Supunere, purtare curată și podoabe interioare

Responsabilitățile soțiilor sunt statuate și subliniate în primele 6 versete din 1 Petru 3: „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor; ca Sara, care asculta de Avraam și-l numea domnul ei. Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva”.

1. Prima îndatorire a soțiilor creștine menționată de apostol este supunerea. „Fiți supuse bărbaților voștri”. Apostolul Pavel subliniază aceeași responsabilitate în termeni asemănători: „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului” (Efes. 5:22); „Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul” (Col. 3:18); și îi poruncește lui Tit ca, predicând „lucrurile care se potrivesc cu învățătura sănătoasă” (Tit 2:1)…, să spună ca „femeile în vârstă… să le învețe pe femeile mai tinere să fie supuse bărbaților lor” (v. 3-5). Eu cred că, în relația de căsnicie, chestiunile sunt gestionate cel mai bine când există cât mai puțină accentuare vizibilă a superiorității sau a rolurilor din partea soțului, ci acolo cei doi se supun „unul altuia în frica lui Hristos” (Efes. 5:21). Cu toate acestea, nu încape nicio îndoială că Dumnezeu – ca Dumnezeul naturii și el revelației – a indicat clar că autoritatea în familie este investită în bărbat. Iată afirmațiile clare Scripturii: „întâi a fost întocmit Adam, și apoi Eva” (1 Tim. 2:13). „Nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; și nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11:8-9). „Domnul Dumnezeu a zis: ‚Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el’” (Gen. 2:18). „Bărbatul… este chipul și slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului” (1 Cor. 11:7). Soțul era lider chiar și în starea de inocență, iar după apariția păcatului, despre care apostolul vorbește astfel, „nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:14), voia divină a fost declarată în felul următor: „Femeii i-a zis: ‚… dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine’” (Gen. 3:16).

Această rânduială este în acord complet cu rațiunea sănătoasă și cu înțelepciunea naturală. „În nicio comunitate, într-o măsură mai mică sau mai mare, nu poate exista fericire fără pace, nici pace fără ordine, nici ordine fără subordonare și nici subordonare fără supunere. Dispute perpetue s-ar produce dacă am avea egalitate sau o autoritate contestată”.¹ Pentru a asigura avantajele societății în toate formele ei, trebuie instituită autoritatea și trebuie încurajată supunerea. Într-un astfel de caz, singura întrebare este: Unde trebuie plasată autoritatea? În cazul familiei, se pare că există un singur răspuns la această întrebare.

Aria de cuprindere a supunerii soției este largă, dar în niciun caz nelimitată. Supunerea ei este în Domnul, ca a unei femei creștine ce își cunoaște responsabilitățile față de singurul Stăpân din Cer. „Autoritatea Lui este prima și cea care impune cerințe mai înainte de orice”, așa cum spunea Leighton, „iar toate celelalte forme de autoritate izvorăsc și își capătă privilegiile de la El, așa că ascultarea față de El trebuie să fie supremă și absolută în toți”.² În plus, „supunerea soției nu este ca a robilor față de stăpânul lor, a supușilor față de suveranul lor sau a copiilor față de tatăl lor. Este o supunere care are în ea mai multă egalitate, pentru că ea comportă ideea unui ajutor, a unui tovarăș, a unui prieten, izvorând la început din alegere și fiind acceptată ca adecvată și avantajoasă”. S-a remarcat pe bună dreptate că „amărăciunea din această supunere izvorăște din corupția naturii din amândoi, în soție, manifestându-se ca o dorință coruptă de a dicta sau cel puțin de a manifesta nemulțumire față de obligația de ascultare, iar atitudinea aceasta poate fi stârnită de neorânduiala, imprudența și asprimea felului în care bărbatul își folosește autoritatea. Dar într-o creștină, conștientizarea poruncii divine va fi sursa ascultării și motivul care va îndepărta toate dificultățile, atunci când soția își ia rolul în serios. Acesta este locul pe care mâna lui Dumnezeu l-a rânduit pentru soții, astfel că ele nu trebuie să fie dispuse să încalce rânduiala lui Dumnezeu. Din respect și dragoste față de El, ea poate suporta multă nepotrivire într-un soț și să transforme supunerea ei trădătoare într-o jertfă adusă lui Dumnezeu. ‚Doamne, aduc acest lucru înaintea Ta și voi suporta cu smerenie de dragul Tău’”.³

Este un lucru fericit când puritatea personală a soțului face ca supunerea soției să vină natural. Dar o femeie creștină, chiar și atunci când soțul ei nu este atât de înțelept sau rațional în pretențiile și purtarea lui, așa cum și-ar dori ea, prin providența lui Dumnezeu, își asumă rolul în care Dumnezeu a așezat-o și porunca lui Dumnezeu de a i se supune. De aceea, ea este supusă autorității în căsnicie, nu doar motivată de „frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului” (Rom. 13:5). O astfel de purtare este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu și, în general, atrage după sine dovezile aprobării Lui. Trăind o astfel de viață, multe femei au fost respectate și recunoscute, în timp ce altele, care au acționat diferit, n-au fost niciodată respectate, nici considerate înțelepte. Multe familii au fost astfel scena ordinii și a păcii, unde altfel n-ar fi domnit decât confuzia și orice faptă rea. În plus, este o regulă generală că soția supusă își vede cel mai mult visele împlinite.

2. A doua îndatorire a soțiilor creștine menționată de apostol este „purtarea curată, cu temere”. Termenii folosiți aici și în Scriptură în general, nu se referă la discuțiile reciproce sau la comunicarea obișnuită din familie, cila purtarea obișnuită sau maniera de viață. Purtarea curată înseamnă mai mult decât abținerea de la viciile grosolane sau de la încălcarea directă a poruncii a șaptea – o rupere reală a legământului căsniciei. Evident că astfel de lucruri nici măcar nu trebuie pomenite printre creștini. Mai degrabă aici se face referire la evitarea oricărui lucru care are chiar și înfățișarea unei înclinații către plăceri ilegitime sau a unei manifestări sentimentale inconsecventă cu acea curăție a minții și a inimii pe care legea creștină o cere. Există, așa cum s-a observat pe bună dreptate, o îndrăzneală a feței, un curaj sfidător în privire, o ușurătate în vorbire, o libertate în maniere, un fel nepotrivit de comportament, un aer provocator, lucruri foarte nepotrivite decorului sacru care ar trebui să caracterizeze o femeie creștină. Purtarea femeii creștine ar trebui să fie de așa manieră încât să le uimească pe cele lumești și să le țină la distanță. Limbajul ei ar trebui să fie lipsit de toate acele vorbe nebunești și nestăpânite, care nu sunt potrivite caracterului și pretenției lor de femei sfinte. „Sfiala, înfrânarea emoțiilor, fuga insistentă de a atrage atenția către sine, senzația care vine din alăturarea inocenței și a sentimentului pericolului, prudența care o ține departe de limitele libertății, vigilența instinctuală care vede pericolul de departe, vegherea care nu-i permite niciodată vrăjmașului să se apropie prea mult, chiar și doar ca să exploreze ispitirea”⁴ – toate acestea sunt incluse în purtarea curată, lucruri pe care femeile evlavioase le înțeleg mult mai bine decât ar putea cineva să le descrie.

Această „purtare curată” trebuie însoțită de „teamă”. Unii susțin că temerea la care se face referire aici este în relație cu soții lor, alții că ar fi acea timiditate de care am vorbit mai devreme. Eu cred mai degrabă că aici, ca în versetul 18 din capitolul precedent, „temerea” este față de Dumnezeu, reverența față de autoritatea divină, frica de a nu stârni dezgustul lui Dumnezeu. Curăția lor, ca toate virtuțile, trebuie să aibă o natură religioasă, să fie bazată pe credință, să fie susținută și hrănită de acele principii de viață care izvorăsc natural din credința în adevăr, având în vedere caracterul lui Dumnezeu. Religia adevărată este marele instrument al siguranței tuturor virtuților, și era important ca aceste soții creștine, ce aveau bărbați necredincioși, să își arate clar purtarea curată, purtare pe care soții lor nu puteau decât să o aprecieze, știind că era rezultatul religiei pe care ei o respingeau sau față de care se împotriveau.

3. Împodobirea soțiilor cu ornamente interioare. A treia îndatorire a soțiilor creștine se referă la maniera în care ele se împodobesc: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”.

Plăcerea împodobirii ține de specia umană, însă ea se manifestă cu totul special în cazul femeilor. Autorul inspirat spune că este foarte improbabil ca „fata să uite podoabele, sau mireasa brâul” (Ier. 2:32). În sine, nu este nimic greșit în acest principiu. Împodobirea servește unor scopuri importante. Absența ei este considerată un serios regres. O femeie neglijentă este neplăcută, intolerabil de respingătoare, iar creștinismul nu se războiește cu niciunul dintre principiile naturale ale omului, ci cu abuzul lor. Obiectivul lui nu este să le distrugă total, ci să le călăuzească, să le altoiască, pentru a le face să producă roade bune. Așa stau lucrurile și în cazul plăcerii de a se împodobi, lucru care este natural pentru femei. Apostolul ne oferă câteva sfaturi spre călăuzirea și reglementarea acestui principiu. Ambele au conotații deopotrivă negative și pozitive. Le vom analiza pe rând.

Primul sfat este aceasta: „podoaba să nu fie…”, vorbindu-le soțiilor creștine, iar remarca este aplicabilă femeilor creștine în general – „podoaba să nu fie…” acea împodobire exterioară prin împletirea părului sau prin purtarea de aur ori de haine scumpe. Unii au considerat aceste cuvinte și exprimarea corespunzătoare din prima epistolă către Timotei – „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe” (1 Tim. 2:9) – ca pe o interdicție absolută adresată femeilor creștine de a-și aranja părul, de a purta ornamente din aur, argint sau pietre prețioase, sau de a îmbrăca orice haine care nu sunt simple și neîmpodobite. Eu cred că femeile creștine pot foarte ușor să cadă în interpretări mai periculoase ale Scripturii decât aceasta, căci n-am nicio îndoială că aceasta este o interpretare greșită. Cuvintele care ne stau înainte nu conțin o interdicție a oricărei împodobiri, ci ele sunt o afirmație care ne învață că aceste ornamente nu puteau să se compare nicio clipă cu cele superioare. Expresia „milă voiesc, nu jertfă” (Matei 9:13, 12:17) are sensul de „Eu prefer îndurarea înaintea jertfei”. Iar pasajul de dinaintea noastră are sensul următor: „Eu acord mult mai multă atenție împodobirii minților și inimilor voastre cu harul și virtuțile creștine, decât împodobirii trupurilor voastre cu pietre prețioase și cu haine strălucitoare”.

În același timp, nu am nicio îndoială că aceste cuvinte vor să sugereze anumite sfaturi importante legate de principiile după care femeile creștine ar trebui să se ghideze în vestimentație și în împodobirea lor. Femeile creștine ar trebui să evite cu atenție orice lucru care creează aparența lipsei de modestie sau a superficialității. În vremea apostolului, femeile stricate și nesupuse se deosebeau prin atenția lor deosebită față de podoaba exterioară. Prin contrast, femeile creștine trebuie să se împodobească cu o vestimentație modestă. Este foarte nepotrivit ca o femeie ce se pretinde evlavioasă să se îmbrace ca o femeie din lume, ca „o curvă” (Prov. 7:10). Nicio modă nu poate să justifice o astfel de vestimentație.

Femeile creștine trebuie să evite de asemenea cheltuielile extravagante cu vestimentația. Este un lucru rău când ele aspiră și se complac în bogăția hainelor și a ornamentelor, lucru nepotrivit stării lor în viață și care împiedică dărnicia creștină în special în direcția îmbrăcării celor săraci.

„Astfel de cheltuieli excesive”, spunea bunul arhiepiscop, „hrănesc și întăresc mândria inimii, și îi fură pe săraci de ajutorul de care au nevoie, lucru care este înaintea lui Dumnezeu ca o datorie care li se cuvine. De asemenea, ai avea o mângâiere mult mai mare pe patul morții amintindu-ți că, în viața ta, în loc să te împopoțonezi cu haine scumpe, l-ai îmbrăcat pe cel gol și că te-ai lipsit întrucâtva de lucruri de lux în viață ca să acoperi nevoile săracilor. Cu mult mai dulce va fi atunci să îți amintești de aceste lucruri, decât să îți aduci aminte că ți-ai hrănit mândria prin tot felul de cheltuieli excesive și inutile, în timp ce ai cârtit când a fost să îi dai un bănuț săracului”.⁵

Există un alt indiciu că este nevoie de un astfel de îndemn. Vestimentația n-ar trebui să ocupe niciodată o proporție exagerată în atenția și timpul soțiilor creștine. Apostolul sugerează că acesta trebuie să fie un lucru bine stăpânit. Nicio femeie creștină nu va tolera ca împodobirea trupului ei să fie principala preocupare sau plăcere. Ea nu se va face responsabilă înaintea judecății lui Dumnezeu pentru cheltuirea orelor, zilelor, săptămânilor și lunilor dintr-o viață lungă, care ar fi putut și ar fi trebuit folosite astfel, în chip mai vrednic, într-o manieră mai potrivită ființelor raționale, responsabile și nemuritoare.

Ascultați din nou ce spune bunul arhiepiscop: „A avea mintea preocupată și îndreptată excesiv către astfel de lucruri este ceva atât de copilăresc și prostesc încât, dacă majoritatea nu l-ar regăsi în ele însele, s-ar minuna de câte femei se comportă întotdeauna copilăresc, și totuși aceasta este o boală de care puține scapă. Este un lucru ciudat că bărbați și femei atât de săraci au ajuns cuprinși de o astfel de deșertăciune și să se creadă cineva pe baza înfățișării și a trăsăturilor exterioare, gândindu-se că, dacă sunt bine îmbrăcați, ar fi niște oameni deosebiți. Mințile ușuratice și goale sunt ca lucrurile umflate forțat, care se sparg și se revarsă peste tot, dar ele însele nu percep că sunt foarte amăgite. Trist este că și cei care au descoperit acest lucru și sunt dezgustați de propriile nebunii încă le vânează și umblă după ele zdrobindu-și și mai tare inimile și făcându-se tot mai mult de râs prin astfel de preocupări excesive. Sufletul care s-a abătut de la calea lui Dumnezeu și-a pierdut valoarea și frumusețea autentică, astfel că se coboară ticălos către astfel de lucruri deșarte, slujind trupului, făcându-se părtaș lucrurilor nevrednice precum ornamentele deșarte exterioare, în timp ce a uitat de Dumnezeu și nu Îl caută, neștiind că doar El este frumusețea și podoaba sufletului, și că ceea ce îmbogățește cu adevărat sunt Duhul Lui și harurile Sale”.⁶

Acest lucru duce natural la îndemnul următor al apostolului pe tema podoabelor: „Podoaba voastră.. să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. Sensul general de aici este suficient de clar. Totuși, există o oarecare dificultate în înțelegerea construcției pasajului… Desigur, sensul precis variază în funcție de felul cum asamblăm cuvintele. Unii le-ar conecta astfel: „Podoaba voastră să nu fie cea de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor; ci să fie omul ascuns al inimii” – făptura cea nouă, „omul lăuntric”, caracterul sfânt care izvorăște din credința adevărată – „care este incoruptibil”, nu ca aurul și pietrele prețioase puse pe un trup care se degradează, ci ca acela care moștenește gândirea incoruptibilă, „curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. Alții ar înțelege lucrurile astfel: „Omul ascuns al inimii, prin contrast cu cel exterior, al trupului, să fie împodobit cu ornamentul incoruptibil al unui duh blând și smerit, prin contrast cu podoabele pieritoare de aur și haine – primul ornament având un mare preț înaintea lui Dumnezeu, prin contrast cu prețul pe care oamenii îl atribuie ornamentelor exterioare”. Eu cred că o construcție asemănătoare acesteia de pe urmă redă cel mai precis gândul apostolului, pe care vreau acum să mă străduiesc să îl ilustrez pe scurt.

„Omul ascuns al inimii” este inima, omul interior. Inima, în sensul figurativ obișnuit, este mintea omului ca punctul central al intelectului și dorinței, sufletul lui. Femeile creștine, ba chiar toți creștinii, bărbați sau femei deopotrivă, ar trebui să se preocupe cel mai mult de binele și împodobirea omului interior, a sufletului, nu a omului exterior, anume trupul. Iar ornamentele cu care el trebuie împodobit se potrivesc naturii lui, anume că trebuie să fie nepieritoare. Sufletul este nemuritor și indestructibil, astfel că așa trebuie să fie și podoabele lui. Podoabele potrivite pentru suflet sunt adevărul, sfințenia, cunoașterea lui Hristos, credința, nădejdea, dragostea, bucuria, smerenia și toate celelalte daruri și haruri ale Duhului, precum înțelepciunea, prudența, tăria și blândețea; acestea sunt pietrele prețioase cu care trebuie împodobit omul lăuntric. Omul exterior este pieritor. El este țărână și în țărână se va întoarce. Oricât de impunător și puternic ar fi, oricât de plăcut și înfrumusețat, el se va transforma la vremea lui într-o masă putredă, un schelet fără viață, un morman de oase, o mână de praf, nemaideosebindu-se de pământul din jurul lui. Toate podoabele lui sunt, ca și el, pieritoare. Molia și viermele distrug cele mai alese haine; argintul și aurul sunt lucruri pieritoare. Chiar dacă este încercat în foc, aurul piere. Dar nici timpul și nici veșnicia nu vor putea distruge sufletul și podoabele lui potrivite. Sufletul este nemuritor, astfel că ornamentele pieritoare nu se potrivesc să îl îmbrace. Dacă sufletul este veșnic, așa trebuie să fie și podoabele lui.

Trebuie să observăm în special una dintre aceste podoabe nepieritoare, pe care femeile creștine au datoria să se îngrijească să o aibă: „curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit”. Nimic nu împodobește mai frumos o soție creștină cum o face un duh blând și liniștit. Nimic nu arată mai diform cum este opusul lui, anume un duh nemulțumit, agitat, capricios și dominator. Chiar dacă este dezgustător în oricine, nicăieri nu este mai dezagreabil ca într-o femeie, și nicio astfel de femeie nu este atât de neplăcută ca o soție. Iată ce spunea Solomon: „O streașină, care picură necurmat într-o zi de ploaie, și o nevastă gâlcevitoare sunt totuna. Cine o oprește, parcă oprește vântul, și parcă ține untdelemnul în mâna dreaptă” (Prov. 27:15-16). „Mai bine să locuiești într-un colț pe acoperiș, decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă mare” (Prov. 21:9). „Mai bine să locuiești într-un pământ pustiu, decât cu o nevastă gâlcevitoare și supărăcioasă” (Prov. 21:19).

Pe de altă parte, cât de frumoasă este femeia creștină care, în ciuda mulțimii și a incertitudinilor nesfârșite ale treburilor vieții de zi cu zi din familie, își păstrează un temperament liniștit și își ține sufletul în frâu prin răbdarea creștină. Vedem o imagine plăcută a unei soții creștine când este ilustrată ca aceea „care poate să simtă realitatea, dar să își înfrâneze pornirile; care poate merge înainte cu calm, neștiind cum să insiste să i se facă pe plac; care se poate supune și se poate adapta oricărei situații; care nu este ușor de stârnit, ci ușor de convins; care este înclinată mai degrabă să îndure decât să se plângă; care mai degrabă poate suferi în tăcere decât să îi tulbure pe alții cu durerea ei”.⁷

Această podoabă, alături de toate celelalte care o însoțesc, este „de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. Una dintre cauzele pentru care multe femei sunt atât de atrase de haine și podoabe scumpe este că ele vor să fie admirate de alți oameni. Dar de cine ar trebui să caute să fie admirate? De puțină valoare este să fie admirate de bărbați, și mai ales să fie atrăgătoare pentru cei mai neînțelepți și mai ticăloși dintre ei. Dar această podoabă a omului ascuns este „de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. Doar El are înțelepciunea ca să o admire. Da, „El se uită către omul zdrobit și smerit, El locuiește cu un astfel de om”. Iar aprobarea Lui este de o valoare mai mare decât a tuturor celorlalte ființe din univers. Nu este acceptată cea care se laudă pe sine, nici cea pe care oamenii o laudă, ci cea pe care Dumnezeu o laudă. Asemenea credinței, duhul blând și liniștit va avea parte de „laudă, slavă și cinste, la arătarea lui Isus Hristos” (1 Petru 1:7). În acea zi, omul care, cu geniul, educația și ambiția lui, a avut succes uimind popoare întregi și ale cărui laude au fost celebrate secole la rând și în toată lumea, dar care n-a căpătat niciodată cinstea care vine de sus, pentru că n-a căutat-o, va fi plin de rușine și acoperit de dispreț, în timp ce femeia cu un duh blând și liniștit, care, în izolarea vieții foarte smerite de familie, și-a făcut conștiincios lucrul și a suportat cu răbdare diferitele încercări din sfera ei smerită, din dragoste și prețuire pentru autoritatea lui Dumnezeu și prin influența constrângătoare a dragostei Fiului Lui, va fi văzută ca „glorioasă în sufletul ei”, una pe care Împăratul împăraților va fi desfătat să o cinstească și căreia îi va spune, în prezența oamenilor și a îngerilor strânși laolaltă: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria Stăpânului tău” (Matei 25:21).

Fragment din Expository Discourses on the First Epistle of the Apostle Peter (Edinburgh: William Oliphant & Co, 1866), 191-240.

Note bibliografice și explicative

(1) William Jay (1769-1853), The Mutual Duties of Husbands and Wives (London: C. Whittingham, 1801), 11.

(2) Robert Leighton (1611-1684), A Practical Commentary upon the First Epistle General of Peter (Philadelphia: Presbyterian Board of Publications, 1864), 6.

(3) Leighton, 7.

(4) William Jay, Mutual Duties, 14.

(5) Leighton, 352.

(6) Leighton, 353.

(7) William Jay, Thoughts on Marriage (Boston: James Loring, 1833), 75.