Așa cum Hristos a iubit Biserica

Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. (Efes. 5:25)

Observați adevărul sublim și deosebit de important care ține de responsabilitățile vieții de familie, așa cum este statuat de apostol în fraza de mai sus, el fiind ca soarele în centrul planetelor, iluminându-le, determinând mișcarea lor și unindu-le pe toate. Fiecare parte a acestui pasaj deosebit de cuprinzător și de frumos este izbitoare într-un fel fără egal. Scopul întregului pasaj este să preamărească dragostea lui Hristos pentru Biserică, întrucât, în privința acestui lucru, se presupune că starea morală a Bisericii înainte de lucrarea transformatoare a harului răscumpărător a fost aceea a necurăției dezgustătoare și totuși, în ciuda acestei realități, El manifestă cea mai blândă compasiune pentru starea ei și nu este respins de pângărirea ei excesivă. Pentru a realiza răscumpărarea ei, Isus nu doar folosește acțiunile puterii și ale înțelepciunii Sale, ci Se predă pe Sine în mâinile dreptății divine pentru ca, făcându-Se jertfă de ispășire,¹ să poată răscumpăra obiectul dragostei Sale cu prețul sângelui Său. Prin aceasta, El a demonstrat o dragoste mai puternică decât moartea, pe care „apele cele mari nu pot să o stingă” (Cântarea Cântărilor 8:7). Scopul final al acestui act de smerenie tainică este să o facă într-o anumită măsură vrednică de atenția Lui și potrivită pentru acea unire indisolubilă cu Sine, unire în care urma să fie primită ca Mireasă ilustră a Lui.

În acest sens, influențele eficace ale Duhului Sfânt trebuiau să fie revărsate asupra minții ei, așa încât, prin acceptarea din inimă a adevărului, să poată fi curățată de nelegiuire, să aibă sămânța oricărei virtuți implantată în inima ei și haina neprihănirii să fie aruncată peste ea până ce, în timp, sub dispensațiile providenței lui Dumnezeu,² sub mijloacele harului și lucrarea sfințitoare a Duhului Său, ultima pată de pângărire morală să fie ștearsă, ultima zbârcitură de cădere spirituală să fie îndreptată și – asemenea fiicei împăratului, glorioasă cu totul pe interior și îmbrăcată în aur curat (Ps. 45:13) – să poată fi înfățișată înaintea Domnului Isus acoperită cu frumusețile sfințeniei în acea zi, „când El va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut” (2 Tes. 1:10)!

Iată ce dragoste deosebită este aceasta! Suntem cu totul uimiți de acest act inegalabil de îndurare ce este folosit de apostol ca motivație pentru tot comportamentul creștin… El extrage din Cruce toate motivațiile pentru fapte bune. El a făcut ca puterea ei să fie simțită nu doar asupra conștiinței, acționând ca mijloc al iertării, ci și asupra inimii, furnizându-i cel mai convingător și, în același timp, cel mai pătrunzător argument în favoarea sfințirii³… Vorbind despre moartea unui Mântuitor răstignit și despre compasiunea Lui nemărginită, Pavel atacă răutatea inimii depravate și vorbește repetitiv și convingător despre toate virtuțile unei inimi înnoite.

Doctrina Crucii este substanța adevărului creștin și stâlpul deosebit al moralei creștine: gândul și inima apostolului erau pline de ea. Încurajează el smerenia? Iată cum: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filip. 2:5). Vorbește el despre devotamentul fără rezerve față de Dumnezeu? Iată argumentul lui: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți-L dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:19-20). Care este felul lui de a încuraja dragostea frățească? Iată-l: „Și dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:10-11). Cum arată atitudinea iertătoare? Sorbiți cuvintele apostolului: „fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes. 4:32). Dar bunăvoința față de săraci? „Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Cor. 8:9). Cine altcineva, dacă nu un apostol, s-ar fi gândit să încurajeze dragostea conjugală referindu-se la dragostea lui Hristos față de Biserica Lui? El a făcut acest lucru și, astfel, a ilustrat dragostea răscumpărătoare ca un fel de atmosferă sfântă care îl înconjoară pe creștin pe toate părțile, însoțindu-l în orice loc, susținându-i existența spirituală, fiind acel element unic în care credința și devotamentul lui față de Hristos trăiește, se mișcă și își are ființa.

Fără îndoială, acesta este creștinismul biblic⁴: nu un nume, nu doar un crez, nu o formă, nu o emoție abstractă, nu o respectare a zilelor și a locurilor, nu o simplă haină mentală sau o haină sfântă pe care o îmbrăcăm doar în anumite perioade și cu anumite ocazii – nu, ci un obicei moral, un gust mental, un spirit al minții, care se va manifesta spontan în limbajul, sentimentele și comportamentul nostru, cu o ancorare constantă în Isus Hristos ca temelia nădejdii și modelul de imitat pentru noi…

Voi începe cu responsabilitățile soțului. El primește porunca de a-și iubi soția… Aici se ridică foarte natural următoarea întrebare: „Din ce motiv îi este dată această poruncă în special soțului? De ce este el cel îndemnat în mod specific la exercițiul dragostei?” Probabil că din următoarele motive: (1) Pentru că, în însăși natura lucrurilor, el este cel mai expus pericolului de a eșua în această responsabilitate. Așezat drept „capul nevestei” de către Creator (Efes. 5:23) și investit cu un anume drept de a-și conduce familia, el se află într-un pericol mai mare de a amesteca sensibilitățile și sentimentele lui de tandrețe cu starea conștientă și predominantă a superiorității în autoritate. (2) Pentru că el este mai deficitar în această responsabilitate decât soția… Și poate fi spus pe bună dreptate că soții sunt, în general, mai deficitari în exprimarea dragostei decât soțiile. Eu cred că soțiile excelează în blândețea, tăria și constanța dragostei, ceea ce nu se întâmplă cu bărbații. (3) Pentru că lipsa dragostei din partea bărbatului va produce cel mai probabil o stare de suferință mai mare a soției. De regulă, absența dragostei este însoțită de excese mai mari de violență, de cruzime și de expresii mai evidente ale depravării. Absența acestei pasiuni tandre în el va avea un efect mai rău asupra propriului caracter și asupra păcii soției lui decât în cazul în care soției i-ar lipsit dragostea. Absența acestei iubiri este un lucru trist în oricare dintre soți, însă când lui îi lipsește, există mai multe motive să fim îngrijorați.

Apostolul prezintă două modele sau reguli pentru dragostea unui soț: dragostea pe care Hristos a manifestat-o față de Biserica Lui, și dragostea pe care un bărbat o are față de sine. Atunci când ne îndreaptă atenția către primul model, cred că Pavel vrea să studiem trăsăturile dragostei lui Hristos și să arătăm în ce fel trebuie ca dragostea noastră să se asemene dragostei Lui.

Dragostea lui Hristos a fost sinceră. El nu a iubit Biserica doar în vorbe, ci „cu fapta și cu adevărul” (1 Ioan 3:18). În El n-a existat nicio ipocrizie, nicio expresie nesinceră a dragostei, nicio acțiune îmbrăcată cu un fel spoit de iubire. Trebuie să fim ca El și să ne străduim să menținem în inimile noastre un principiu autentic al prețuirii, ca și o demonstrare a lui în purtarea noastră practică. Este un lucru ticălos să încercăm să practicăm dragostea fără a o nutri în inimile noastre… Mai mult, cât de dificil este să practicăm bine dragostea în felul acesta, să ținem o mască asupra noastră, și să menținem numai aparența unui caracter nobil doar pentru a nu fi detectați de alții! O, cât de tristă trebuie să fie inima acelei femei care descoperă cu timpul, spre suferința ei, că ceea ce a primit și a prețuit ca atenții din partea iubitului inimii ei nu erau decât șmecheriile unui ipocrit viclean.

Dragostea Răscumpărătorului a fost fierbinte. Dacă vrem să ne facem o idee corectă despre starea inimilor noastre față de femeia pe care am ales-o, haideți să ne gândim la dragostea care a strălucit în pieptul Mântuitorului când El a trăit și a murit pentru poporul Lui. Este adevărat că nu aveau nici același fel și nici aceeași intensitate a dragostei, dar sunt convins că, atunci când ni se arată un astfel de exemplu, ne învață că soției iubite nu trebuie să i se ofere o dragoste superficială. Mântuitorul însuși ne spune că, dacă El Și-a dat viața pentru noi, este de datoria noastră să ne dăm viețile pentru frații noștri; și cu cât mai mult pentru „un prieten care ține la tine mai mult decât un frate” (Prov. 18:24)? Dacă este de datoria noastră să ne dăm viața, cu cât mai mult trebuie să o folosim cât trăim în toate slujirile unei iubiri – puternică, statornică și inventivă. Ea, cea care, de dragul nostru, a uitat de casa confortabilă, de grija veghetoare și de îmbrățișările calde ale părinților ei, are dreptul să se primească de la noi acea dragoste care să o facă să uite de casa tatălui ei (Ps. 45:10) și să o facă să simtă că, în privința fericirii, nu a pierdut nimic prin acest schimb. Ferice de femeia – și așa trebuie să se străduiască orice soț să o facă pe soția lui – care poate privi înapoi, fără să suspine o singură clipă, la momentul când a părăsit pentru totdeauna prietenii, părinții și scenele copilăriei sale!

Dragostea lui Hristos pentru Biserica Lui a fost supremă. El tratează această lume cu bunăvoința Lui, dar privește cu plăcere către Biserica Lui. „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, și nu va mai putea de veselie pentru tine” (Țef. 3:17). Așa trebuie să își privească și soțul soția, mai presus de orice: el trebuie să se odihnească în dragostea ei. El trebuie să o privească nu doar mai presus de oricine din afara familiei, ci și din interiorul ei. Ea trebuie să fie prioritară atât în inima cât și în purtarea lui, nu doar prin comparație cu toți străinii, ci și între toate rudele și copiii lor. El ar trebui mai degrabă să își iubească copiii de dragul ei, decât să o iubească pe ea de dragul lor. Oare așa este întotdeauna? Dimpotrivă, n-am văzut noi adesea bărbați care par să fie mult mai interesați de copiii lor decât de soțiile lor, și care le-au acordat soțiilor lor mai puțină atenție decât fiicelor lui? Cât de nepotrivit este pentru un bărbat să se arate mai atașat de orice altă femeie decât de soția lui, chiar și acolo unde nu poate fi în intenție nimic altceva decât plăcerea de a se afla în compania acelei femei. El nu trebuie să uite de ea nici măcar în momentele de relaxare, niciodată preferând să fie în compania oricărei alte persoane, chiar de sex masculin, indiferent cât de interesante ar fi manierele sau purtarea aceleia.

Dragostea lui Hristos este uniformă. Asemenea Lui, dragostea Sa este „aceeași ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8). Dragostea conjugală ar trebui să aibă același caracter: ea trebuie să fie la fel în orice moment și în orice loc, la fel acasă ca și printre străini. Multe soții suspină și exclamă: „O, dacă aș fi tratată în casa mea cu aceeași tandrețe și atenție pe care le primesc când suntem în compania altora!” Ce dezgust și silă trebuie să simtă o astfel de femeie față de orice gest sau cuvânt plăcut, lucruri pe care, în astfel de circumstanțe, le consideră doar ca ipocrizie. Căminul este principalul loc al atenției și tandreței minuțioase, și soția care nu se simte nevoită să se plângă de lipsa lor acasă va simți rareori nevoia sau înclinația de a deplânge absența lor în afara casei…

Dragostea Răscumpărătorului a fost practică și sârguincioasă. Prin mijlocirea Lui, El a adus tot ce era nevoie spre binele și mângâierea Bisericii, și a făcut toate acestea cu un preț și prin suferințe inimaginabile. Am afirmat deja că atât soțul cât și soția sunt chemați să participe la împlinirea necesităților vieții. O soție bună nu poate fi leneșă. Portretul pe care bărbatul înțelept i-l poate face este caracterizat numai de frumusețe. „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț decât mărgăritarele…” (Prov. 31:10-31). Această imagine aleasă, care combină hărnicia, prudența, demnitatea, blândețea, înțelepciunea și evlavia, nu poate fi studiată prea frecvent sau prea minuțios de către cei care vor să înțeleagă gradul înalt al excelenței feminine.

Totuși, responsabilitatea acoperirii nevoilor familiei ține în principal de soț. Frații mei, este datoria voastră să vă sculați devreme, să vă culcați târziu, să mâncați pâinea străduinței și să beți, dacă este nevoie, apele suferinței ca să puteți câștiga, cu sudoarea frunții voastre, un venit suficient pentru nevoile familiei. Probabil că la aceasta s-a referit apostolul când ne-a îndemnat să îi dăm cinste soției ca unui „vas mai slab” (1 Petru 3:7): cinstea de a-i asigura nevoile gospodăriei, lucru pe care ea nu îl poate face, ca urmare a slăbiciunii trupului ei și a neputințelor frecvente pe care calitatea de mamă le aduce asupra ei. În țările cele mai barbare și în unele dintre cele pe jumătate civilizate, povara muncii manuale cade asupra femeii, în timp ce domnul lor tiran trăiește în lenevie, hrănindu-se din truda ființei nefericite pe care o denumește soție, dar pe care o tratează ca pe un rob. Oare nu există astfel de tirani trândavi în țara și în vremea noastră, care trăiesc în indolență și își satisfac poftele, nepăsându-le de felul în care își asupresc soțiile? Nu sunt aceștia niște ticăloși care nu fac mai nimic pentru susținerea familiilor lor?

Cât de departe trebuie să fie de orice sentiment nobil și generos acel bărbat a cărui inimă nu poate fi mișcată de insistențele sau lacrimile unei femei însărcinate – care aude în zadar plânsul copilului lui la pieptul ei și pe cel al celuilalt, ce stă alipit de piciorul lui – un astfel de om nu poate fi convins de niciun astfel de apel să renunțe la vizitele sale zilnice la crâșmă sau la obiceiurile sale de a trândăvi, pentru a putea să își împlinească datoria atât de neglijată și să înfrunte valul tot mai mare și mai apropiat al sărăciei și ruinei. O astfel de ființă este mai rea decât un animal: el este un monstru. Îmi pare rău că nu există nicio lege și nicio corabie de ticăloși care să ducă astfel de bărbați departe, într-o țară în care, dacă nu muncesc, să nici nu poată mânca (2 Tes. 3:10)… De aceea, soțul trebuie să se îngrijească de acoperirea nevoilor soției, iar soția de administrarea resurselor potrivit cu nevoile fiecăruia din familie, căci aceasta este regula rațiunii și a revelației.

Așa cum Hristos a trudit pentru Biserica Lui, nu doar în decursul lucrării Lui pământești, ci S-a îngrijit de bunăstarea ei și după ce a plecat din lumea noastră, tot așa ar trebui și soțul să îngrijească de soția lui. N-aș putea înțelege vreodată seriozitatea acelui obicei atât de răspândit prin care bărbații le lasă mai multe moșteniri copiilor lor decât mamei acestora. Este oare aceasta o dragoste supremă? Orice bărbat care înalță o femeie la rangul de soție a lui ar trebui să se preocupe ca, oricât de inferioară ar fi fost ea în circumstanțele de dinainte de căsătorie, să o lase măcar în situația în care s-a căsătorit cu ea. Este o dovadă de cruzime maximă să o lase lipsită nu doar de cel mai iubit prieten pământesc, ci și de mijloacele normale pentru a-i acoperi nevoile de bază.

O dragoste practică față de soție se aplică, totuși, tuturor lucrurilor din căsnicia lor: ea se manifestă prin cea mai delicată atenție acordată mângâierii și sentimentelor ei; în consultarea gusturilor ei; în acoperirea eșecurilor ei, în a nu face nimic care să o degradeze, ci făcând totul pentru a o înălța înaintea copiilor și a slujitorilor; recunoscându-i calitățile și lăudând-o pentru eforturile ei de a se face plăcută; în a-i satisface și chiar anticipa toate cererile rezonabile; pe scurt, în a face tot ceea ce poate inventa ingeniozitatea lui pentru a produce fericirea și mângâierea ei generală.

Dragostea lui Hristos pentru Biserica Lui a fost durabilă și neschimbătoare. „Fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1), fără vreo scădere sau alterare a dragostei. Așa ar trebui să își iubească și bărbații soțiile, nu doar la început, ci până la finele unirii lor – când șarmul frumuseții a fugit făcând loc influenței ofilitoare a bolii; când trupul viguros și sprințar și-a pierdut elasticitatea și când pasul s-a rărit și a devenit ezitant, când ridurile vârstei au alungat bobocul tinereții, și când toată persoana ei pare mai degrabă o umbră a ceea ce era cândva.

Oare nu a câștigat soția ta în înțelepciune ceea ce a pierdut în atracțiile exterioare? Oare harurile ei mentale nu au înflorit după ce au pierit șarmurile personale? Dacă trandafirul și crinul au pălit pe obraz, oare nu au crescut în suflet roadele neprihănirii? Dacă acei boboci s-au depărtat, ei, la care ochiul pasiunii tinerești priveau cu atâta ardoare, oare n-au făcut loc rodului copt al caracterului creștin matur? Femeia nu mai este ceea ce era cândva, dar soția, mama și creștinul din ea sunt mult mai bune decât erau odinioară.

Dacă vreți să îmi dați un exemplu de dragoste conjugală în toată puterea și în tot caracterul ei, nu-mi arătați mireasa și mirele în luna lor de miere, în toată vegherea și tandrețea dragostei lor, ci dați-mi să privesc soțul și soția la 50 de ani, a căror dragoste a fost încercată de trecerea și schimbările unui sfert de secol, și care, de-a lungul acestei perioade și prin vicisitudinile ei inerente⁵, au crescut în atașament și prețuire reciprocă. Dragostea lor, chiar dacă nu strălucește cu arșița unei zile de vară, este încă asemenea strălucirii soarelui într-o amiază de octombrie – caldă și frumoasă, reflectată cu atât mai plăcut de culorile toamnei.

Fragment din The Family Monitor, or A Help to Domestic Happiness.

Note bibliografice și explicative

(1) ispășirea are sensul împăcării cu Dumnezeu prin îndepărtarea sau acoperirea vinovăției păcatului. Acest lucru a fost realizat prin jertfa lui Isus Hristos.

(2) dispensațiile providenței lui Dumnezeu – aranjarea de către Dumnezeu a evenimentelor, prin stăpânirea și grija Lui divină.

(3) Sfințirea este lucrarea Duhului lui Dumnezeu prin care noi suntem înnoiți în întreg omul după chipul lui Dumnezeu și suntem făcuți capabili să murim tot mai mult față de păcat și să trăim tot mai mult în neprihănire. (Spurgeon’s Catechism, Q. 34).

(4) Nota editorului: Autorul a folosit în lucrarea sa termenul religie, referindu-se la creștinismul biblic și la credința în Isus Hristos. Pentru a evita confuzia pentru cititorii actuali, care consideră „religia” ca orice sistem în care este implicată o credință și o formă de închinare la o putere superioară, am înlocuit termenul autorului cu expresia creștinism biblic.

(5) vicisitudini – schimbări constante, imprevizibile, adeseori cu efecte negative.

Vă cer să observați că există ceva ce nu se aplică întotdeauna în cazul soțului și soției: Domnul Isus Își iubește Biserica altruist, altfel spus, El nu a iubit-o niciodată pentru ceea ce ea are, ci pentru ceea ce ea este. Ba mă simt nevoit să merg mai departe și să spun că El nu a iubit-o nici pentru ceea ce ea este, ci ceea ce El o face să fie – obiectul iubirii Lui. El nu o iubește pentru ceea ce ajunge la El de la ea sau împreună cu ea, ci pentru ceea ce El poate să toarne peste ea. Dragostea Lui este cea mai puternică iubire ce a existat vreodată, căci El a iubit-o, așa, neplăcută cum era, până ce a făcut-o frumoasă. – C. H. Spurgeon