Un tată trebuie să fie evlavios

Semnele adevăratului creștin, acela care are harul autentic în această lume și care va fi mântuit în ceruri la moartea lui, pot fi puse în două categorii – una mai mică, iar cealaltă mai mare. Prima categorie de semne îl descriu prin elemente distinctive care sunt, în marea lor majoritate, exterioare, deosebindu-l între oameni. Cea de-a doua categorie o am în vedere în special ca o modalitate infailibilă și eficace de cercetare de sine, și ea conține semne care sunt, în marea lor majoritate, neobservate de alți oameni, cel puțin nu în totalitate, semne care sunt cunoscute doar de fiecare om pentru sine, și care nu se regăsesc în niciun reprobat¹.

Prima categorie: Creștinul autentic se descoperă în mod obișnuit prin aceste semne. În primul rând, el nu va lua „deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului” (Efes. 5:11). El „nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși” (Ps. 1:1). El nu se va întovărăși cu cei ce săvârșesc nelegiuirea (2 Cor. 6:14-18).

În al doilea rând, el își va întrista și își va smeri sufletul din cauza păcatelor sale, plângând și suferind din cauza lor… El își socotește păcatele ca fiind cea mai mare povară a sa. El nu poate să se joace cu păcatul.

În al treilea rând, el se străduiește să fie sfânt în toată purtarea sa, veghind asupra căilor sale în orice vreme și în orice companie s-ar afla (Ps. 50:23; 2 Petru 3).

În al patrulea rând, el ascultă cu conștiinciozitate de cele mai neînsemnate porunci ca și de cele mai importante, evitând vorbirea spurcată, glumele inutile, lascivitatea² (Efeseni 5:4) și curvia, disprețuind orice fel de înjurături, tratând cu același dezgust vorbirea rea ca și acțiunile violente.

În al cincilea rând, el iubește, prețuiește predicarea puternică a Cuvântului și tânjește după ea, mai presus decât toate comorile pământești.

În al șaselea rând, el prețuiește și cinstește foarte mult viețile celor evlavioși, găsind plăcere în compania acelora care se tem cu adevărat de Domnul mai presus de oricine altcineva (Ps. 15).

În al șaptelea rând, el este atent la sfințirea zilei Domnului, neîndrăznind să încalce acea odihnă sfântă prin muncă sau să neglijeze îndatoririle sfinte care țin de slujba lui Dumnezeu – în public sau în viața privată (Isaia 56, 58).

În al optulea rând, el nu iubește lumea, nici lucrurile din lume (1 Ioan 2:15), ci este mult mai profund afectat de cele care privesc viața mai bună, viața cerească. De aceea, el iubește descoperirea lui Hristos (2 Tim. 4:8).

În al nouălea rând, el este „ușor de înduplecat” (Iacov 3:17). El își iartă vrăjmașii, dorește pacea și le face bine chiar și celor care îl persecută, dacă îi stă în putere (Matei 5:44-45).

În al zecelea rând, el merge înainte în mărturia sincerității Evangheliei și împlinește responsabilitățile despre care cunoaște că Dumnezeu i le cere în ce privește sufletul său, în ciuda împotrivirii persoanelor păgâne sau a neplăcerilor venite din partea prietenilor carnali.

În al unsprezecelea rând, el Îl slujește în mod constant pe Dumnezeu, zi de zi, și aceasta împreună cu familia lui, dacă are o familie. El se străduiește să cunoască tot mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, tratându-l ca principala bucurie a inimii sale și refugiul zilnic în viața sa, chemându-L continuu pe Dumnezeu. Iată câteva dintre semnele din prima categorie.

A doua categorie: … Cu ajutorul lui Dumnezeu și în beneficiul celor mai slabi dintre creștini, mă voi strădui acum să prezint această învățătură despre cercetarea stării adevăratului creștin într-o modalitate clară și ușor de înțeles. Voi pune această nouă categorie în fața lui Dumnezeu ca să o binecuvânteze, și îl voi lăsa pe cititorul evlavios să o folosească după cum dorește, așa cum este mai potrivit gusturilor sale, ea fiind întemeiată pe și accentuată de dovezile infailibile ale adevărului neschimbător al lui Dumnezeu…

Există trei feluri de pasaje din Scriptură, așa cum cred eu, care ne arată care sunt dovezile siguranței infailibile în cei care le pot obține. În primul rând, există pasaje care afirmă în mod expres că anumite lucruri sunt semne ale mântuirii. De exemplu, „noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați” (1 Ioan 3:14). Duhul Sfânt ne arată aici în mod expres că dragostea de frați este un semn distinctiv prin care creștinul poate ști că a trecut de la moarte la viață. Tot așa, apostolul Pavel ne arată care sunt semnele prin care putem ști dacă întristarea a fost „după voia lui Dumnezeu” (2 Cor. 7:11). Așa stau lucrurile și cu profetul David (Ps. 15), care vorbește despre diferite semne prin care poate fi deosebit omul care va locui pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Tot așa, apostolul Iacov ne spune cum putem să cunoaștem înțelepciunea care vine de sus: prin a observa roadele și efectele ei (Iacov 3:17). La fel face și apostolul Pavel spunându-ne cum putem cunoaște dacă avem sau nu Duhul lui Hristos în noi (Rom. 8:9, 15; Gal. 5:22, 4:6-7).

În al doilea rând, eu consider că avem de-a face cu semne distinctive ale mântuirii atunci când observăm harurile prezente în om, haruri pe care Dumnezeu le promite. În acest sens, aș putea să afirm următoarele: oricare ar fi darurile lui Dumnezeu pentru om, dacă acestea îl aduc în domeniul promisiunilor îndurării veșnice a lui Dumnezeu, atunci acele daruri trebuie să constituie un semn infailibil al mântuirii… De aceea, omul care poate să descopere aceste daruri în sine va fi în mod cert mântuit. De exemplu, Împărăția cerurilor este promisă celor „săraci în duh” (Matei 5:3). De aici, eu concluzionez că a fi sărac în duh este un semn infailibil al mântuirii. La fel aș putea să spun despre dragostea față de Cuvânt, despre curăția inimii, despre dragostea pentru Dumnezeu și despre dorința după revenirea lui Hristos.

În al treilea rând, pot descoperi alte semne prin a observa ceea ce au spus despre ei înșiși oamenii evlavioși din Scriptură atunci când și-au pledat propriile dovezi ale părtășiei la dragostea lui Dumnezeu sau ale nădejdii lor după o viață mai bună decât cea pământească. Privește la felul în care oamenii evlavioși din Scriptură au dovedit că nu erau ipocriți. Tot așa, orice creștin poate dovedi că nu este un ipocrit. De exemplu, atunci când a fost acuzat de ipocrizie și minciună pentru că se afla sub mâna puternică a lui Dumnezeu, Iov și-a pledat cauza și a dovedit că nu era ipocrit, făcând aceasta prin apelul său la consecvența în căile lui Dumnezeu și prin prețuirea lui constantă față de Cuvântul Lui: „n-am părăsit poruncile buzelor Lui; mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui mai mult decât la hrana mea” (Iov 23:10-12, cf. KJV).

Acum, chiar dacă unele semne sunt generale și ai putea să te îndoiești de interpretarea autorului, anume de felul în care un anumit semn este infailibil în anumite circumstanțe, poți observa totuși că m-am referit la acel semn așa cum este el prezentat în multe alte pasaje ale Scripturii. De exemplu, dragostea de frați este un semn general. Cum aș putea să știu că mă aflu în posesia adevăratei iubiri de frați? Aș putea explica acest lucru prin a alerga la diverse alte pasaje ale Scripturii în care ni se oferă explicații specifice ale acestui semn.

Așadar, prima modalitate prin care creștinul se poate cerceta pe sine este prin a vedea dacă se smerește din cauza păcatului, văzând dacă smerenia lui este bună sau nu. Aici vorbim despre învățătura de a fi sărac în duh și a trăi întristarea după voia lui Dumnezeu – semne generale ale pocăinței de păcat.

În această chestiune a smeririi de sine, adevăratul creștin se deosebește prin faptul că are ceva ce niciun reprobat nu capătă vreodată, anume, în primul rând, el are o vedere clară și o conștientizare autentică a păcatelor lui. El își cunoaște păcătoșenia vieții, atât din prezent cât și din trecut, fiind afectat și îndurerat de povara imperfecțiunilor și a nelegiuirilor sale zilnice. El își vede ticăloșia păcatelor sale (Matei 11:29; 5:4).

În al doilea rând, el tremură înaintea Cuvântului lui Dumnezeu și se teme ca nu cumva să nu Îi fie plăcut, câtă vreme se află în orizontul avertismentelor Lui (Isaia 66:1-2).

În al treilea rând, el renunță la meritele sale și leapădă orice înclinație de a-și găsi fericirea în sine sau în orice alt lucru de sub soare. El este ferm convins că nu poate fi mântuit prin nicio faptă ori să fie fericit prin a se bucura de vreun lucru lumesc³. De aceea, el este pe deplin hotărât să își caute binele suprem doar în harul lui Dumnezeu, în Isus Hristos.

În al patrulea rând, el își deplânge din inimă și în taină păcatele; fiind îndurerat, 1. pentru toate felurile de păcate, pentru cele de taină și pentru cele cunoscute, pentru cele mai mici și cele mai mari, pentru relele curente ale naturii și vieții sale, ca și pentru păcatele pe care le-a iubit, care i-au adus câștiguri ori i-au fost plăcute. Da, el este întristat de răul care se alipește până și de cele mai bune fapte ale sale, ca și de cele rele (Isaia 6:5, 1:16; Rom. 7:24; Matei 5:6). 2. Pentru păcat ca atare, nu atât de mult pentru că îi poate aduce rușine sau pedepse în această viață sau în Iad. 3. El este la fel de necăjit de păcatele sale pe cât era indiferent de ele, sau pe cât ar trebui să fie acum de neputințele sale trupești. El deplânge la fel de profund întristările care au căzut asupra Fiului lui Dumnezeu din cauza păcatelor lui, ca și cum el și-ar fi pierdut propriul fiu (Zah. 12:10-11); sau cel puțin se străduiește să facă aceasta și se judecă pe sine dacă suferințele lumii îl necăjesc mai mult decât propriile păcate (Ps. 38:5).

În al cincilea rând, el este cu adevărat îndurerat și necăjit în suflet pentru spurcăciunile altora spre necinstirea lui Dumnezeu, spre batjocorirea adevăratei religii sau spre pierzarea sufletelor oamenilor. Așa au fost Lot (2 Petru 2:6), David (Ps. 119:136) și ceilalți din poporul lui Dumnezeu, care au deplâns astfel de nelegiuiri (Ezec. 9:4).

În al șaselea rând, el este profund afectat, necăjit și întristat din cauza judecăților spirituale care ajung la sufletele oamenilor, ca și atunci când cei răi nu sunt impresionați nici de suferințele care vin peste ei în lume. Astfel, el este îndurerat și uimit de împietrirea inimii (când nu poate plânge atâta cât și-ar dori), pentru lipsa Cuvântului, pentru absența preocupării pentru Dumnezeu, pentru blasfemiile celor răi și pentru alte lucruri asemănătoare (Ps. 44: 2-3, 137; Neem. 1:3-4; Isaia 63:17).

În al șaptelea rând, el este foarte stârnit în a se dezgusta de sine și în a plânge pentru păcatele sale știind că Dumnezeu este foarte îndurător. Bunătatea lui Dumnezeu îl face să se teamă de El și să își urască păcatele mai mult decât ura cândva dreptatea [lui Dumnezeu] (Osea 3:5).

În al optulea rând, întristările lui sunt de așa natură încât nu pot fi liniștite decât prin mijloace spirituale. Nici recreația și nici compania plăcută nu îl pot liniști. Mângâierea lui vine doar de la Domnul în unele dintre rânduielile Lui. Așa cum Domnul l-a rănit la vederea păcatelor lui, tot așa doar la El merge pentru a-și avea vindecate rănile (Osea 6:1-2; Ps. 119:24, 50).

În al nouălea rând, în durerea lui, el este dornic să se cunoască. El își va cerceta calea și dorințele pentru a ști cum să fie mântuit.

El nu poate să își alunge îndoielile sau să le ignore într-o chestiune atât de importantă. El nu mai îndrăznește acum să stea în neștiință cu privire la calea către Cer. El nu este nepăsător, după cum obișnuia să fie în trecut, ci este foarte dornic să capete călăuzire din Cuvântul lui Dumnezeu în ce privește împăcarea, sfințirea și mântuirea lui (Ier. 50:4-5; F.A. 2:37).

În al zecelea rând, el se teme de a fi amăgit și, de aceea, nu poate fi satisfăcut ușor. El nu se mulțumește cu o nădejde obișnuită, nici nu se bazează pe probabilități. Nu îl mulțumește faptul că alții au o opinie bună despre el. Nu este liniștit să își corecteze doar unele greșeli sau că doar a început să se pocăiască, ci el continuă să se pocăiască, adică merge constant pe un drum sănătos pentru a se asigura că pocăința lui este eficace (Ier. 31:19).

În al unsprezecelea rând, el este categoric purtat de dorințele unei reformări sănătoase a vieții sale… Întristarea după voia lui Dumnezeu ca urmare a păcatului va duce întotdeauna la reformare și la corecția sănătoasă a vieții.

În al doisprezecelea rând, în toate întristările sale, el este susținut de o încredere tainică în îndurarea și acceptul lui Dumnezeu, așa încât nicio situație, oricât de ticăloasă ar fi, nu îl poate doborî și nu îl poate îndepărta de siguranța interioară și de nădejdea în mila lui Dumnezeu. Chiar în tulburarea inimii sale, dorința sufletului lui este îndreptată către Domnul și este adusă înaintea prezenței Sale. Deși poate fi foarte zdrobit, el așteaptă mereu ajutorul feței lui Dumnezeu și, într-o anumită măsură, își condamnă propria necredință a inimii. El își pune încrederea în Numele lui Dumnezeu și în compasiunea Lui neînvinsă (Ps. 38:9, 42:5, 11; Plâng. 3:21; Țef. 3:12).

În al treisprezecelea rând, el este cuprins în chip minunat de dragostea pentru Dumnezeu, așteptând ca El să îi audă rugăciunile de fiecare dată când se înfățișează înaintea Lui⁴. În mijlocul celor mai adânci întristări, inima îi este ușurată dacă vede că are succes în rugăciune (Ps. 116:1, 3).

În al paisprezecelea rând, el își veghează zilnic sufletul. El se judecă pe sine pentru păcatele sale înaintea lui Dumnezeu, identificând, acuzând și condamnând păcatele sale. El își mărturisește păcatele în special înaintea lui Dumnezeu, fără a ascunde vreunul, adică fără a uita să se roage împotriva vreunui păcat cunoscut, așa încât să nu aibă vreo dorință de a continua în el. Prin acest semn, el poate fi sigur că are în el Duhul lui Dumnezeu și că păcatele îi sunt iertate (1 Ioan 1:7; 1 Cor. 11:32).

În al cincisprezecelea rând, cererile sale sunt zilnic revărsate înaintea lui Dumnezeu. El strigă înaintea lui Dumnezeu cu dragoste și încredere, chiar dacă cu multe slăbiciuni și defecte, așa cum vine un copilaș la tatăl lui. Astfel, el descoperă prezența Duhului înfierii în viața lui (Rom. 8:15; Efes. 3:12).

În al șaisprezecelea rând, el dorește categoric să scape de toate păcatele lui ca și cum ar fi unul singur. Nu există păcat pe care să îl știe existent în sine și pe care să nu dorească din toată inima să nu îl fi săvârșit vreodată, după cum își dorește ca Dumnezeu să nu i-l impute vreodată⁵. Acesta este un semn distinctiv care nu înșală niciodată, unul fundamental (2 Tim. 2:19).

În al șaptesprezecelea rând, el acceptă răul⁶ din mâna lui Dumnezeu după cum primește și binele, fără a murmura sau a-și pierde integritatea, fiind conștient de ceea ce merită și dornic să fie primit de Dumnezeu, indiferent de răsplată. Această atitudine a dovedit că Iov era un om sfânt și neprihănit (Iov 1:1, 2:3, 10).

În final, el are un duh lipsit de viclenie (Ps. 32:2). El dorește mai mult să fie bun decât să se creadă despre el că este bun. El caută mai degrabă puterea evlaviei decât lauda cu ea (Iov 1:1; Prov. 20:6-7). Lauda lui este în Domnul, nu în oameni (Rom. 2:29). În acest fel, putem vedea în ce constă mare parte din cercetarea smeririi sale.

Fragment Fragment din cartea The Signs of a Wicked Man and the Signs of a Godly Man, Puritan Publications, www.puritanpublications.com

Note bibliografice și explicative

(1) reprobat – respins de Dumnezeu.

(2) lascivitate – înclinație către pofte sau dorințe sexuale.

(3) Autorul se referă la lucrurile păcătoase sau pasiunile lumești, nu la a se bucura de creația lui Dumnezeu.

(4) În acest context, ideea ca Dumnezeu să îi audă rugăciunea celui credincios are sensul de a primi răspuns la acea rugăciune.

(5) Cu alte cuvinte, când un credincios descoperă vreun păcat în viața personală, el nu este atât de pornit pe a nu comite acel păcat pe cât se teme ca Dumnezeu să îl acuze că este vinovat de el.

(6) a primi răul – a accepta dificultățile, încercările sau suferințele.

Un tată poate să ofere cele mai bune învățături, dar dacă nu elimină pornirile rele prin disciplină, dacă nu corectează obiceiurile rele, dacă nu reprimă nelegiuirile grave, nimic bun nu poate aștepta. El poate fi un bun profet și un bun preot, dar dacă nu este și un bun rege, toate celelalte lucruri pe care le poate face sunt în zadar. – John Angell James

Tații… trebuie să meargă înaintea familiilor lor în lucrurile lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie profeți, preoți și regi în familiile lor; ca atare, ei trebuie să rânduiască doctrina, închinarea și disciplina în familie. – Matthew Henry