Exemplul lui Hristos

Bărbaților, iubiți-vă nevestele. (Efes. 5:25)

Ce exemplu de aur le dă Hristos ucenicilor Lui! Există puțini învățători care ar îndrăzni să spună: „Dacă vreți să puneți în practică învățătura mea, imitați-mi viața”. Viața lui Hristos este, însă, transcrierea exactă a virtuții perfecte, așa că El poate să îndrepte privirile către Sine deopotrivă ca Exemplul perfect al sfințeniei și ca Propovăduitorul ei.

Creștinul nu ar trebui să ia ca model pentru sine pe nimeni altcineva decât pe Hristos. Nu ar trebui să fim mulțumiți în nicio circumstanță decât dacă reflectăm harul care se găsea în Hristos Isus. Chiar ca soț, calitate în care se găsesc majoritatea bărbaților creștini, soțul trebuie să privească la Isus Hristos care îi este pus înainte ca imagine, și trebuie să picteze după acest model. Hristos însuși este Mirele Bisericii, așa că adevăratul bărbat creștin trebuie să caute să fie un soț după modelul pe care Hristos l-a demonstrat față de Mireasa Lui. Creștinul trebuie, așadar, să aspire să fie asemenea Domnului lui, care este Autorul și Desăvârșitorul credinței sale. Acela care aleargă în cursa cerească, trebuie să privească la Isus și să facă din Apostolul și Marele Preot al mărturisirii lui (Evrei 3:1) obiectul studiului său continuu, dorind să fie schimbat după chipul Lui, din slavă în slavă (2 Cor. 3:18).

Atunci când recitiți pasajul care se află înaintea noastră, ar trebui să fiți uimiți de acel ținut înalt în care apostolul îl duce pe creștin. Este oare posibil ca unii bărbați să spună: „Cum să iubesc o nevastă ca a mea?” Poate exista o situație când un creștin să se fi înjugat la un jug nepotrivit cu o femeie necredincioasă și să se afle legat pentru totdeauna de o soție cu o atitudine constant bosumflată, cu un temperament obraznic și cu un spirit acru. De aceea, el ar putea spune ceva de genul: „Cu siguranță că sunt scutit să iubesc o femeie de acest fel. Nimeni nu poate să îmi ceară să iubesc o femeie care, în sine, este atât de neiubit”. Observați, însă, dragii mei, înțelepciunea apostolului. El reduce la tăcere acea scuză care se poate să se fi strecurat în mintea lui în timp ce scria acel pasaj, luând exemplul Mântuitorului, care a iubit nu pentru că exista ceva atractiv în Biserica Lui, ci pentru a o face atractivă. Veți putea vedea că El a iubit Biserica Lui și S-a dat pe Sine pentru ea, ca să o poată înfățișa înaintea Sa o Biserică glorioasă, fără pată, fără zbârcitură sau alt lucru de acest fel (Efes. 5:25-28). El nu a admirat-o pentru că n-ar fi existat nicio pată în ea. El nu a ales-o pentru că ea n-ar fi avut nicio zbârcitură, ci Și-a îndreptat dragostea acolo unde existau nenumărate pete și zbârcituri. Unde totul era diform, El Și-a îndreptat inima și nu a retras-o până ce a îndepărtat toate petele și toate zbârciturile din cea care a fost obiectul alegerii Sale. El pare că acum vrea să îi spună fiecărui bărbat, oricât de nefericit s-ar simți el: „Dacă, în hotărârea Providenței, ai ajuns cumva să fii înjugat cu o soție care nu merită decât puțin din dragostea ta, totuși, dacă nu o poți iubi din prețuire pentru ea, iubește-o din compasiune. Dacă nu o poți iubi ca urmare a vreunui merit prezent, iubește-o în nădejdea a ceea ce poate ajunge ea, căci este posibil ca, tocmai acolo, în acel teren rău și uscat, să înflorească și să crească o floare dulce. Nu te simți obosit de truda sfântă și de aratul și semănatul ceresc, pentru că, în final, din truda ta poate crește un seceriș bun, care îți va înveseli sufletul”. El a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea ca să o înfățișeze ca o Biserică glorioasă…

În primul rând, fie ca Duhul lui Dumnezeu să ne ajute când privim la Biserica aleasă, obiectul dragostei Mântuitorului. Unii dintre frații noștri sunt foarte mândri de ceea ce ei denumesc perspectiva generală sau universală a bunăvoinței lui Dumnezeu… Unii dintre acești frați se tem foarte mult de semnul specific și special al dragostei Mântuitorului, și par să fugă de orice pasaj care conține în el ceva particular sau discriminator,¹ scuturându-l din mâinile lor de parcă ar vrea să îl arunce în foc, așa cum a făcut Pavel cu vipera din vechime.

Îi mulțumim lui Dumnezeu că am învățat să iubim doctrinele deosebite ale harului și că predestinarea și alegerea nu sunt cuvinte care să ni se pară greu de pronunțat, și ele nici nu ne zgârie urechile, pentru că iubim să citim acest pasaj… Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. Observăm că Hristos nu a iubit lumea în sensul în care este folosit aici termenul a iubi. Vedem aici că Hristos nu S-a dat pe Sine pentru lume, ci pentru ea, adică pentru Biserică. Având în vedere că aici se spune că S-a dat pe Sine într-un sens anume, putem înțelege că El nu S-a dat pe Sine decât pentru aleșii Lui, Biserica – obiectul unic, special și particular al dragostei Lui. Astfel, nu putem înțelege de aici că Hristos ar fi iubit creația universală și pe toți oamenii, fără excepție sau fără a face deosebire, ci El a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.

Ce este Biserica pe care Isus Hristos a iubit-o, dacă nu întregul număr al aleșilor? Cei pe care Tatăl i-a dat Fiului dinainte de întemeierea lumii, ale căror nume au fost scrise în Cartea Vieții Mielului dinainte ca stelele să înceapă să strălucească – cei care au fost luați de El ca să fie oile pășunii Lui, perlele cununii Sale, copiii dragostei Lui, supușii Împărăției Sale, membrele trupului Lui, fiecare dintre ei fiindu-I cunoscut și ales în El înainte ca munții să își înalțe capetele în nori – aceștia compun Biserica lui Hristos, obiectul dragostei Lui răscumpărătoare.

Trebuie să îi căutăm pe acești aleși în ceea ce este denumită biserica vizibilă. Știm că nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel și că biserica vizibilă nu este identică cu Biserica pe care Hristos a iubit-o și pentru care S-a dat pe Sine la moarte. Există o biserică invizibilă, iar aceasta este centrul și viața bisericii vizibile. Ceea ce este grâul față de pleava care este măturată și călcată în picioare, așa sunt creștinii adevărați în mulțimea celor care pretind că sunt credincioși în această lume. Există o deosebire pe care nu o putem vedea, și nu ține de noi să încercăm să o scoatem la iveală, pentru ca nu cumva, în încercarea de a smulge neghina, să dezrădăcinăm și grâul. Există o biserică nevăzută care devine vizibilă în ceruri, care va fi arătată clar la venirea Fiului Omului. Aceasta este Biserica pe care Hristos a iubit-o și pentru care S-a dat la moarte.

Observați ce era această Biserică prin natura ei… Biserica pe care Hristos a iubit-o a fost, la originea ei, la fel de păcătoasă ca tot restul rasei omenești. Au căzut în păcat, prin nelegiuirea lui Adam, cei care sunt acum condamnați în Iad? Așa erau cândva și cei ce azi sunt mântuiți și trăiesc în slavă. Păcatul care a fost imputat sufletelor pierdute a fost egal în gravitatea și consecințele lui fatale pentru toți; dacă n-ar fi venit Capul legământului, al doilea Adam, toți ar fi suferit pe veci laolaltă cu restul omenirii. Și cei răscumpărați au fost depravați în natura lor. Este inima nespus de înșelătoare în cei neregenerați? Așa este și în cei aleși înainte de nașterea lor din nou. Era voința omului perversă? Aveau toți oamenii mintea întunecată? Era tot capul bolnav și toată inima leșinată în cazul celor care au stăruit în păcat? Așa au stat lucrurile cândva și în cazul celor care, prin harul suveran, au fost luați la inima lui Hristos. „Noi eram”, spune apostolul, „din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efes. 2:3). Țineți minte că între cel mai strălucit sfânt din ceruri și cel mai întunecat păcătos din Iad nu există nicio diferență, cu excepția aceleia făcută de Hristos. Dacă cei glorificați ar fi fost lăsați să continue în starea lor naturală, ei ar fi păcătuit la fel de rău și constant asemenea celor mai răi păcătoși. Astfel, nu există nicio diferență între cei aleși și restul oamenilor. Ei sunt toți căzuți în păcat: „Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Rom. 3:12).

Mai mult, această Biserică a lui Hristos este alcătuită din persoane ce sunt pângărite prin propriile nelegiuiri. Suntem, tu și eu, membri ai acestei Biserici? Atunci ne simțim nevoiți să mărturisim că, în noi, prin natura noastră, se găsește orice fel de poftă, răutate și o inimă rea și necredincioasă, chiar înclinați să ne depărtăm de Dumnezeul cel viu și să ne răzvrătim față de Cel Preaînalt. Oare ce altceva am făcut noi? Sau, mai precis, ce n-am făcut?

Chiar dacă nu am căzut în aceleași vicii, când se va citi catalogul negru al păcatelor, vom fi nevoiți să plângem și să spunem: „Așa eram unii dintre noi”. Dar de ce să facem parte din Biserica lui Hristos este o întrebare care nu își poate găsi vreodată răspunsul decât sub această formă: „așa ai găsit Tu cu cale” (Matei 11:26). Se prăbușesc cei răi în Iad cu păcatele lor ca și cum ar avea niște pietre de moară legate de gâtul lor? Și noi ar fi trebuit să ne cufundăm acolo, și la fel de rapid și fatal, dacă dragostea veșnică nu ar fi spus: „Izbăvește-l, ca să nu se pogoare în groapă; am găsit un preț de răscumpărare pentru el!” (Iov 33:24). Priviți la Biserica lui Hristos în forma ei vizibilă din lume, și veți observa, fraților, că, deși are multe lucruri admirabile, există încă multe alte aspecte care L-ar putea determina pe Domnul ei să o lepede. Chiar și în starea ei regenerată, ea spune adevărul când afirmă că este „neagră cum sunt corturile Chedarului” (Cântarea Cântărilor 1:5).

Există ipocriți care vin în Biserică și care îi pătează puritatea. Există formaliști care îi aglomerează curțile, care stau alături de copiii lui Dumnezeu și cântă alături de aceștia, dar au inimile pline de corupție și ticăloșie. Există chiar sfinți adevărați, și cât de necredincioși sunt ei, cât de des se dovedesc firești, copilărești și înclinați să cârtească împotriva lui Dumnezeu! Cât de puțini dintre ei sunt tați în Israel! Ei ar fi trebuit să fie învățători, dar au nevoie să li se propovăduiască iar lucrurile elementare ale credinței. Ce erezii și-au făcut loc în biserică, și câte minți instabile sunt abătute de pe cale! Ce dezbinări își fac loc! Cum spun unii, „eu sunt al lui Pavel”, alții „eu sunt al lui Apolo”, și alții, „eu sunt al lui Hristos” (1 Cor. 1:12). Ce invidii există, ce mușcături pe la spate ale celor cunoscuți pentru utilitatea lor! Ce suspiciuni față de cei care sunt ceva mai zeloși decât semenii lor! Fraților, cât de mult lipsește dragostea în Biserica lui Hristos; cât de puțină blândețe frățească, cât de puțină simpatie! Pe de altă parte, câtă mândrie putem descoperi printre noi… Cum vedem că unii pretind că sunt stăpâni peste moștenirea lui Dumnezeu și își arogă nume și titluri pentru care n-au niciun drept, deși știm că „Unul singur este Dascălul nostru” (Matei 23:10) și că nu trebuie să numim „Rabi” pe nimeni dintre oameni. Când mă uit chiar cu un ochi orb la Biserică, și deși nu am puterea de a o vedea cum o vede ochiul omniscient al lui Dumnezeu, pot să o văd acoperită de pete. Ea poate să își poarte vălul și să spună: „Nu vă uitați că sunt așa de negricioasă, căci m-a ars soarele” (Cântarea Cântărilor 1:6). O, Biserică a lui Dumnezeu, cum te poate iubi Isus Hristos, când există atâtea lucruri în abilitățile și starea ta care L-ar putea determina să afirme: „Ești argint lepădat, vei fi aruncată în foc” (v. Ier. 6:30). Iată câte lucruri L-ar putea face să spună despre tine: „Sarea este bună; dar dacă sarea își pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta?… Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, și călcată în picioare de oameni” (Luca 14:34; Matei 5:13).

Și totuși vedeți, dragi prieteni, că este scris că Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. Eu o văd ca o bucată de teren nearată, neîngrădită, nezidită, neacoperită de vițe, fără parfumul florilor suave, ca un tufiș în pustie, înconjurat de spini și mărăcini; cu gardurile dărâmate; cu pietrele din zidurile ei împrăștiate; cu mistreții stricându-i pădurile; cu tot felul de creaturi necurate pândind la tot pasul. O, cum se face că Tu, Domnul slavei, poți să răscumperi cu prețul sângelui inimii Tale o bucată de teren atât de stearpă? Ce poți găsi în acea grădină care să Te facă să o transformi în cel mai plăcut colț de pe pământ, ca să o împodobești cu Tine, cel mai bogat dintre toate roadele?

Mă gândesc iar că pot vedea Biserica lui Dumnezeu nu ca o fecioară frumoasă decorată cu pietre prețioase pentru ziua nunții ei și purtându-se glorios atât în persoana cât și în veșmintele ei; dar o văd și ca un copil neajutorat, abandonată de părinții ei, alungată, nespălată, goală, neîngrijită și acoperită cu murdăria și sângele ei. Niciun ochi nu o compătimește, nicio mână nu îi iese în ajutor. Totuși, ochiul Domnului Isus se îndreaptă către acel prunc și razele dragostei Lui pleacă direct din acel ochi, vorbindu-i și întinzându-i mâna. El spune, „Trăiește!”, și pruncul neajutorat primește îngrijire: este hrănit, îmbrăcat cu veșminte alese, îmbrăcată, susținut și transformat într-o ființă plăcută Aceluia care a ales-o de la început. Așa este acea dragoste puternică mânată de harul lui Dumnezeu, iar Biserica a văzut că Hristos S-a dat pe Sine pentru ea.

Totuși, nu pot să închei acest aspect fără a vă reaminti de acel fel de dragoste pe care Isus Hristos o manifestă față de această Biserică. Poți să îți dai seama că aici este dragostea unui soț, iar dragostea lui este specială. Acei domni care cred că Hristos nu a iubit Biserica mai mult decât a iubit restul lumii trebuie să aibă o idee foarte ciudată despre felul cum un soț trebuie să își iubească soția, căci textul nostru spune: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica”. Este un lucru normal și cert că un soț își iubește soția mai mult decât îi iubește pe alți oameni! De aceea, Hristos nutrește pentru Biserică o dragoste specială, particulară, dragoste îndreptată doar către ea, nu către restul omenirii. Domnul a pus Biserica Lui mai presus decât restul lumii, la fel cum scaunul Lui de domnie este așezat deasupra celor ale regilor și prinților lumii noastre de jos. Va veni ziua când Biserica, „frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor” (Cântarea Cântărilor 6:10), va fi recunoscută ca favorita Cerului, comoara specială a lui Hristos, regina Lui, cununa de pe fruntea Sa, brățara de pe mâna Lui, pieptarul inimii Sale, centrul și miezul iubirii Lui. Să nu batjocorim vreodată acest adevăr, căci este extrem de prețios! Să extragem mierea din el și să credem că Hristos Își iubește cu totul special Biserica.

Apoi știm că un soț își iubește soția cu o dragoste constantă, căci așa iubește Hristos Biserica Lui. Dacă o iubește azi, El nu o va izgoni mâine. El nu este fluctuant în dragostea Lui. El poate schimba felul în care Își manifestă dragostea, dar iubirea Lui, în sine, rămâne neschimbată. Un soț își iubește soția cu o dragoste de durată, care nu se epuizează. El spune: „te voi iubi până ce moartea ne va despărți”, dar Hristos nu va permite nici măcar ca moartea să despartă poporul Lui de dragostea Sa. Nimic nu ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru (Rom. 8:39). Un soț își iubește soția cu o dragoste din inimă, o iubire sinceră și fierbinte. Ea nu este o iubire doar cu vorbele. El nu doar vorbește, ci și acționează; el este gata să îi acopere nevoile, îi va apăra caracterul, îi va ocroti onoarea, pentru că inima lui este atașată de inima ei! El nu își va găsi plăcerea în ea doar acum, cu ochii, ci sufletul lui își amintește continuu de ea: ea are o cămară în inima lui, de unde nu poate fi alungată vreodată. Ea a devenit o parte din el; ea este un membru al trupului lui; ea este carne din carnea lui și oase din oasele lui; așa este Biserica pentru Hristos, Mireasa Lui pe vecie…

Voi încheia aici, reamintindu-vă că ea este Biserica lui Hristos doar pentru că El a făcut-o astfel. El nu este obligat să o iubească, dar a iubit-o pentru că El a ales aceasta. Apoi, pentru că o iubește, El nu Se va despărți de ea niciodată, căci ea va rămâne a Lui în veci de veci.

Fragment din predica rostită în dimineața de duminică, 7 Mai 1865, la Metropolitan Tabernacle, Newington.

Note bibliografice și explicative

(1) discriminator – a nu se înțelege potrivit sensului modern al termenului, ci face referire la ideea de alegere făcută de Dumnezeu spre mântuire.

Dragostea soțului pentru soția lui trebuie să fie superioară dragostei pentru toate celelalte rude ale lui. Dincolo de Dumnezeu, Hristos și propria mântuire, soția lui trebuie să fie obiectul celei mai fierbinți și mai puternice iubire. — George Swinnock