Puterea dragostei

Bărbaților, iubiți-vă nevestele, și nu țineți necaz pe ele. (Col. 3:19).

Merită să observăm că, dintre toate îndemnurile apostolice, responsabilitatea esențială cerută din partea soțului este dragostea. În plus față de mărturia de la începutul acestui capitol, obligația este explicată mai detaliat în Epistola către Efeseni: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea… Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica… Încolo fiecare dintre voi să-și iubească nevasta ca pe sine” (Efes. 5:25, 28-29, 33).

Dar oare această îndatorire nu îi aparține în egală măsură soției? După gândirea noastră, noi am spune că în principal ține de ea să fie exponentul puterii deosebite a dragostei. Descoperim însă, cu o oarecare surpriză, că dragostea este pusă înaintea conștiinței bărbatului ca fiind obligația lui esențială, și nu putem rămâne liniștiți decât după ce descoperim care este temeiul acestei aparente discriminări… Porunca dragostei este gândită în mod clar pentru a cuprinde întreaga slujire a soțului, cu funcțiile ei distincte. Oare suntem în măsură să observăm înțelepciunea acestor cuvinte?

1. Soțul este reprezentantul și mijlocul dragostei în care este înrădăcinată relația de căsnicie. Nu trebuie să demonstrez că dragostea este elementul în care familia se mișcă, atmosfera care îi susține viața, sau că ea este temelia pe care se întemeiază căsătoria și fără de care aceasta nu ar fi altceva decât imoralitate sexuală cu acte în regulă. Putem pleca de la această prezumție. Dacă ar fi să detaliem, nu am ajunge decât la concluzia că trebuie accentuat acest îndemn, dar nu acesta este scopul meu de aici.

De aceea, trebuie observat că, în ordinea naturală, această dragoste începe cu bărbatul. El este cel care alege, lucru care explică limbajul special folosit în Geneza 2:24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup”. Lucrurile nu sunt exprimate în sens invers, deși, în realitate, femeia face un sacrificiu mai greu când se desparte de familia în care a copilărit. Totuși, nu ea este cea care ia inițiativa. În general, femeia își înfrânează exprimarea sentimentelor până în momentul când este provocată. Asemenea violetelor, ea își ascunde dulceața sub frunze până ce se întinde mâna care să o scoată din ascunzișul ei. Ea poate să hrănească dragostea care să răspundă ulterior, dar acea dragoste trebuie să se exprime prima dată de pe buzele altcuiva, iar răspunsul ei este un ecou desăvârșit. Așadar, întrucât această dragoste se înfiripă mai întâi în bărbat, este recunoscută și declarată mai întâi de el, bărbatul este cel care trebuie să o ilustreze în puterea ei atractivă și convingătoare de-a lungul vieții. Dragostea lui trebuie să facă întotdeauna primul pas. Așa cum a început, el trebuie să continue să fie cel ce promovează și reprezintă dragostea. Ține de calitatea și slujba lui ca soț să așeze temelia noii familii și a comuniunii în dragoste, și el este canalul prin care dragostea își rostește poruncile ei deosebite. Faptul că, în cazul lui, dragostea este o responsabilitate primordială are o importanță vastă, apăsând asupra conștiinței lui, nefuncționând pur și simplu ca un instinct orb și mecanic, ca în cazul unui animal. Dragostea este o forță care se cuibărește prima dată în el, astfel că el este făcut responsabil pentru perpetuarea dragostei. Din acel moment înainte, dragostea este legea vieții sale și izvorul tuturor acțiunilor lui față de ea, cea pe care, prin acea iubire, a câștigat-o și a îmbrățișat-o. El devine gardianul iubirii în care orice căsnicie autentică își are viața și ființa.

2. Întrucât natura bărbatului este mai aspră, dragostea lui trebuie supusă voinței și cultivată ca principiu de viață. Romancierii și poeții pot trata dragostea ca pe o emoție sau ca pe o patimă, dar cel ce crede în evlavie trebuie să se pogoare la rădăcină, în locul de unde dragostea izvorăște, și să o recunoască drept principiu de viață. Ca atare, ea trebuie cultivată, poate că nu direct, ci indirect. Numai în felul acesta pot fi controlate emoțiile printr-o forță care stă înapoia lor și printr-o lege care le face dependente de ea în toate manifestările lor. De exemplu, există o putere deosebită în obiceiul care crește prin exercițiul repetat al unui principiu. Și oare unde este acest adevăr ilustrat mai profund decât în căsnicie, unde obiceiul dragostei crește tot mai mult, în timp ce simpla emoție slăbește în același timp? Din nou, putem să atragem atenția la acele calități personale care au stârnit la început dragostea și astfel, emoțiile muribunde pot fi aprinse într-o flacără la fel de proaspătă pe cât a fost prima ei izbucnire din locurile adânci ale inimii. Mai apoi, conștiința poate fi echipată pentru a lua în considerare obligația care izvorăște din alegerea noastră originală, când am stârnit dragostea corespunzătoare care avea să ne facă fericiți. Rece și nemulțumitoare trebuie să fie acea inimă care se împotrivește unui apel atât de constant la generozitate. Aceste lucruri specifice vor fi de ajuns pentru a demonstra cel puțin unele dintre metodele prin care principiul dragostei poate fi făcut capabil să își înfigă rădăcinile adânc în inimă, lucru care, prin legea naturală a creșterii, se va transforma în sentimente și va înflori cu timpul în pasiunea deplină a dragostei. Ne vom afla într-o situație bună când, după ce caracterul nou al bucuriei este stins atunci când avem o soție, ajungem apoi, prin puterea care controlează obiceiul, la o necesitate neclintită a dragostei, când acel principiu puternic trăiește și lucrează nevăzut în profunzimile naturii noastre, dând viață unor noi boboci la fel de repede pe cât cei vechi decad și se ofilesc.

Prin constituția ei mai gentilă și mai retrasă, femeia poate fi lăsată în bună măsură să acționeze după instinctele ei mai blânde și mai suave. Dar bărbatul, a cărui constituție naturală ar putea să se opună puterii dragostei, este rânduit ca dorințele lui să fie educate de conștiință și controlate de voință. Astfel, el este cu atât mai mult făcut conștient de responsabilitatea lui ca acela care trebuie să manifeste și să păzească dragostea de care depinde căsnicia. Evident, nimic din ceea ce este scris aici nu trebuie înțeles ca și cum ar scoate dragostea reciprocă a femeii din sfera moralității și nu face ca ea să fie tratată ca fiind pur și simplu constituțională și instinctuală. Întrucât natura ei este identică cu cea a bărbatului – lucru demonstrat prin creația ei din coasta lui – ea se află sub călăuzirea și cerințele acelorași legi aplicabile bărbatului. Sensul de aici este că ceea ce este aplicat amândurora are un accent special atunci când este adresat bărbatului, întrucât influențele morale sunt în mod deosebit necesare pentru dezvoltarea caracterului lui și pentru ghidarea comportamentului său.

3. Deoarece ocupațiile bărbatului sunt mai diverse decât ale femeii, acestea pot să îi cuprindă cu totul gândurile. Soția își descoperă lumea din cămin, grija acestuia aparținându-i prin vocație. Funcția ei este să prezideze asupra gospodăriei, așa cum un judecător stă așezat pe scaunul lui, cum un avocat pledează la tribunal, sau cum un comerciant se mișcă în cercurile negoțului. Ocrotită de circumstanțele mai aspre ale vieții, ea respiră atmosfera dragostei și, prin achitarea constantă de responsabilitățile ei dulci și plăcute, ea se află într-un pericol mai mic de a se îndepărta de influența și controlul dragostei. Prin contrast, fiind preocupat de detaliile muncii sale din afara casei, bărbatul este mai degrabă înclinat să își pună mai mult pasiunea în munca lui și să scadă în dragostea sa pentru soție. Fiind atras de lucruri aflate dincolo de dragostea tandră a căminului său și preocupat de truda și frământările lumii exterioare, inima lui este înclinată să se răcească sub influențe atât de nefavorabile dezvoltării simțămintelor lui iubitoare. De aceea, nu putem decât să accentuăm înțelepciunea care îl așază astfel în mod hotărât sub legea dragostei și care îl leagă de aceste obligații sfinte.

4. Această poruncă determină natura autorității sale și o îmbracă în har. În orice stăpânire, suveranitatea trebuie investită într-un lider recunoscut. Trebuie să avem un tribunal suprem, dincolo de care să nu mai existe niciun apel. În sens suprem, acest atribut Îi aparține doar lui Dumnezeu, însă în familie, care este constituită prin providența lui Dumnezeu, privilegiul uimitor și avantajul de a reprezenta puterea lui Dumnezeu îi este dat soțului și tatălui. El este delegat să fie capul familiei, iar autoritatea lui leagă toată casa lui împreună. Această imagine a poziției sale este foarte adesea ignorată, și totuși ea sfințește orice relație și orice responsabilitate. Dacă El este reprezentantul lui Dumnezeu față de toți cei care se află sub autoritatea lui, cu câtă grijă ar trebui să administreze el această încredere sacră ce i-a fost acordată! Și cum este toată dezonorarea alungată de la toți cei care ascultă, când sceptrul față de care ei se pleacă poartă inscripția numelui divin… Aici se găsește limitarea puterii bărbatului – în felul în care îi este acordată. Acordarea și limitarea puterii lui sunt împletite reciproc: dacă el Îl reprezintă bine pe Dumnezeu în caracterul absolut al cârmuirii lui, atunci trebuie să considere dreptatea, blândețea și iertarea Legiuitorului divin ca teste ale fidelității sale. Cel ce cârmuiește pentru Dumnezeu în aria lui principală de autoritate trebuie să învețe să facă din legea dragostei nota dominantă prin care își exercită autoritatea. Noi nu înțelegem cuvintele apostolului ca fiind o simplă precauție împotriva ifoselor sau a încăpățânării personale a bărbatului, ci ca acel lucru care definește natura cârmuirii pe care el o face, aducând-o în sfera harului și făcând din ea împărăția dragostei! Cârmuirea familiei de către bărbat este întemeiată pe dragoste în felul în care ea s-a născut; trebuie administrată în spiritul dragostei, ca lege supremă a ei; și de la bărbat, stând ca izvor al întâietății sale solemne, decurge această lege a dragostei către toți cei ce se află sub autoritatea lui. Pentru ca acest lucru să se poată face, el este instalat în calitatea lui de cârmuitor fiind plasat sub această poruncă deosebită, astfel că, în afara ei, el nu poate să ajungă decât un tiran și un uzurpator.

Fără a intra mai mult în discuția idealistă despre această situație, consider că motivele prezentate mai sus sunt suficiente pentru a explica accentul pus pe dragostea soțului. Ideea generală este întărită prin forma îndemnului care îi este adresat: „Nu țineți necaz [amărăciune, lit. ESV] pe ele”… termenul amărăciune neindicând atât de mult un eșec special ce trebuie pedepsit, pe cât pericolul fundamental și ispita la care este expus în această calitate. Referința se face la acea autoritate cu care soțul este investit și la abuzul posibil față de care el se află în pericol constant. Termenul amărăciune se atinge de aceasta ca un vârf de ac, și poate sugera unele dintre cele mai evidente sfaturi pentru a evita ca abuzul autorității maritale să devină o sursă de amărăciune pentru aceea care este supusă soțului ei, lucru care se poate produce mai adesea din cauza nepăsării decât a răutății.

1. Există uneori o prezumție de superioritate și o depreciere a soției, privind-o ca inferioară. Nimic nu poate să stârnească mai mult mândria soției. Nu este suficient că bărbatul este investit cu o autoritate oficială pe care soția trebuie să o respecte, ca aceasta să fie pedepsită cu o umilință extremă? Toate instinctele ei se revoltă în fața degradării, lucru care o ilustrează cu adevărat nepotrivită pentru responsabilitățile poziției ei. Dacă i-am compara în esența lor și am ignora autoritatea bărbatului, putem oare să vedem ceva inferior în soție, în ce privește demnitatea naturii ei? Dacă ea i-a fost dată bărbatului ca ajutor potrivit, cum se poate dovedi ea jumătatea lui, dacă nu i-ar fi egală? Cum poate să îl însoțească într-o cârmuire comună a familiei, dacă ea nu se află pe același nivel cu el? Realitatea este că toate comparațiile dintre ei, care ar urmări să determine cine ar fi superior, sunt superficiale și irelevante. Fiecare este cel mai bun în locul lui, neputând fi desăvârșit fără celălalt. Deosebirea de sex afectează întreaga natură a amândurora, astfel încât ei sunt diferiți atât în structura lor spirituală cât și în cea trupească, dar tocmai această deosebire dintre ei face irelevantă și nepotrivită orice comparație între cei doi. Ceea ce este denumit slăbiciunea femeii, în realitate este tăria ei. Ea izvorăște din delicatețea specială a felului ei de-a fi, atât la nivel fizic cât și intelectual, prin care ea este potrivită pentru acele slujiri mai delicate și mai blânde la care este chemată. Dependența față de toate acestea o face adaptată slujirii ei, și nu poate fi un motiv pentru degradarea ei, ci spre lauda ei. De aceea, trebuie să fie un neînțelept acela care nu este în stare să facă deosebirea între supunere și inferioritate, și care nu își poate aminti că supunerea în slujire are loc adesea acolo unde există o egalitate absolută între cel supus și cel care primește supunerea. Nu există o amărăciune mai mare pentru o femeie adevărată ca această degradare a ei în ochii aceluia care este legat să o onoreze.

2. Există de asemenea o paradă pretențioasă de autoritate manifestată prin cerințe inutile la ascultare. Nu este o dovadă măruntă de bunătate divină să existe bucurie în dependență, oriunde ea se manifestă în atmosfera ei naturală. Totuși, această dependență poate fi însoțită de o apăsare care va strica toată „mașinăria”. Există o pătură moale sub lanțul acelei iubiri care le unește ființele. Dar chiar și așa, blândețea iubirii poate fi frântă și sucită printr-o asprime și nepăsare care va zdrobi brațele celor doi și va lăsa în urmă răni în inima pe care ar trebui doar să o împodobească. Chiar și dependența blândă a femeii se împotrivește tiraniei lașe, care nu își poate menține autoritatea cu alte motive decât prin a-și arăta puterea care i-a încăput în mâini.

3. Există o acreală în înfrânarea demonstrării dragostei care o poate mângâia pe soție. Ea a fost câștigată prin dragoste și a părăsit dragostea mai calmă a casei copilăriei ei tocmai prin dragostea soțului. De aceea, sacrificiul făcut de ea ar trebui să îi aducă prețuire, astfel că, atunci când prețuirea aceasta este înfrânată, mai ales în circumstanțele potrivite, va exista un simțământ al revoltei și rănii. Aici nu este vorba pur și simplu de pierderea a ceea ce ea considera că este câștigul ei, ci de un sentiment de dezonorare ca urmare a faptului că ajunge alungată din arena dragostei. Atențiile evidente ale curtării ei fuseseră cândva acceptate ca dovezi ale unei iubiri ce nu se aștepta să cunoască vreodată diminuarea, iar jurământul sacru nu poate fi răscumpărat decât printr-o veghere atentă asupra dragostei pe tot parcursul vieții, astfel încât să nu degenereze într-o atitudine superficială de flatare și supunere spoită față de soție, pentru a-i satisface toate dorințele inimii, dar fără dragoste.

4. Există o altă formă a aceluiași lucru, când soției îi este refuzată compasiunea adecvată. Bărbatului îi este dată povara fără doze, iar puterea voinței îl ajută să o poarte mai ușor. Partea femeii nu ține atât de mult de munca fizică, pe cât de volumul de muncă, ceea ce o obosește prin uzură. De aceea, o privire blândă sau un ton moale al vocii vor fi pentru ea ca untdelemnul care înmoaie rana. Aceste lucruri fac ca o cruce să pară un prilej de bucurie, dacă aduc alături tributul dragostei și sacrificiul ei constant și răbdător.

5. Retragerea din societate este un lucru care îi poate provoca amărăciune soției, care se simte nevoită să se concentreze pe sine și pe gospodăria ei. Căsnicia o izolează de lume. Totuși, n-a fost niciodată planul Domnului ca gospodăria să fie închisoarea soției, un loc unde să trăiască în singurătate și tăcere având alături doar speranțele înșelate și bucuriile stinse. Avem de-a face cu o încălcare a dreptului ei atunci când o astfel de soție ajunge să îi invidieze pe dușmanii ei mai aspri – fie că este vorba despre o afacere care captivează toată atenția soțului ei, fie frenezia politicii sau plăcerile unui club sau ale unei crâșme – care i-au luat locul în prioritățile soțului ei.

6. Cel mai rău lucru este amărăciunea sufletului ei, care deplânge starea soțului ei complet nevrednic de respectul ei. Dacă există o robie mai insuportabilă, este cea de a sluji în absența dragostei. Dar durerea de aici este că dragostea, care făcea cândva ca slujirea să fie o bucurie, a fost ucisă chiar în sufletul femeii, iar ea nu o mai poate readuce la viață. Inima ei este ofilită în suflet și s-a transformat în țărână. Ea este legată prin lanțuri mai puternice decât fierul de ceea ce, de acum înainte, pentru ea nu mai este decât „un trup de moarte”. Totuși, ea s-a angajat să își manifeste respectul, în ciuda acestei corupții dezgustătoare care dă naștere durerii la orice pas. Cu toate acestea, respectul este un lucru care trebuie câștigat. El a fost promis cu bucurie la altarul căsătoriei, când totul părea autentic și plăcut. Acum, când ispitele păcatului l-au abătut de la integritate și cinste pe acela pe care Legea lui Dumnezeu și alegerea ei l-au așezat drept cap peste ea, cât de mare poate fi amărăciunea sufletului celei care descoperă că dedicarea, stima și dragostea sunt alungate din inima ei față de acela care, din nefericire, a încetat să mai fie pentru ea protector și slavă! Nu putem suporta aceste gânduri, care ne suscită imediat cele două sentimente gemene de compasiune și indignare. Ele ne-au împins până aici, doar pentru a ilustra responsabilitatea cuprinzătoare a soțului prin termenul dragoste. Deopotrivă demnitatea și sacralitatea relației sunt exprimate prin el, căci nu există un rol mai înalt și mai solemn ce poate fi dat omului decât să ilustreze oficial acest principiu divin tocmai în mediul în care toată societatea omenească își are sămânța.

Aceasta este, deci, doctrina deosebită a înrădăcinării în dragoste a autorității soțului. Ea își capătă accentul suplimentar din dublul argument prin care apostolul îl aduce înaintea conștiinței. Primul are de-a face cu a lua în considerare identitatea comună a soțului și soției în căsnicie. Evident, în acest sens, el face referire la realitatea tainică a creației femeii din trupul bărbatului. De aceea, ea este celălalt eu al lui. „Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una dintre coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Și omul a zis: ‚Iat-o în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru că a fost luată din om’” (Gen. 2:21-23). Deși femeia există într-un trup distinct, cu propria personalitate, prin căsătorie, ea este readusă într-o reunire tainică cu el. Coasta care a fost luată din el este înlocuită de ființa vie care îl completează astfel, așa că „cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși” (Efes. 5:28). Apoi, pentru că „nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui”, el o „hrănește și o îngrijește cu drag” (Efes. 5:29), iubindu-și astfel propriul trup. Există o profunzime a tandreței în aceasta, care inundă inima cu simpatii plăcute și binecuvântate. Dragostea este ceea ce pune cununa autorității pe capul bărbatului; ea este cea care, în splendoarea acestei măreții, cuprinde cu brațele ei jumătatea tandră a ființei sale, care îi împodobește astfel obrazul. De aici încolo, ea este una cu el într-o unire tainică, mai sfântă și mai apropiată decât cea care a fost ruptă când trupul bărbatului a fost închis după ce coasta a fost scoasă din el.

Fragment din The Family, in Its Civil and Churchly Aspects (Richmond: Presbyterian Committee of Publications, 1876), p. 26-45.