Tematici: Bărbatul creștin Căsnicia Familia creștină Soți și tați Categorie: Familia creștină

Soților, iubiți-vă soțiile!

William Gouge

„Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5:25).

Așa cum îi este cerut soției să-și cunoască responsabilitatea, soțului îi este cerut cu atât mai mult să și-o cunoască pe a lui, pentru că el este chemat să fie o călăuză și un bun exemplu pentru soția lui. El este chemat să locuiască împreună cu ea cu înțelepciune (1 Petru 3:7). Cu cât este locul lui mai înălțat, cu atât va trebui să aibă mai multă cunoștință pentru a umbla vrednic de acesta.

În cazul lui, neglijarea achitării de responsabilitățile sale este mai dezonorantă înaintea lui Dumnezeu pentru că, în virtutea locului său rânduit de Dumnezeu, el este chipul și slava lui Dumnezeu (1 Cor. 11:7). Acest lucru este cu atât mai distrugător nu doar pentru soția lui, ci și pentru întreaga familie, întrucât acea putere și autoritate pe care le are pot fi abuzate prin răutatea lui. Nu există în familia sa nicio putere superioară care să îi înfrâneze furia, în timp ce soția, deși ar putea să nu fie niciodată atât de rea, poate fi păzită și chiar înfrânată de la răutatea ei tocmai de puterea soțului ei.

Despre dragostea pe care soții o datorează soțiilor lor. Acest aspect de căpătâi pentru toate celelalte – dragostea – este prezentat explicit și menționat singur în acest pasaj al Scripturii, ca și în multe altele, prin care ni se arată în mod clar că toate îndatoririle lui sunt incluse în aceasta. Chiar dacă am omite celelalte locuri în care această responsabilitate este prezentată, dragostea din acest pasaj este menționată expres de patru ori. Dincolo de acest lucru, ea este insinuată prin mulți alți termeni și multe alte expresii (Efes. 5:25, 28, 33).

Toate ramurile care cresc din această rădăcină a dragostei, în ceea ce privește responsabilitățile soțului, pot fi descrise prin două aspecte esențiale: 1) o păstrare înțeleaptă a autorității lui și 2) o gestionare corectă a acesteia.

Faptul că acestea două sunt ramificații ale dragostei soțului este un lucru evident prin aceea că Dumnezeu l-a așezat într-un loc de autoritate. Cel mai mare bine care poate fi făcut și cele mai bune roade ale dragostei pe care el le poate arăta față de oricine sunt cele manifestate la locul lor potrivit și în virtutea acestuia. Așadar, dacă un soț renunță la autoritatea lui, se face incapabil de a împlini acel bine și de a manifesta acele roade ale dragostei care i se cer. Dacă el abuzează de autoritatea lui, ajunge în felul acesta să facă inutile obiectivul și ascuțișul sabiei lui: în loc să o folosească spre protecția soției, el o întoarce împotriva inimii ei, spre distrugerea ei și astfel dovedește că a avut mai multă ură decât dragoste față de ea. Așadar, iată cum trebuie gestionate aceste lucruri în mod distinct:

1. Despre menținerea înțeleaptă a autorității soțului. Acest lucru este implicat în porunca apostolică: „Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre” (1 Petru 3:7), anume că soții sunt chemați să facă tot ceea ce le este în putință, cu înțelepciune, pentru a menține onoarea acelei poziții în care Dumnezeu i-a așezat, nu să acționeze ca niște nebuni, care n-au minte.

Onoarea și autoritatea lui Dumnezeu și a Fiului Său, Isus Hristos, sunt păstrate în familie în și prin onoarea și autoritatea unui soț, așa cum autoritatea unui împărat este păstrată prin autoritatea consiliului lui de sfătuitori și a altor magistrați care îi sunt supuși; tot așa este menținută și autoritatea unui soț în familie prin autoritatea lui: „Pentru că el este chipul și slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului” (1 Cor. 11:7).

De asemenea, în felul acesta este promovat binele soției, ba chiar binele trupului este ajutat prin faptul că cel ce este rânduit să fie cap rămâne în locul său rânduit. Dacă ne-am putea imagina capul așezat sub oricare altă parte, trupul și toate părțile lui n-ar avea decât de suferit. Tot așa, soția și întreaga familie vor avea de suferit daunele de pe urma pierderii de către soț a autorității sale în familie.

Întrebare: Cum ar putea un soț să își păstreze cel mai bine autoritatea?

Răspuns: Îndemnul pe care apostolul l-a oferit lui Timotei pentru a-și păstra autoritatea ar putea fi mai întâi aplicat soțului, cu acest scop: „Fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție” (1 Tim. 4:12)… Astfel, soții pot să își păstreze cel mai bine autoritatea prin a fi exemple în dragoste, seriozitate, evlavie, cinste etc. Roadele acestora și ale altor haruri asemănătoare care s-au manifestat de către soț înaintea soției și a familiei lui nu pot să producă decât un respect cuvenit față de el din partea ei și a întregii case, căci prin acest mijloc poate el să deosebească în mod clar chipul lui Dumnezeu strălucind pe fețele lor.

Despre pierderea autorității de către soți. Practica acelora care, prin necredință, răutate, beție, lenevie, ușurătate și lipsă de spirit gospodăresc, ca și prin alte vicii, îi fac să fie atât de disprețuiți și îi împing în același timp să își piardă autoritatea. Chiar dacă o soție n-ar trebui să se folosească de aceste lucruri pentru a-și disprețui soțul, totuși este o judecată dreaptă ca el să fie disprețuit, pentru că el însuși se face vrednic de dispreț prin comportamentul lui.

La fel este cazul acelora care sunt aspri, încăpățânați și cruzi în rolul lor de soți, și încearcă să-și mențină autoritatea prin violență și tiranie. Fără îndoială că forța poate să inspire frică, dar este o frică ce înrobește, o frică ce dă naștere mai degrabă urii decât dragostei, mai degrabă disprețului interior decât respectului exterior.

2. Despre folosirea corectă a autorității soților, printr-o îngrijire și prețuire deosebită a soțiilor lor. La fel cum autoritatea trebuie bine păstrată, tot așa ea trebuie să fie bine folosită. În acest sens, două lucruri sunt necesare: 1) ca un soț să-și respecte cu tandrețe soția și 2) ca el să se îngrijească în mod adecvat de ea.

Chiar dacă este adevărat că locul ei este unul de supunere, ea rămâne egală lui. Locul ei este un loc la fel de prețuit în multe aspecte în care soțul și soția sunt tovarăși și parteneri. De aceea, soțul trebuie să-și socotească soția drept un tovarăș de jug și însoțitor în viață (1 Petru 3:7). Acesta este un aspect care comportă onorarea soției, și este implicat prin expresia biblică folosită atunci când a fost creată femeia (Gen. 2:18), expresie tradusă prin „ajutor potrivit”, care, dacă ar fi tradusă cuvânt cu cuvânt, ar fi exprimată „ca înaintea lui”, adică asemenea lui, în oglindirea lui. Așa cum este recunoașterea de către soție a rolului distinct pe care îl are, care este temelia tuturor responsabilităților ei, tot așa recunoașterea de către soț a acelei părtășii dintre el și soția lui îl va determina să se poarte cu o dispoziție mai iubitoare în orice fel în care un bun soț ar trebui să se poarte cu soția lui.

Despre purtarea lipsită de dragoste a soțului față de soție. Comportamentul multora, care își imaginează că nu există nicio diferență între purtarea pe care trebuie să o aibă față de soție și cea față de un rob, și care cred că soțiile au fost făcute să fie slujitorii lor doar pentru că li se cere supunere, temere și ascultare, este contrar Bibliei. Din această cauză, soțiile sunt tratate adesea asemenea servitorilor. Aceasta este o chestiune incorectă și o practică ce trădează mai degrabă păgânism și aroganță deșartă. A creat-o Dumnezeu pe femeie din coasta bărbatului pentru ca el să o calce în picioare? Nu cumva a creat-o El din coasta lui Adam și a pus-o mai presus de copiii lui, de slujitorii lui sau de oricine altcineva din familie, ca să îi fie dragă și apropiată? Nimeni nu poate fi mai apropiat bărbatului decât soția lui, și nimeni n-ar trebui să-i fie mai drag.

Despre dragostea neîmpărțită a soților față de soțiile lor. Dragostea soțului față de soția lui va fi reflectarea prețuirii lui față de ea. De aceea, el ar trebui să-și găsească încântarea în întregime în soția lui, adică să-și găsească bucuria doar în ea. În acest sens, soția profetului este denumită, „Ce ți-e mai scump în ochi” (Ezec. 24:16), și asta pentru că el și-a găsit încântarea întreagă și bucuria în ea. O astfel de dragoste a manifestat Isaac față de soția lui, așa încât această dragoste a izgonit din inima lui o patimă grea, anume durerea la moartea mamei lui (Gen. 24:67).

Înțeleptul Bibliei a prezentat această dragoste într-un fel elegant prin următoarele cuvinte: „Bucură-te de nevasta tinereții tale… Cerboaică iubită, căprioară plăcută… fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei!” (Prov. 5:18, 19). Observați aici atât metaforele cât și hiperbola[1] care sunt folosite pentru a prezenta bucuria pe care soțul și-o găsește în soția lui. Observați iarăși în metafore atât ființele cu care este asemănată soția, cât și atributele asociate acestora. Ființele sunt două: cerboaică și căprioară, acestea fiind femelele cerbului. Trebuie observat că cerbul este printre cele mai drăgăstoase ființe față de femelă și devine chiar nebun în dorința lui după ea.

Aceste comparații făcute cu privire la soție ne prezintă clar bucuria și dragostea pe care soțul ar trebui să și le găsească în ea. În primul rând, acestea ar trebui să fie atât de mari, încât bărbatul să treacă cu vederea defectele soției lui, acele lucruri pe care alții le-ar pândi și le-ar identifica rapid, sau să nu le socotească drept defecte, găsind bucurie în ea indiferent de existența sau nu a acestora. De exemplu, dacă un soț ar avea o soție ce nu este foarte frumoasă, ci are vreo problemă a trupului, vreo imperfecțiune în vorbirea ei, în privire, în gesturi sau în orice altă parte a ființei ei, totuși, el ar trebui să o iubească și să-și găsească bucuria în ea, ca și cum ar fi cea mai frumoasă și completă femeie din întreaga lume, în toate aspectele. În al doilea rând, el ar trebui să o prețuiască atât de mult, să o iubească atât de fierbinte, să o respecte atât de tandru, încât ceilalți să poată crede chiar că el este excesiv de iubitor ori îndrăgostit nebunește de ea. Dragostea soțului față de soția lui nu poate fi prea mare atâta vreme cât este păstrată în limitele onestității, sobrietății și decenței.

Despre acceptarea împlinirii de către soție a îndatoririlor ei nu prin forță, ci de bunăvoie. Așa cum este cazul respectului acordat de soție, și ascultarea ei trebuie să-și găsească oglindirea în dragostea soțului față de soție. Ca mărturie a acestui lucru, un soț trebuie să fie gata să accepte faptul că soția lui își demonstrează dorința de a asculta de el, chiar dacă o face imperfect. El trebuie să fie atent ca nu cumva să ceară prea multe de la ea. În acest caz, trebuie să-și formuleze o astfel de atitudine față de ea, în ascultarea ei față de el, așa încât ascultarea ei să survină mai degrabă dintr-o dispoziție voluntară, dintr-o conștiință liberă înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu a pus-o într-o poziție de supunere, și dintr-o dragoste de soție mai degrabă decât ca urmare a cerințelor din partea soțului, ca și cum acestea ar fi forțate.

Soții trebuie să identifice ce este potrivit, necesar și adecvat ca soțiile lor să facă, lucruri pe care ele să fie cu totul dornice să le împlinească așa încât să nu ajungă să le facă doar ca pe niște obligații, cu încăpățânare. De exemplu,

1. Chiar dacă soția ar trebui să meargă alături de soțul ei și să locuiască acolo unde el crede că este mai potrivit, totuși, cu excepția unor circumstanțe urgente, în care el este forțat să meargă într-un anumit loc, el n-ar trebui să mute căminul dintr-un loc în altul, ci să o ducă într-un loc unde ea să-și poată împlini menirea cum se cuvine. Iacov s-a consultat cu soțiile lui și a testat dorința acestora înainte ca să le ia din casa tatălui lor (Gen. 31:4).

2. Chiar dacă ea ar trebui să îi primească cu bucurie pe oaspeții pe care el îi aduce acasă, totuși el nu trebuie să o împovăreze cu aceștia. Eforturile cele mai mari în privința găzduirii oaspeților cad întotdeauna asupra soției, așa că ea trebuie protejată.

Dacă el observă că soția este conștiincioasă și înțeleaptă, în măsură să gestioneze și să rânduiască lucrurile familiei, dar nu-i place să facă ceva fără consimțământul lui, el trebuie să fie gata să-și ofere părerea și să-i împlinească dorința, așa cum a făcut Elcana (1 Sam. 1:23). Dacă, în schimb, ea este reținută în a solicita consimțământul lui, el ar trebui să îl ofere voluntar, să-și dea chiar consimțământul general ca ea să dispună așa cum găsește înțelept și potrivit, cum ni se spune că a făcut Elcana și cum ni se vorbește de către Solomon că a făcut soțul acelei femei înțelepte (Prov. 31:10-31).

Un consimțământ general este în special necesar pentru rânduirea treburilor familiei, căci aceasta este o responsabilitate atribuită soțiilor (1 Tim. 5:14), prin care se pare că responsabilitatea casei îi aparține și i se potrivește cel mai bine soției, motiv pentru care este atribuită acesteia. De aceea, soții trebuie să lase la latitudinea soțiilor această responsabilitate, și să nu le înfrâneze în orice aspect specific de la a face cum își doresc.

Pentru a exemplifica acest lucru în aspecte particulare, ține îndeosebi de responsabilitatea unei soții să se ocupe de 1) decorarea și modelarea casei (Prov. 31:21, 22); 2) de a dispune ce anume provizii trebuie aduse în familie (Prov. 31:15); 3) de a gestiona eventualele servitoare sau bone (Gen. 16:6); 4) de a crește copiii câtă vreme sunt pe lângă casă (1 Tim. 5:10; Tit 2:4).

Acestea sunt, așadar, lucrurile pe care el trebuie să consimtă la modul general să le lase în responsabilitatea ei și la discreția ei (2 Împ. 4:19), doar cu următoarele două atenționări: 1) ca ea să manifeste o suficientă măsură de discreție, înțelepciune și îndemânare, nu să fie ignorantă, simplistă sau excesivă; 2) ca el să aibă un cuvânt general de spus în toate acestea, și astfel să-și poată interpune autoritatea așa încât să nu fie nevoit să suporte lucruri nevrednice pe care soția le-ar putea face în legătură cu casa, copii, slujitorii sau alte lucruri.

Despre strictețea excesivă a soților față de soțiile lor. Este contrar chemării lor ca soții să fie prea riguroși și austeri, ca aceștia să își impună autoritatea la fiecare pas, și astfel să-și trateze soția ca pe un supus. Așa sunt cei care nu se arată niciodată satisfăcuți sau mulțumiți cu niciun lucru făcut de soțiile lor, ci cer tot mai mult de la ele. Așa sunt și cei care se arată nepăsători față de greutatea sau povara pe care o așază pe umerii soțiilor lor, prin a aduce oaspeți în casele lor despre care știu că nu sunt bineveniți, prin a fi împovărători invitând oaspeți prea des sau pe neanunțate, sau impunând asupra soțiilor lor treburi extraordinar de grele ori dincolo de obișnuința casei. Astfel de oameni impun prea frecvent lucruri care le obosesc sau care le fac să își împlinească datoria cu suspine, ori aduc motive pentru care să se simtă jignite, ca atunci când soția este obosită de boală, de grija față de copii, de alăptare sau multe alte lucruri asemănătoare, așa încât nu poate să se achite de alte responsabilități, dincolo de cele obișnuite ale casei, lucruri pe care, în alte circumstanțe, le-ar fi făcut cu toată inima. La fel sunt și cei care își tratează soțiile ca pe copiii sau slugile lor, împiedicându-le să facă orice lucru fără știința sau acceptul lor expres.

Despre acțiunile descurajatoare ale soților față de soțiile lor. Este greșit când soții manifestă o atitudine nemulțumitoare, dacă nu chiar geloasă, față de soțiile lor, prin a trece pe lângă multele lucruri făcute zi de zi de acestea fără a le oferi un cuvânt de laudă, de aprobare sau de răsplată, și care sunt gata mai degrabă să critice aceste lucruri sau să le neglijeze. Ei se comportă ca și cum soțiile lor n-ar fi făcut nimic bine, dând astfel ocazia soțiilor lor să se plângă și să spună așa cum se spunea în vechiul proverb, „întotdeauna am făcut bine, și nu aud nicio vorbă bună, dar cum fac ceva rău, imediat aud criticile”.

Despre maniera în care soțul își învață soția. Apostolul adaugă explicit blândețea la învățătură. El spune să îi învățăm cu blândețe „pe potrivnici” (2 Tim. 2:25). Dacă predicatorii trebuie să folosească blândețea când îi învață pe potrivnici, cu atât mai mult soții ar trebui să folosească blândețea în învățarea soțiilor lor. Dacă, în cazul împotrivirii, blândețea nu trebuie lăsată la o parte, atunci în niciun caz ea nu trebuie abandonată în relația dintre soț și soție.

În acest caz, pentru a manifesta blândețe trebuie să luăm aminte la următoarele reguli.

1. Observă felul în care soția ta înțelege mai bine și care este capacitatea ei de înțelegere, și adaptează-ți învățăturile în consecință. Dacă ea nu este atât de capabilă, atunci adu învățătura în doze mici, linie după linie, frază după frază, puțin aici și puțin colo. Atunci când construiești puțin câte puțin, anume în fiecare zi câte ceva, ajungi să observi că se acumulează mult, și odată cu creșterea cunoștinței lucrului învățat, crește și dragostea persoanei care și l-a însușit.

2. Oferă învățătura în spațiul privat al căminului, între tine și ea, așa încât ignoranța ei să nu fie prilej de batjocură din partea altora. Gesturile private de protecție dintre soț și soție sunt dovada blândeții și dragostei.

3. În familie, învață-i pe copii și pe slujitori când ea este prezentă, așa încât și ea să învețe odată cu aceștia. Nu poate exista o manieră mai blândă de învățare decât atunci când ne învățăm unii pe alții.

4. Pune alături de învățăturile tale îndemnuri dulci și atrăgătoare care să fie mărturii ale unei iubiri mari. Contrar acestei atitudini este o manieră aspră și dură de învățare, când soții se uită peste capetele soțiilor lor și aruncă asupra minților acestora taine profunde pe care ele nu sunt în măsură să le înțeleagă. Când acestea nu le înțeleg, ei se poartă cu mânie cu ele, le vorbesc urât în răutatea lor, și le fac de râs înaintea copiilor, slujitorilor și străinilor. Această asprime este lipsită de roade și doboară duhul unei femei, iar eu cred că ar face mai bine să nu se achite deloc de această responsabilitate, decât să o facă într-o astfel de manieră.

Despre datoria soțului de a furniza mijloace de edificare spirituală pentru soția lui. Pentru sufletul ei, trebuie furnizate mijloace spre zidirea spirituală, atât mijloace în spațiul privat al familiei, cât și mijloace publice. Mijloacele private se constituie din îndatoririle sfinte și religioase ale casei, precum citirea Cuvântului, rugăciunea, catehizarea și altele asemănătoare, care, odată ce sunt hrana spirituală a sufletului în fiecare zi, ele trebuie aduse și folosite zilnic, precum pâinea. Întrucât soțul este capul familiei, el este responsabil pentru această hrănire a întregii sale case. Ca soț, el are responsabilitatea specială de a-și hrăni spiritual soția. El este un împărat, preot și profet atât pentru soția lui, cât și pentru întreaga familie.

Astfel, el trebuie să împlinească aceste lucruri sau să se asigure că sunt împlinite spre binele soției lui, fie direct, fie într-o altă modalitate. Corneliu însuși împlinea aceste lucruri (F.A. 10:2, 30). Chiar dacă idolatria lui a fost rea, atunci când și-a angajat un levit, grija lui Mica față de nevoia de a avea un levit în casa lui este lăudabilă (Jud. 17:10). Soțul sunamitei pregătise o cameră specială pentru profet, și aceasta la cererea soției lui, și de dragul ei (2 Împ. 4:11).

Mijloacele publice constau din participarea la rânduielile sfinte ale lui Dumnezeu, care se împlinesc în comunitatea credinței de către slujitorul lui Dumnezeu. Grija unui soț pentru soția lui în această privință este să se ocupe de toate celelalte lucruri necesare, așa încât soția să poată lua parte la aceste rânduieli. Așa observăm despre Elcana că îngrijea de soțiile lui, așa încât ele să meargă alături de el în fiecare an la Casa lui Dumnezeu (1 Sam. 1:7; 2:19), și tot așa înțelegem că a procedat și Iosif, soțul fecioarei Maria (Luca 2:41). În acele zile, exista un loc public și o casă a lui Dumnezeu, unde toți cei ce făceau parte din poporul lui Dumnezeu, indiferent cât de departe locuiau, veneau și se adunau în fiecare an. Zonele unde Elcana și Iosif locuiau erau mult mai departe de casa lui Dumnezeu, și totuși ei se îngrijeau de această îndatorire atât pentru ei înșiși, cât și pentru soțiile lor, pentru ca toți să meargă la închinarea publică înaintea lui Dumnezeu. Astăzi există mult mai multe case ale lui Dumnezeu, locuri destinate închinării publice înaintea Lui, și totuși corupția morală a vremurilor noastre face ca predicarea Cuvântului, principalul mijloc al creșterii spirituale, să nu fie un lucru de care să se bucure toți oamenii. De aceea, trebuie să fie grija specială a soțului pentru soția lui în această privință, așa încât și ea să aibă parte de beneficiile Cuvântului predicat, altfel ca sufletul ei să fie îngrijit.

Despre neglijarea de către soți a zidirii spirituale a soțiilor lor. Față de cele spuse mai devreme, este un lucru contrar să vedem practica celor care sunt chemați să locuiască în locuri unde Cuvântul este de găsit din belșug, și totuși, din rațiuni care țin de plăcere, confort și avantaje materiale, acești bărbați își țin departe familiile lor, în zone izolate, unde predicarea este rară, poate chiar inexistentă. Ei își izolează în felul acesta familiile, lăsând guvernarea familiilor pe mâna soțiilor lor, ignorând faptul că acestora le lipsește Cuvântul, și nu sunt conștienți că ei sunt într-o altă situație, întrucât vin adesea în Londra, sau merg în locuri unde sunt chemați să lucreze, și unde se bucură de Cuvânt. Din nefericire, mulți cetățeni, avocați sau de alte meserii, se fac vinovați de neglijarea gravă a soțiilor lor în această privință. La fel sunt și cei care abandonează orice îndatorire religioasă în casele lor, făcând ca acestea să se transforme mai degrabă în case ale Satanei decât în biserici ale lui Dumnezeu. Dacă, din lipsa mijloacelor creșterii spirituale, fie publice, fie private, o soție trăiește și moare în ignoranță, răutate și lipsită de pocăință, lucruri care conduc la condamnarea ei veșnică, cu siguranță că sângele ei va fi cerut din mâinile soțului ei, căci un soț este străjerul lui Dumnezeu pentru soția lui (Ezec. 3:18).

Despre grija soțului față de soția lui atâta vreme cât ea trăiește. Continuitatea grijii soțului față de soția lui trebuie să se manifeste câtă vreme ea trăiește, chiar dacă uneori ea va trăi mai mult decât el. Prin asta nu vreau să spun că el ar putea să se îngrijească de ea când este mort, ci ca el să se îngrijească de viitorul ei înainte de moartea lui, și ca ea să locuiască în acel loc rânduit de el. El ar trebui să o lase nu doar cu lucrurile pe care le-a avut împreună cu ea, ci să-i lase mai mult decât atât, ca o mărturie a dragostei lui față de ea și a grijii lui  pentru ea.

Soții Îl au de exemplu pe Hristos, căci când El a plecat și Și-a lăsat Biserica aici, pe Pământ, n-a lăsat-o singură, ci i-a dat Duhul Sfânt, a împodobit-o cu daruri din belșug, ca și cum Hristos ar fi rămas cu ea, dacă nu chiar mai abundent (Efes. 4:8). Adevărata încercare a dragostei soțului pentru soția lui va avea loc la momentul plecării lui din această lume și a despărțirii de soția lui. Mulți pretind că își iubesc soțiile câtă vreme trăiesc cu ele, dar la moartea lor demonstrează că n-a existat nicio dragoste autentică în inimile lor față de ele. Totul a fost de fațadă.

Despre naturalețea dragostei soților. Cauza dragostei lui Hristos a fost dragostea Lui, așa cum observa Moise când a spus că El ne-a iubit pentru că ne-a iubit (Deut. 7:7-8). Dragostea lui a izvorât totalmente din El, și a fost naturală și complet necondiționată. N-a existat nimic în Biserică pentru ca Hristos să o iubească, nimic ca să-L atragă spre ea, nimic după care El să spere, ci totul a venit de la El. Adevărat, El Își găsește plăcerea în acea neprihănire cu care ea este îmbrăcată, ca o robă glorioasă, și în acele daruri cerești cu care este împodobită, ca niște pietre prețioase. Totuși, acea neprihănire și acele haruri sunt ale Lui și sunt darul Lui fără plată. El o aduce înaintea Lui ca o Biserică glorioasă (Efes. 5:27).

Imitându-L pe Hristos, soții ar trebui să-și iubească soțiile, chiar dacă n-ar exista nimic în acestea care să-i determine să le iubească, altceva decât calitatea lor de soții. Da, ei trebuie să-și iubească soțiile chiar dacă n-ar putea aștepta niciun beneficiu viitor din partea lor. Dragostea adevărată privește la persoana iubită și la binele pe care-l poate face acesteia, mai degrabă decât la binele pe care îl poate primi de la ea.

Dragostea nu caută propriul interes (1 Cor. 13:5)… În această privință, dragostea lui Hristos ar trebui să-l determine pe soț să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a o face pe soția lui vrednică de dragoste. Astfel se va putea spune pe bună dreptate că ei locuiesc cu nevestele lor în cunoștință (1 Petru 3:7) și vor dovedi că iubesc așa cum a iubit Hristos – fără plată.

Despre dragostea soților pentru soțiile lor mai mult decât pentru propriile persoane. Mărimea dragostei lui Hristos nu poate fi exprimată, căci depășește orice măsură. Hristos S-a dat pe Sine pentru Biserica Lui (Efes. 5:25) și, în această privință, El S-a denumit Bunul Păstor care Își dă viața pentru oile Sale (Ioan 10:11). „Nu este mai mare dragoste…” (Ioan 15:13). Ce nu va face El pentru soția Lui, dacă Și-a dat viața pentru ea?

Despre lipsa de blândețe a soțului față de soție. Contrar celor de mai sus este lipsa de blândețe a celor care preferă orice mărunțiș din viețile lor în detrimentul binelui soțiilor lor: profitul lor, plăcerea lor, promovarea lor – oameni care își îndepărtează inimile și dragostea de soțiile lor. Dacă un lucru ar putea fi adus ca acuzație împotriva lor, atunci puțina lor dragoste va fi acea acuzație.

Despre consecvența soților în dragostea lor pentru soțiile lor. Continuitatea dragostei lui Hristos este clar ilustrată ca fiind fără limite: „Fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). Dragostea Lui a fost constantă și de durată, fără fluctuații, fără ca acum să îi iubească, după care să îi urască (Osea 2:19), o dragoste de care nu I-a părut rău niciodată, o dragoste neschimbătoare și care nu I-a afectat planurile. Nicio provocare, niciun păcat n-ar fi putut să-L determine să uite de dragoste și să înceteze să facă binele pe care El l-a plănuit pentru Biserica Lui.

Observați că El i-a spus chiar și atunci când ea s-a revoltat împotriva Lui: „Ai curvit cu mulți ibovnici, și să te întorci iarăși la Mine” (Ier. 3:1); și iar, „harul Meu nu se va depărta” (2 Sam. 7:15)… această dragoste nu a depins de loialitatea Bisericii, ci de caracterul neschimbător al voii Sale. Întrucât acest lucru a dovedit dragostea lui Hristos ca fiind adevărată, sănătoasă, el a arătat și că ea a fost folositoare, benefică pentru Biserică, iar această Biserică, în ciuda multor ei neputințe, este glorificată în virtutea acestei iubiri.

Despre iubirea soțiilor de către soți, ca pe ei înșiși. La exemplul lui Hristos, apostolul a adăugat modelul acesta în propriile cuvinte: „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor” (Efes. 5:28)… Exemplul lui Hristos este un model deplin, complet, perfect, suficient în orice fel, cu mult superior oricărui model omenesc. Acest lucru este adăugat nu datorită vreunei virtuți omenești, ci având în vedere doar lentoarea noastră în a înțelege acest lucru cu claritate. Acest model este mult mai ușor de observat și înțeles. Orice om știe felul în care își iubește propriul trup, dar puțini sau chiar nimeni nu știe cum Hristos Își iubește Biserica. În plus, acel exemplu al lui Hristos poate să pară mult prea înalt, mult prea superior ca vreun om să-l poată atinge, chiar dincolo de putința omului. De aceea, pentru a arăta că El i-a cerut omului exact atât cât el poate să împlinească, dacă se va îngriji și va fi conștiincios în această responsabilitate, apostolul adaugă modelul omului, așa încât cel ce îi face bine propriului trup, să îi poată face bine și soției sale.

Nimeni nu se va îngriji mai bine de brațul, piciorul, mâna sau orice altă parte a trupului său decât propria persoană. El este singurul care conștientizează cel mai bine propria stare și propriile nevoi. Metaforele pe care apostolul le-a folosit în aceste cuvinte, „îl îngrijește cu drag și îl hrănește”, prezintă clar această grijă (Efes. 5:29). Ele sunt preluate din exemple din natură, unde vedem că animalele se îngrijesc cu multă blândețe de cele mai tinere, acoperindu-le cu aripile sau blana lor, și totuși protejându-le de greutatea propriilor trupuri. Astfel ar trebui și soții să le trateze pe soțiile lor, cu toată blândețea și tandrețea, așa cum am observat din notițele de mai sus. Am vrut să ofer acest exemplu al trupului omului, pentru că am crezut că este un model clar prin care putem avea convingerea asupra tuturor, fără excepție, și prin care bărbații să primească o călăuzire excelentă pentru a se achita mai bine de îndatoririle specifice menționate mai devreme.

Iată care este dragostea pe care soții ar trebui să o aibă față de soțiile lor: ei ar trebui să manifeste mai multă dorință și bucurie în a face orice spre binele soțiilor lor mai degrabă decât spre binele părinților, copiilor, prietenilor sau oricăror altor oameni. Chiar dacă această bucurie este o dispoziție interioară a inimii, ea poate fi manifestată prin disponibilitatea și dorința bărbatului de i-a face bine soției lui. Atunci când soția lui și-ar dori un act de bunătate, el ar trebui să fie mai mult decât pregătit să îl împlinească, așa cum i-a spus Boaz lui Rut, „îți voi face tot ce vei zice” (Rut 3:11).

Contrar față de cele de mai sus este înclinația acelor soți care fac cu atâta greutate, cu atâta nemulțumire și cu atâta mormăială lucrurile pe care le fac pentru soțiile lor, încât acestea mai degrabă s-ar lipsi de binele lor. Maniera în care ei împlinesc aceste fapte le cauzează mai multă suferință soțiilor lor, în inimile blânde ale acestora, decât este binele pe care l-ar fi făcut prin faptele lor.

Despre exemplul lui Hristos, un motiv care să-i stârnească pe soți să-și iubească soțiile. Exemplele anterioare referitoare la Hristos și la noi înșine, pentru că sunt modele date spre călăuzirea noastră, sunt motive generale care să ne stârnească mai mult să împlinim toate îndatoririle amintite în maniera prescrisă… Nu poate exista un motiv mai mare și mai puternic decât exemplul lui Hristos. În el însuși, exemplul are o forță uriașă de a ne îndemna să facem ceva, în special dacă avem de-a face cu exemplul unui om deosebit, renumit. Dar cine este mai mare decât Hristos? Ce exemplu poate fi mai vrednic de urmat? Dacă exemplul Bisericii constituie o forță uriașă care să le îndemne pe soții să se supună soților lor, implicit exemplul lui Hristos trebuie să fie de o forță mult mai mare în a-i îndemna pe soți să își iubească soțiile. Este o onoare deosebită să te porți asemenea lui Hristos, căci exemplul Lui este un model perfect.


Fragment din cartea Of Domestical Duties, Puritan Reprints, www.puritanreprints.com.


[1] hiperbolă – figură de stil care exagerează un anume lucru pentru a sublinia o idee.

Sus