Ca pe trupurile lor

Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși. (Efes. 5:28)

Copiii unui bărbat sunt parte din el, iar soția lui este el însuși: „cei doi vor fi un singur trup” (Efes. 5:31). Responsabilitatea lui și măsura după care se poate cerceta sunt atât de clare încât, dacă înțelege cum trebuie să se trateze pe sine, nu este nevoie să se adauge nimic ca să poată ști cum să se poarte față de soția lui.

„Ce grijă deosebită trebuie să acorde propriului său trup; ce delicatețe și atenție manifestă față de sine, în toate circumstanțele posibile; ce mult veghează ca să îl ocrotească de orice lucru rău; cât de atent este să îi acopere toate nevoile; cât de des este înclinat să răspundă de îndată înclinațiilor și dorințelor trupului său; ce veghetor este să nu se împotrivească dorințelor lui cu excepția situațiilor când acestea sunt rele, chiar dacă aceasta nu se face fără anumite necazuri și întristări”!¹

Astfel, bărbatul trebuie să își iubească soția ca pe trupul lui.

Poate fi oare necesar să aplicăm forța motivațiilor pentru a capta atenția adecvată față de o astfel de responsabilitate? Dacă da, voi apela la simțul onoarei tale. Bărbați, amintiți-vă de eforturile voastre persistente și de atențiile tandre prin care le-ați câștigat dragostea și încrederea soțiilor voastre, care au uitat de tatăl și de mama lor, ca și de casa copilăriei lor, pentru a găsi un loc de odihnă pentru inima lor, atașându-se de voi. Oare veți renunța la jurămintele pe care le-ați făcut și veți dezamăgi speranțele pe care le-ați stârnit?… Acel bărbat care îi oferă soției ocazia legitimă de a suspina când compară atenția drăgăstoasă pe care o primea în timpul logodnei cu cea pe care o primește acum, s-a dezonorat pe sine. Te voi îndemna să îți arăți dragostea față de nevasta ta amintindu-ți de acel moment solemn când, în prezența cerului și a pământului, înaintea slujitorului lui Dumnezeu și în casa Lui, te-ai angajat prin toate formalitățile deosebite ale jurământului, să îți deschizi inima și să o păstrezi deschisă ca izvorul fericirii ei pământești, dedicându-ți întreaga viață hrănirii fericirii ei.

Voi apela la simțul dreptății. Te-ai dedicat cu totul soției tale, așa că nu mai ești al tău. Nu ai niciun drept la o viață individualistă, separată și independentă, care te-ar determina să umbli după fericirea ta în detrimentul sau ignorând fericirea ei. Voi doi sunteți „un singur trup”.

Caracterul uman din tine emite pretenții în numele soției tale. Stă în puterea ta să faci mai mult spre fericirea ei sau spre durerea ei decât stă în puterea oricărei alte ființe din univers, cu excepția lui Dumnezeu. Un bărbat lipsit de blândețe este un chinuitor de primă clasă. Victima nu poate scăpa vreodată din mâna lui sau să fugă din teritoriul cruzimii lui, până în clipa când, spre fericirea ei, este eliberată de regele terorii,² care, în această situație, devine pentru ea ca un înger de lumină și o conduce în mormânt ca și cum ar adăposti-o de asupritorul ei într-o cetate fortificată. Pentru o astfel de femeie, nu există odihnă pe pământ. Distrugătorul păcii ei o ține constant captivă prin puterea lui, căci ea se află întotdeauna în prezența lui și trăiește cu frică de el. Circumstanțele din orice loc și din orice zi îi oferă bărbatului nenumărate ocazii să manifeste o neglijență crudă și o asprime față de ea, și putem să ne întrebăm pe bună dreptate dacă s-ar putea găsi pe pământ o situație mai nefericită – cu excepția cazului când un ticălos este torturat de remușcări și disperare – decât a unei femei a cărei inimă se ofilește zilnic sub privirile reci, sub cuvintele înghețate și sub acțiunile impulsive ale unui soț care nu o iubește. Un astfel de bărbat este un ucigaș, chiar dacă scapă în această lume de soarta ucigașilor. Prin rafinamentul cruzimii lui, el se folosește de anii care trec doar pentru a-și conduce victima către sfârșitul ei prin procesul îndelungat al unei morți care vine asupra ei picătură cu picătură.

Dacă nimic altceva nu îl poate convinge, egoismul ar trebui să îl convingă de starea lui, căci niciun om nu își poate urî soția fără să se urască pe sine, întrucât ea este „carne din carnea lui”. Asemenea îndurării, dragostea este o binecuvântare dublă, și asemenea cruzimii, ura este un chin cu două fețe. Nu putem iubi un obiect vrednic de dragoste fără să ne bucurăm de razele propriei noastre iubiri, care se întorc către noi. Imediat după prețuirea supremă pe care o nutrim față de Dumnezeu, care este imposibil de practicat fără să fim părtași bucuriilor cerului împreună cu îngerii, dragostea pentru soție este pasiunea care ne fericește cel mai mult. A transforma această dragoste în acreală înseamnă să deschidem în centrul sufletelor noastre un izvor de otravă, izvor care, înainte de a-i tortura pe alții, ne va tortura pe noi înșine.

Aici nu mă pot abține să nu adaug apelul profund și deosebit pe care dl. Jay³ îl pune pe buzele femeilor căsătorite față de bărbații lor: „Purtați-vă cinstit cu noi, cu blândețe. Ne simțim excluse de la multe oportunități și mijloace prin care vă faceți observați. Fiind condamnate să stăm în umbră, nu ni mai se deschid decât câteva dintre locurile pământului. Suntem când adorate, când asuprite. Din robii noștri, ați devenit tiranii noștri. Vă place frumusețea noastră, dar vă folosiți de slăbiciunea noastră. Deplângeți inferioritatea noastră, dar purtarea voastră nu ne încurajează cu nimic să ne ridicăm. Sensibilitatea ne-a dat o mie de sentimente, lucruri pe care natura vi le-a refuzat în blândețea ei. Trăim întotdeauna cu restricții și avem foarte puțină libertate de a alege. Providența pare să fi fost atentă să ne facă mai în măsură să oferim fericirea decât să ne bucurăm de ea.

Fiecare circumstanță ne aduce renunțări proaspete și fiecare relație, întristări noi. În legăturile noastre sociale, nu vedem decât un sistem de sacrificii perpetue. Nu putem să le dăm viață altora fără să ne punem propria viață în pericol.

Avem parte de suferințele pe care voi nu le puteți simți și la care nu sunteți părtași. Dacă trăim, trăim ani de decădere care ne invadează șarmul, și mare parte din atractivitatea chipurilor noastre piere odată cu trecerea anilor. Putem chiar muri. Mormântul ne acoperă și suntem imediat date uitării. În curând, zilele bocetului vostru se vor sfârși, pierderea va fi reparată, căci vom dispărea chiar și din vorbirea voastră, iar numele nostru nu se va mai face auzit, căci succesoarea ar putea să se simtă deranjată.

După ce au avut o mamă naturală, copiii noștri pot ajunge sub controlul unei mame de împrumut și să fie umiliți ca urmare a deosebirilor făcute între ei și frații lor vitregi. Chiar dacă responsabilitățile de care ne-am achitat invariabil sunt cele mai importante și mai necesare, ele nu capătă aprecierea nimănui. Aceste lucruri sunt prea obișnuite ca să atragă privirile cuiva. Ele nu ne obțin celebritatea. Soția și mama nu vor umple niciodată paginile istoriei. Privațiunile noastre, izolarea noastră, zilele noastre de trudă, nopțile neîntrerupte fără somn, ceasurile îndelungi pe care le-am petrecut în veghere anxioasă asupra copiilor voștri bolnavi nu rămân scrise în vreun epitaf…”⁴

Ca să concluzionez, aș îndemna să căutăm cu toții mai mult spiritul creștinismului adevărat, biblic – spiritul credinței, al nădejdii, al rugăciunii. Această credință se îndreaptă cu adevărat către Cuvântul lui Dumnezeu și privește constant la Crucea lui Hristos, prin care căpătăm mântuirea. Credința privește la lumea cea veșnică, unde ne vom bucura pe deplin și pe veci de mântuire.

Această nădejde trăiește cu așteptarea și dorința slavei, a cinstei, a nemuririi și a vieții veșnice, și, cu un duh de rugăciune, ne conduce zi de zi și ceas de ceas la tronul harului divin, unde primim tot acel ajutor al Duhului Sfânt. Avem nevoie de acestea nu doar pentru responsabilitățile care se referă la relațiile dintre noi într-o altă lume, ci mai ales pentru cele din lumea aceasta.

Fragment din The Family Monitor, or Helps to Domestic Happiness.

Note bibliografice și explicative

(1) Jeremy Taylor, „The Marriage Ring” în The Whole Works of the Right Rev. Jeremy Taylor (London: F. Westly and A. H. Davis, 1836), 711.

(2) regele terorii – moartea.

(3) William Jay (1769-1853) – predicator și autor congregaționalist englez.

(4) William Jay, “The Duties of Husbands and Wives” în The Works of the Rev. William Jay, Vol. 3 (New York: Harpers and Brothers, 1854), 174.