Tații și disciplina

Și voi, taților, nu îi întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului. – Efeseni 6:4

Izvorul responsabilităților unui tată este dragostea… Există un motiv deosebit pentru care această iubire trebuie să fie adânc înrădăcinată în inimile taților față de copiii lor. Mari trebuie să fie durerea, costul și grija pe care tații trebuie să le aibă pentru copiii lor! Acolo, însă, unde dragostea se află în ei, nicio durere, nicio trudă, niciun preț și nicio grijă nu poate să li se pară prea mult. Prin aceasta vedem providența înțeleaptă a lui Dumnezeu, care, prin natură, a înrădăcinat dragostea adânc în inimile taților – căci acolo unde există vreunul în sufletul căruia dragostea să nu se găsească din belșug, acel om este considerat anormal. Dacă dragostea nu abundă în tați, mulți copii ar fi neglijați și pierduți… Ei n-ar fi capabili de nimic. Așa cum Dumnezeu a plantat prin natură dragostea în toți părinții, tot așa creștinii, mânați de conștiință, ar trebui să hrănească, să crească și să înflăcăreze acest foc al dragostei din ei. Prin aceasta, ei pot să se achite mai bine de orice responsabilitate, cu toată bucuria. Cu cât există o dragoste mai fierbinte, cu atât fiecare responsabilitate va fi împlinită cu mai multă dorință… În pasajul ales de mine mai sus, apostolul vorbește despre tați. Solomon spune că tatăl său l-a învățat pe când era un copilaș (Prov. 4:3-4), iar David a simțit pe propria piele nuiaua neglijenței față de copiii lui… De aceea, tații trebuie să își dea toată străduința și să se îngrijească așa încât mamele să și-o dea și ele pe-a lor, întrucât el este chemat de Dumnezeu să-și conducă copiii, soția și întreaga familie…

Despre adăugarea îndemnurilor la învățătură: Există două mijloace speciale care ajută la înaintarea lucrării bune a hrănirii copiilor: 1. îndemnurile frecvente, și 2. corecția potrivită. În text se face referire la ambele: în termenul tradus prin mustrare, care, potrivit sensului din limba greacă, înseamnă a pune un lucru în minte, a insista asupra lui și a îndemna în legătură cu el. Celălalt mijloc se găsește în termenul tradus prin învățătură.

Și ambele trebuie folosite și considerate foarte utile unul pentru celălalt. Îndemnul fără corecție cel mai probabil s-ar dovedi o deșertăciune, iar corecția fără îndemn ar fi doar asprime. Responsabilitatea care ține de prima dintre acestea este următoarea:

Tații trebuie să le des învățătură copiilor lor. Se poate să nu li se pară suficient să le spună copiilor lor ce trebuie să facă, ci să-i instruiască, adăugând îndemnuri și să insiste asupra acestora cu lecțiile lor așa încât să îi învețe aceste lucruri, pentru ca ele să se impregneze adânc în inimile lor. Astfel, învățăturile date trebuie să fie asemenea cuvintelor acelei soții care sunt ca niște cuie bine bătute (Ecl. 12:11). Ele rămân înțepenite acolo unde au fost bătute cândva și nu pot fi scoase cu ușurință de la locul lor. Așa cum, pentru a bate un cui, este nevoie de mai multe lovituri de ciocan, tot așa, mai multe îndemnuri vor înrădăcina bine învățăturile în inima unui copil și vor face ca inima să fie întărită prin ceea ce este învățat. Acesta este un lucru pentru care trebuie să ne străduim (Evrei 13:9)… Responsabilitatea care le este dată în mod specific taților de a înrădăcina cuvintele lui Dumnezeu în inimile copiilor lor poate fi aplicată în această lucrare (Deut. 6:7).

Acesta era motivul pentru care Solomon obișnuia să își repete învățăturile și să insiste asupra lor iar și iar, ca atunci când el spune: „Ascultă, fiule, învățătura, și nu lepăda îndrumările” (Prov. 1:8); „dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune, și dacă-ți vei pleca inima la pricepere” (Prov. 2:1-2). Da, noi îl vedem adesea repetându-și învățăturile.

Atenția copiilor este instabilă, iar memoria lor este slabă. Dacă ei sunt instruiți o singură dată, rareori sau superficial, lucrurile pe care încercăm să le transmitem prin învățare se vor disipa în curând și nu le vor fi de niciun folos.

Pentru a împlini mai bine această responsabilitate, tații trebuie să se gândească la cele mai bune mijloace prin care pot să întărească învățăturile Domnului în mințile copiilor lor, să observe înclinațiile și dispozițiile copiilor, și să vadă care sunt acele lucruri care îi pot convinge cel mai bine. Îndemnurile constante și argumentele puternice sunt lucrurile care pot fi cuprinse în această slujire și pe care trebuie să le folosim atunci când apar oportunitățile…

Despre mustrarea de către tați a copiilor lor: Celălalt mijloc ce ajută în hrănirea spirituală a copiilor este corecția, care poate îmbrăca două forme: corecția verbală, prin cuvinte, și corecția fizică [folosirea nuielei]. Prima este mustrarea, și ea trebuie să vină întotdeauna înaintea celei de-a doua, care este în mod uzual și pe bună dreptate denumită corecție.

Mustrarea este un fel de lucru de mijloc între îndemn și corecție – este un îndemn hotărât, sau o corecție blândă. Ea trebuie folosită mai degrabă pentru că poate fi un instrument prin care este prevenită corecția, în special în cazul copiilor onești și bine intenționați [„O mustrare îl pătrunde mai mult pe omul priceput decât o sută de lovituri pe cel nebun” (Prov. 17:10)] și pentru că poate fi folosită și atunci când nu este foarte potrivit pentru a folosi corecția, cât precum situațiile când copiii sunt greu de stăpânit sau au crescut.

Multele roade bune pe care Duhul Sfânt le notează ca rezultând din mustrarea făcută la timp ne arată că este de datoria taților să fie conștiincioși în a-și dori promovarea binelui copiilor lor, și asta pentru că aceste roade bune vin din achitarea taților de responsabilitatea mustrării, ca și de la copiii care sunt mustrați. În ce privește binele acelora care sunt mustrați, Cuvântul ne spune: „îndemnul și mustrarea sunt calea vieții” (Prov. 6:23). Mustrările ne fac înțelepți (Prov. 15:32) și prudenți¹ (Prov. 15:5). În ce privește binele acelora care aduc mustrarea, tot Cuvântul spune: „Dar celor ce judecă drept [care aduc mustrare, cf. KJV] le merge bine [adică, mângâiere și bucurie, așa încât nu trebuie să le pară rău de ceea ce au făcut] și o mare binecuvântare vine peste ei” (Prov. 24:25). Altfel spus, ei au parte de o binecuvântare a oamenilor buni, care îi vor binecuvânta, îi vor lăuda și recomanda, sau o binecuvântare a lucrurilor bune și din partea Domnului, care îi va răsplăti pentru îndeplinirea conștiincioasă a responsabilității lor.

Având în vedere această temelie, oamenii sfinți nu s-au ferit să-și mustre copiii atunci când a fost cazul (Gen. 9:25; 34:30; 49:4). Deși Eli a făcut ceva în această responsabilitate, totuși, pentru că el nu a fost mai sever în mustrarea lui, a adus moartea atât asupra propriei persoane, cât și asupra copiilor lui (1 Sam. 2:23)…

Despre corecția copiilor: Ultimul și cel mai adecvat fel de corecție, adică prin nuia, este de asemenea un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru a ajuta la instruirea și educația bună a copiilor. Acesta este ultimul remediu pe care un tată îl poate folosi – un remediu care poate face bine atunci când nimic altceva nu are succes.

El este poruncit în mod expres prin Duhul Sfânt și adesea se insistă asupra lui prin fraze sau expresii precum cele care urmează: „pedepsește-ți fiul” (Prov. 19:18); „corectează-ți fiul” (Prov. 29:17, cf. KJV); „nu cruța copilul de mustrare” (Prov. 23:13); „lovindu-l cu nuiaua…” (Prov. 23:14). Acolo unde nimic altceva nu funcționează, această metodă este suficientă. Porunca lui Dumnezeu a constituit motivația suficientă pentru ca Avraam să-și jertfească propriul fiu (Gen. 22:2-3). Tu îți vei corecta copilul la porunca lui Dumnezeu?

Această metodă este mai apoi întărită prin exemplul lui Dumnezeu, care nu este doar prezentat în anumite circumstanțe specifice, ci prin felul Lui constant de a trata cu toți, și aceasta ca o dovadă specială și ca un rod al dragostei Lui. „Căci Domnul îl pedepsește pe cine-l iubește, și îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește… Dar dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște feciori din curvie, iar nu fii” (Evrei 12:6, 8). Acest exemplu al lui Dumnezeu trebuie cântărit bine, căci are o deosebită greutate. Cine poate spune mai bine ce fel de tratament este mai potrivit pentru copii, dacă nu Dumnezeu? Cine poate să își hrănească copiii mai bine, dacă nu Dumnezeu? Cine dorește mai autentic binele copiilor, dacă nu Dumnezeu? Da, cine acționează mai blând decât Dumnezeu față de copiii lui? Dacă Dumnezeu, Tatăl duhurilor, în înțelepciune și dragoste, Își tratează în felul acesta copiii, părinții celor trupești nu trebuie să își imagineze că își pot demonstra înțelepciunea și dragostea într-un fel contrar. Înțelepciunea lor ar fi nebunie, iar dragostea lor ar fi ură dacă ar proceda altfel. Având aceste motivații și temelii, este un lucru de la sine înțeles că tații, care doresc binele copiilor lor, își disciplinează copiii atunci când este nevoie, căci este scris: „Căci Domnul mustră pe cine iubește, ca un părinte pe copilul pe care-l iubește” (Prov. 3:12)… Întrucât este un lucru lipsit de controverse, învățătura Scripturii spune clar: „părinții noștri trupești ne-au pedepsit” (Evrei 12:9).

Temeiul echității acestei responsabilități îi are în vedere parțial pe copiii corectați și parțial pe tații care fac corecția. În ceea ce îi privește pe copii, corecția îi eliberează de multe rele și lucrează în ei multe lucruri bune.

Corecția este ca un medicament care purjează corupția ce pândește în copii și ca un balsam care vindecă multe răni făcute de nebunia lor. În această privință, Solomon spunea: „nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el” (Prov. 22:15)… În legătură cu lucrarea interioară a acestui medicament, despre corecție se spune mai departe că păzește copilul de moarte [„dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri” (Prov. 23:13)] și aceasta nu doar de moartea fizică [întrucât mulți copii sunt astfel ocrotiți prin sabia statului] ci și de moartea sufletului [„îi scoți sufletul din locuința morților” (Prov. 23:14)]. Subliniați acest lucru, voi, taților excesiv de indulgenți și de blânzi, căci felul vostru de a vă trata copiii constituie o mare cruzime. Nu trebuie oare pe bună dreptate să-l socotim un tată crud pe acela care tolerează bolile, bubele, rănile și plăgile crescânde și care infectează trupul unui copil, refuzând să-l ducă la medic sau să îi aplice orice fel de medicamente sau balsam? Tot așa, nu l-am vedea ca unul crud pe acela care își vede fiul alergând spre foc sau aruncându-se în apa adâncă, și nu l-ar împiedica cu nimic? Ba încă la fel de cruzi și mai cruzi sunt cei care îi lasă pe copiii lor să alerge către lucrurile rele și să le practice fără a-i corecta.

Obiecție: Cine poate tolera să vadă durerea copilului său atunci când îl disciplinează?

Răspuns: Atunci când disciplinăm copiii, trebuie să avem în vedere mai mult roada viitoare decât durerea prezentă. Medicamentele sunt adeseori amare și dureroase, dar, pentru că este nevoie să le folosim și pentru că, prin folosirea lor, prevenim un rău mai mare, tații înțelepți nu se vor înfrâna de la disciplinarea copiilor lor doar pentru că aceasta poate fi dureroasă sau amară. Apostolul răspunde foarte potrivit acestei obiecții: „orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă le aduce celor ce au trecut prin școala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11). Și acest lucru poate fi aplicat în egală măsură corecției făcută de tați și corecției făcută de Dumnezeu. Binele pe care îl aduce corecția în viața copiilor este observat de Solomon și subliniat în fraze precum aceasta: „nuiaua și certarea dau înțelepciunea” (Prov. 29:15), căci ea îi face pe copii să vadă ce este bine, ce este rău, ce este de lăudat și ce este de condamnat. De aceea, disciplina îi învață să facă binele și să părăsească răul, un lucru de o mare înțelepciune…

În ceea ce îi privește pe tați, corecția adecvată a copiilor lor îi ferește de multe neplăceri și le aduce multă pace. 1. Îi scutește de multe dureri, căci multe îndemnuri, chiar și repetate cu insistență, nu îi vor determina pe mulți copii să ia aminte la sfatul bun și sănătos pe cât pot lua aminte la o corecție măruntă. Ei sunt mult mai sensibili față de nuia decât față de cuvinte. 2. Îi scutește de multă durere, rușine și necaz, căci „un fiu nebun îi aduce necaz tatălui său și amărăciune celei ce l-a născut” (Prov. 17:25), dar nuiaua corecției este ceea ce alungă nebunia (Prov. 22:15) și previne astfel întristarea și amărăciunea. 3. Îi scutește de vinovăția pentru păcatele copiilor lor, așa încât să nu se afle în situația lui Eli (1 Sam. 3:13). Corecția este ultimul remediu pe care îl poate folosi un tată căci, chiar dacă nici prin aceasta nu poate face un lucru bun, putem concluziona că și-a dat totuși toate străduințele. În această privință, chiar dacă acel copil ar muri în păcatul lui, totuși tatăl și-a scutit propriul suflet.

Pacea pe care corecția copiilor o poate aduce taților lor este subliniată de Solomon în felul următor: „Pedepsește-ți fiul, și el îți va da odihnă, și îți va aduce desfătare sufletului” (Prov. 29:17). Copiii bine instruiți, atâta vreme cât își păstrează respectul filial prin corecție, se vor comporta astfel încât tații lor să aibă o oarecare pace și să nu fie tulburați [așa cum este cazul celor care au copii neascultători]. Da, așa cum pomii altoiți într-un teren bine arat vor aduce rod bogat și plăcut, și tații unor copii ascultători vor avea motive să se bucure de copiii lor roditori.

Un sfat pentru tați în ce privește corecția copiilor lor: Pentru a folosi bine acest mijloc oarecum neplăcut al corecției, tații trebuie să ia aminte la problema pe care o corectează și la maniera în care fac corecția.

În legătură cu problema pe care o corectează, trebuie acordată atenție următoarelor trei lucruri: 1. Ca ei să se asigure că la mijloc este o greșeală comisă, așa încât corecția să fie dreaptă. Altfel, poate să rezulte mai mult rău decât bine. Dacă punem un medicament acid acolo unde nu există nicio rană, vom produce una. În cazul în care corecția nu este dreaptă, îl poate stârni pe copil la mânie și puțin bine poate fi așteptat din asta. Acesta este un lucru în care tații pământești pot greși și sunt diferiți de Dumnezeu, căci există multe situații când ei administrează corecția după cum cred de cuviință (Evrei 12:10), și astfel fac multă nedreptate. 2. Ca greșeala să îi fie adusă la cunoștință copilului corectat, iar el să fie convins că a greșit. Corecția trebuie să aibă în vedere învățarea, lucru imposibil dacă copilul nu știe de ce este disciplinat. Pentru un copil, dacă nu știe care îi este greșeala, este ca și cum ar fi fost corectat pentru nimic. Dumnezeu nu a procedat astfel la început cu șarpele, Eva și Adam, ci le-a făcut cunoscut păcatul (Gen. 3:11). Astfel trebuie să procedeze judecătorii în pedepsirea răufăcătorilor. Da, așa își disciplinează oamenii până și câinii. Nu ar trebui cu atât mai mult să îl tratăm pe copil cu demnitate? 3. Ca greșelile să fie de o așa natură încât tații să le arate copiilor [dacă pot fi cel puțin identificabile] că au fost săvârșite împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, cum ar fi injuriile, minciuna, furtul și altele asemănătoare. Acestea sunt greșeli foarte periculoase și, de aceea, ele trebuie îndepărtate cu mai mare atenție. Copilul corectat va fi mai ușor de convins de greșeala lui, se va putea recunoaște singur ca fiind vinovat și va consimți că va trebui să suporte corecția.

În ceea ce privește maniera de corecție, trebuie respectate patru reguli generale și patru specifice. Regulile generale sunt următoarele: 1. Trebuie să păstrăm în vedere maniera lui Dumnezeu de a-i corecta pe copiii Lui și, mai ales, pe cea de a-l corecta pe tată, atunci când și acesta greșește. Nu poate fi oferit un sfat general mai bun, căci modelul lui Dumnezeu constituie regula perfectă. 2. Tații trebuie să se roage pentru ei înșiși și pentru copiii lor – pentru ei înșiși, ca să fie călăuziți în administrarea disciplinei; pentru copiii lor, ca aceștia să fie mai buni ca urmare a corecției. Astfel procedează și medicii buni în administrarea tratamentelor lor. Rugăciunea trebuie să însoțească toate îndatoririle noastre, și în special în disciplina copiilor, căci un tată este predispus să cadă fie într-o extremă, fie în alta, ca urmare a patimilor lui nestăpânite sau a nerăbdării copilului. Aceasta nu înseamnă să impunem ca, în toate situațiile când este nevoie să treacă la disciplină, tații ar trebui să se oprească și să facă o rugăciune solemnă, ci uneori ei pot să își ridice inima spre Domnul, cerându-I călăuzire și binecuvântare. 3. Corecția trebuie făcută în dragoste. De altfel, toate lucrurile trebuie făcute în dragoste (1 Cor. 16:14) – cu atât mai mult în disciplină, unde se poate amesteca foarte ușor mânia și ura… Dumnezeu Își corectează copiii în dragoste, și așa trebuie să facă și tații. Dragostea trebuie să îi determine să își disciplineze copiii cu blândețe și compasiune. 4. Corecția trebuie făcută cu o atitudine blândă, când emoțiile sunt stăpânite bine și nu tulburate de mânie, nervi, furie sau alte porniri asemănătoare. Patimile nestăpânite aruncă o ceață asupra minții, așa încât omul poate să nu își dea seama cât este de ajuns sau când s-a depășit măsura. Când patimile sunt stârnite, corecția trebuie amânată sau înfrânată. Dumnezeu disciplinează întotdeauna cu măsură.

Regulile specifice sunt următoarele: 1. Ordinea cuvenită trebuie să fie respectată. Corecția prin cuvânt trebuie să preceadă corecția fizică. „Eu mustru și pedepsesc”, spune Domnul (Apoc. 3:19). Astfel, un tată va arăta că nu găsește nicio plăcere în disciplinarea copilului său, ci nevoia îl determină. În felul acesta, tatăl va călca pe urmele modelului lui Dumnezeu, care nu pedepsește cu plăcere (Plâng. 3:33). Când administrează un tratament puternic, medicii obișnuiesc să îi pregătească pe pacienții lor, astfel că, în cazul disciplinării copiilor, mustrarea poate fi acest tratament preparator. Chirurgii buni și milostivi vor încerca toate celelalte mijloace de vindecare a pacienților lor înainte de a apela la bisturiu. 2. Trebuie ținut cont de situația copilului ce urmează a fi corectat. Dacă este mic și plăpând, corecția trebuie să fie ușoară. Solomon a menționat adesea nuiaua ca mijlocul potrivit pentru disciplinarea copiilor, căci aceea este cea mai ușoară modalitate de corecție. Tot așa, dacă copilul are o dispoziție flexibilă, cedând repede, corecția trebuie să fie moderată. Dacă este mai mare și se arată încăpățânat, corecția poate fi mai severă. 3. Trebuie ținut cont de natura greșelii. Păcatele îndreptate împotriva lui Dumnezeu, cele notorii, scandaloase, cunoscute și repetate, ca și păcatele care cresc în intensitate sau au devenit un obicei, trebuie considerate păcate mai grave, și ele trebuie pedepsite cu o severitate mai mare. 4. Tatăl trebuie să ia aminte la propriile greșeli atunci când le corectează pe cele ale copiilor lui, așa încât să manifeste mai multă compasiune.

Fragment din cartea Of Domestical Duties, Puritan Reprints, www.puritanreprints.com

Note bibliografice și explicative

(1) prudent – înțelept, cu un sens al vegherii sau atenției la căile noastre.

Mulți ar recunoaște că Hristos este Apărătorul care pledează pentru ei, dar nu L-ar accepta ca Rege care să stăpânească peste ei. – Thomas Watson