Responsabilitățile dragostei

Responsabilitățile persoanelor căsătorite se pot împărți în responsabilități specifice și responsabilități comune. Responsabilitățile specifice sunt cele atribuite unei singure persoane, fie soțului față de soție, fie soției față de soț. Responsabilitățile comune sunt cele care le aparțin amândurora, și care trebuie împlinite de amândoi.

Voi începe cu acele responsabilități care îi aparțin soțului, și pe care este obligat să le împlinească față de soția lui, și ele sunt următoarele:

(1) Dragostea maritală: Fără îndoială, dragostea este un ornament frumos pentru toate relațiile noastre, însă ea este temelia și primul principiu al căsniciei. Dragostea este cea care a strâns pentru prima dată nodul căsniciei, și doar dragostea poate ulterior să o facă ușoară. Niciun alt lucru nu poate să păzească această căsnicie de iritări și tulburări. Deși lipsa dragostei nu poate anula legătura dintre soți, totuși ea poate face să dispară mângâierea și bucuria stării de a fi căsătorit. Dintre toate lucrurile care ne sunt permise să le iubim aici, pe pământ, o soție este cel mai ales, și când ești căsătorit, ești iubit mai mult decât de către părinți, de către copii, de către prieteni, sau de către cele mai dragi dintre toate rudele tale: „De aceea îi va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa” (Gen. 2:24). Dacă ai vrea să știi care este măsura deplină a acestei iubiri, apostolul a prezentat-o: „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor” (Efes. 5:28); și, „fiecare dintre voi să-și iubească nevasta ca pe sine” (Efes. 5:33). Trebuie să fii la fel de atent și de tandru față de binele soției tale ca și cum te-ai îngriji pe tine însuți, și să te împotrivești oricărui lucru care ar putea să o rănească de parcă acea amenințare ar fi îndreptată către tine. Și, nu încape îndoială, există un motiv important pentru aceasta: căsătoria face din două trupuri unul singur. Ea trece dincolo de a compensa ceea ce bărbatul a pierdut, restaurându-i coasta în trupul său. De aceea, când vorbim despre căsătorie, putem spune că cei doi sunt făcuți un singur trup: „Și cei doi vor fi un singur trup. Așa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup” (Marcu 10:8). Astfel, orice fel de acțiune violentă sau vorbă aspră împotriva unei soții, lucruri în care cad adesea unii bărbați brutali, în furia lor clocotitoare și stricată, este la fel de anormală ca atunci când l-ai vedea pe un om bătându-se, rănindu-se și tăindu-se singur! Este un lucru clar că cei care se răzbună pe ei înșiși trebuie să fie niște oameni nebuni și cu patimi groaznice: „nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui”, altfel spus, niciun om rațional nu poate decât să „îl hrănească, să îl îngrijească cu drag” (Efes. 5:29). De aceea, noi suntem chemați să ne iubim soțiile cu aceeași tandrețe și naturalețe a dragostei după cum ne iubim propriile ființe, iar ele trebuie să ne fie la fel de dragi pe cât ne sunt propriile ființe. Dacă vrei să ai această dragoste înaltă ridicată la o cotă și mai mare, citește versetul 25: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea”. Dacă dragostea naturală nu va fi suficientă, poți vedea aici una supranaturală, cea mai aleasă dovadă a dragostei care a fost exprimată sau concepută vreodată, și pusă înaintea noastră ca regulă și model. Hristos a iubit Biserica, Mireasa Lui, chiar dacă ea avea multe pete, imperfecțiuni și zbârcituri. El a iubit-o atât de mult încât S-a despărțit de Tatăl Său și S-a alipit de Mireasa Lui. El a iubit-o mai mult decât pe Sine și propria viață, așa că Și-a vărsat sângele deosebit de prețios pentru ea. Pentru a evita ca mânia lui Dumnezeu să cadă asupra Miresei Lui preaiubite, El S-a aruncat între Dumnezeu și ea, și a primit acele lovituri grele asupra Persoanei Sale. Așa ar trebui să își iubească și bărbații soțiile lor: infinit, dacă ar fi posibil, dar întrucât nu putem face asta, măcar să le iubim cu sinceritate.

[1] Trebuie să le iubim, deși ele pot avea adesea multe slăbiciuni și imperfecțiuni. Soțul trebuie să suporte cu blândețe aceste lucruri, chiar dacă nu trebuie să fie de acord cu ele, nici să le încurajeze. Dragostea acoperă o sumedenie de greșeli și, atâta vreme cât ele sunt doar greșeli, nu crime, nu ar trebui ca el să renunțe la afecțiunea lui față de soție. Acea dragoste care se va mânia la cele mai neînsemnate lucruri trebuie să fie o dragoste excesiv de sensibilă și iritabilă însă, în mod obișnuit, o astfel de dragoste se transformă repede în amărăciune și exasperare. De aceea, ofensele de această natură ar trebui trecute prudent cu vederea, poate doar cu o privire trecătoare de mustrare, sau tratate cu o tăcere care poate fi mai instructivă decât iritarea și cearta. În acest sens, apostolul îi îndeamnă astfel pe soți: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele, și nu țineți necaz pe ele” (Col. 3:19).

[2] Trebuie să le iubim, neîmpovărându-le cu munca și necesitățile vieții de căsnicie. Ar trebui să ne mulțumim să renunțăm la libertatea noastră anterioară și să uităm de privilegiile noastre de dinaintea căsătoriei, indiferent dacă acestea se referă la pasiuni sau lucruri de care ne bucuram când eram necăsătoriți, fără a aduce vreodată în discuție aceste lucruri ca pe un reproș la adresa soției. Există mulți nebuni în lumea aceasta care își închipuie că într-o viață de căsnicie nu sunt decât bucurii și încântări. Totuși, când fac pasul în căsnicie și descoperă că trebuie să se confrunte cu multe necazuri neașteptate, și că nu mai pot trăi atât de ușor sau într-o splendoare ori bogăție la fel de mare ca înainte, ei cred că au dreptul să arunce poveri perpetue asupra soțiilor lor, dând vina pe ele și acuzându-le de tot felul de lucruri, aruncând asupra lor poverile pe care ar trebui să le poarte împreună. De regulă soția are parte de cele mai multe dintre aceste poveri și necesități ale vieții! Nu aceasta este dragostea manifestată de Hristos față de Biserică, El, care de dragul ei, S-a lipsit de gloria Lui și S-a smerit voluntar, mai întâi luând trupul nostru făcut din țărână, apoi mergând la moarte – acea moarte crudă și blestemată pe cruce.

[3] Trebuie să le iubim astfel încât să ne interpunem între ele și orice pericole, și mai degrabă să suferim ca acestea să cadă asupra noastră decât asupra lor. Atât de mult a iubit Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea – răscumpărând-o din mânia lui Dumnezeu prin a suporta El însuși mânia și eliberând-o de moarte prin a suferi moartea în locul ei.

[4] Trebuie să le iubim astfel încât să ne străduim să creștem bunăstarea lor spirituală și, prin sfaturi și învățături bune, să le inspirăm și să le hrănim dragostea pentru evlavie și sfințenie. Ar trebui ca noi, soții, să facem aceasta, așa încât, la fel cum Hristos sfințește Biserica, Mireasa Lui, și noi să ne sfințim soțiile și să le înfățișăm înaintea lui Dumnezeu fără pată, fără zbârcitură sau orice alt lucru de acest fel.

Iată patru lucruri în care suntem chemați să ne iubim soțiile așa cum Hristos a iubit Biserica: să le tolerăm și să le iertăm slăbiciunile, să fim dornici să ne supunem multor neajunsuri de dragul lor, să ne interpunem între ele și orice fel de pericole care le amenință și, nu în ultimul rând, să ne străduim să stimulăm binele și beneficiul lor spiritual.

Prima noastră îndatorire este dragostea. Am insistat mai mult asupra ei, pentru că ea înglobează toate celelalte responsabilități. Acolo unde există o dragoste conjugală sinceră, chiar dacă poate avea metode diferite de a se exprima, după temperamentele diferite ale bărbaților, totuși, ea va dirija toate celelalte sentimente așteptând ca dragostea să se manifeste prima, și având grijă să nu lipsească nimic spre binele soției, cea către care toate aceste sentimente sunt îndreptate. De aceea, voi trata celelalte responsabilități mai pe scurt.

(2) O altă responsabilitate a soțului este grija planificată¹ pentru soția lui. Soțul trebuie, spune apostolul, să își hrănească și să își îngrijească soția așa cum Hristos face cu Biserica (Efes. 5:29). De aceea, potrivit stării și posibilităților lui, soțul trebuie să îi furnizeze tot ceea ce slujește spre nevoile și mângâierea ei. El nu trebuie să irosească resurse cu prieteni răi – prieteni pe care diavolul i-a dat – lucruri sau resurse ce ar trebui folosite spre susținerea soției, pe care Dumnezeu i-a dat-o ca să îi fie tovarăș de viață și care se hrănește doar cu întristările ei și care nu poate să bea nimic altceva decât propriile lacrimi…

(3) O altă responsabilitate a soțului față de soția lui este protejarea ei de pericolele în care ea se poate găsi… Este clar că slăbiciunea și caracterul firav al femeii, fiind mai neajutorată în pericole decât bărbatul și mai puțin capabilă să iasă de una singură din necazuri, fac necesar acest ajutor imediat din partea soțului. Cel care este atât de lipsit de blândețe și atât de aspru încât să nu fie gata să își apere soția, se comportă anormal când tolerează ca o parte din propria ființă să piară! În Scriptură, soția este comparată cu o viță roditoare (Ps. 128:3), iar o viță este o plantă slabă și firavă, având nevoie de sprijin. Tot astfel, soțul trebuie să fie pentru soție ca un punct serios de sprijin și ajutor. De aceea, femeia a fost făcută dintr-o coastă luată de sub brațul bărbatului. Rolul mâinii este să țină la distanță pericolele ce pot produce răni, ceea ce ne arată că soțul trebuie să își apere soția de toate relele și rănile la care ar putea fi expusă.

(4) O altă responsabilitate este învățătura și călăuzirea. Astfel, soțul este denumit capul ei: „bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului” (Efes. 5:23). De aceea, așa cum toată călăuzirea și mângâierea Bisericii este derivată de la Hristos, tot astfel soțul ar trebui să îi transmită soției cunoaștere, mângâiere și călăuzire – motiv pentru care este denumit călăuza ei(Prov. 2:17). Chiar Petru le cere soților să trăiască cu soțiile lor „potrivit cunoștinței” (1 Petru 3:7, lit. ESV), să fie în stare să le sfătuiască și să le informeze în toate cazurile și situațiile care apar, în special în relația lor cu Dumnezeu. Pavel le îndeamnă pe soții ca, „dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să îi întrebe pe bărbații lor acasă” (1 Cor. 14:35). De aceea, din partea soților este cerut mai mult, anume să acumuleze o bună cunoaștere și să fie în măsură să le învețe pe soțiile lor, așa încât ele să nu devină niciodată victime ale celor care „se vâră prin case, și le momesc pe femeile ușuratice” (2 Tim. 3:6). Amăgitorii sunt foarte subtili, folosind metoda șarpelui cel vechi: încep cu femeia, apoi se folosesc de ea ca să-l înșele pe bărbat. Ca toate celelalte păcate, erezia atrage mai întâi emoțiile și sentimentele, apoi, folosindu-se de acestea, corupe rațiunea. De aceea, bărbatul trebuie să fie bine întemeiat în cunoștință, așa încât să își poată păzi soția pentru ca ea să nu fie amăgită prin subtilitatea vicleană a acelora care abia așteaptă să înșele, cei care, folosindu-se de cuvinte atent alese și de o vorbire alunecoasă, de fraze bine gândite și de expresii care gâdilă urechea, neavând în ei nimic altceva decât zgomot și erezie, pervertesc inimile celor naivi. Dacă, așa cum se întâmplă uneori, Dumnezeu o înzestrează pe soție cu o măsură mai mare a prudenței și cu o cunoștință solidă, mai bună decât a soțului, atunci devine responsabilitatea lui să asculte de sfatul ei și să se supună, dar nu autorității sfătuitorului (soția lui), ci autorității sfatului (adică Scriptura). Ea trebuie să continue să îi arate tot respectul și toată supunerea, neavând puterea de a-i porunci chiar ceea ce ea știe că este cel mai bun și mai potrivit lucru, ci doar să îi propună sfaturile cu modestie și să îl convingă cu blândețe să le primească.

(5) O altă responsabilitate a soțului este blândețea și delicatețea față de soția lui, căutând să nu o întristeze prin vorbele sau acțiunile lui. Jalnică trebuie să fie acea familie, unde cei care s-au alăturat în același jug lovesc unul în celălalt. Dacă soția este atentă în împlinirea responsabilităților ei, bărbatul îi datorează acceptarea iubitoare și blândă, ca și lauda pentru felul în care și-a împlinit menirea. Dacă ea greșește uneori, nu trebuie mustrată cu asprime, ci cu blândețe și așa încât mustrarea să ilustreze mai mult întristare decât mânie. Certurile și disputele constante, dincolo de faptul că amărăsc cu totul viața și distrug orice fel de mângâiere, în loc să prevină jignirile din viitor, în mod obișnuit le stârnesc și le agită mai tare! Probabil că mai de învinuit este soțul pentru felul cum îi aduce reproșul soției decât lucrul reproșat în sine. Dincolo de aceasta, un reproș adus într-un fel nepotrivit îi indispune în mod cert pe amândoi față de achitarea de responsabilitățile din chemările lor generale și specifice, ca soț și soție. Astfel de situații le împiedică rugăciunile, căci cum ar putea să își ridice mâinile spre cer fără mânie, așa cum poruncește apostolul (1 Tim. 2:8), când ei ard de mânie unul împotriva altuia? Cum se pot ruga lui Dumnezeu, cerându-I binecuvântări asupra celuilalt, când s-au blestemat și și-au arătat mânie unul față de altul? În ce privește chemările lor specifice, oare nu vedem că în familiile în care domnește cearta aceasta deosebit de dăunătoare, responsabilitățile lor sunt în mod obișnuit neglijate? Totul se duce către distrugere și către ruină ca urmare a răzbunării soțului față de soție, sau invers. Într-un acces de nemulțumire, soțul refuză să asigure mijloacele necesare, iar soția refuză să le gestioneze înțelept. Astfel, nimănui nu-i mai pasă de soarta familiei, ci doar de felul în care se ceartă unul cu altul – o situație ticăloasă în care multe familii au căzut ca urmare a unor porniri nestăpânite ale bărbaților la fiecare greșeală aproape neînsemnată a soțiilor lor…

(6) O altă responsabilitate a soțului este să își onoreze și să își respecte soția cum se cuvine. Dați-i „cinste femeii ca unui vas mai slab” (1 Petru 3:7), căci, fiind mai slabă, ea trebuie tratată cu mai mult respect și mai multă blândețe. Gândește-te onorabil la ea ca la persoana pe care Dumnezeu a considerat-o cea mai bună și mai potrivită pentru tine din întreaga lume, și nu fi ispitit, nici măcar în gândurile tale, să crezi că vreo alta ar fi fost mai bună sau mai de folos pentru tine. Vorbește cu respect despre ea, nedivulgând niciunul dintre eșecurile sau imperfecțiunile ei spre discreditarea ei, ci dă-i lauda cuvenită pentru acele virtuți și haruri care se găsesc în ea. Acela care își dezonorează soția se dezonorează pe sine, și oricine îl va auzi, îl va socoti vinovat de nebunie, fie în alegerea ei, fie în felul în care o conduce. Tratează-ți onorabil soția, nedevenind vreodată rob al mofturilor ei, căci acel lucru te va dezonora, nici făcând-o sclavă față de tine, căci aceasta o va dezonora. Trateaz-o ca pe prietenul tău de inimă, ca pe tovarășa de viață iubită, și, în orice lucru, cu excepția autorității, consideră-te egal cu ea.

(7) Ultima responsabilitate a soțului este menținerea și gestionarea prudentă a autorității lui. Autoritatea soțului asupra soției este dată de Dumnezeu, Cel care l-a echipat cu autoritate. Mântuitorul nostru ilustrează propria autoritate asupra Bisericii prin autoritatea unui soț asupra soției lui (Efes. 5). De aceea, această autoritate nu trebuie trădată și nici nu trebuie ocrotită cu o rigoare aspră și cu o forță tiranică. Cea mai corectă și mai eficace modalitate de menținere a acestei autorități este pe calea prudenței și a seriozității, prin stăpânire de sine și evlavie, printr-o viață demnă, exemplară și disciplinată. Această modalitate de a trăi va stimula o prețuire reverentă în inima soției și a întregii familii, în timp ce superficialitatea în anumite momente și severitatea în altele nu vor face decât să îl expună disprețului și urii celorlalți. Soțul care nu se respectă pe sine va descoperi că îi va fi greu să le câștige respectul altora, căci cel care se va degrada prin mofturi nebunești și ridicole sau prin acțiuni ticăloase și rele – prin nedreptate, prin neastâmpăr, prin minciuni etc. – va cădea negreșit sub batjocura rudelor lui cele mai apropiate!… Prin contrast, un amestec bun de prudență și evlavie – unul fiind o călăuză, iar celălalt un exemplu – va face dintr-un bărbat un model care va inspira admirație și respect profund, și va determina soția și întreaga familie să îl prețuiască și să îl imite. Acestea sunt responsabilitățile soțului față de soție.

Fragment din „An Exposition of the Ten Commandments” din The Works of Ezekiel Hopkins, Vol. 1 (Philadelphia: The Leighton Publications, 1868), 464-470.

Note bibliografice și explicative

(1) grija planificată – are sensul de a prevedea și acoperi nevoile într-un mod planificat.

Cum Și-a iubit Hristos Biserica? Cu o dragoste mare, atât de mare încât a murit pentru ea. – Thomas Manton