Când începe viața?

Chestiunea legată de momentul când începe viața este strâns legată de taina vieții însăși… Concepte precum uman, viu și persoană au făcut obiectul multor discuții și analize. Platon a căutat cu disperare să ajungă la o descriere care să facă deosebire clar între oameni și toate celelalte specii de animale. În final, el a ales ca definiție de lucru expresia „biped fără pene”. Acest lucru a durat doar până ce unul dintre studenții lui Platon a aruncat peste zidul academiei un pui de găină jumulit de pene, cu o notiță atașată de gât, pe care scria „omul lui Platon”.

Când ne îndreptăm către Biblie, descoperim că ea nu ne oferă o afirmație explicită că viața ar începe într-un anume moment sau că ar exista viață umană înainte de naștere. Cu toate acestea, Scriptura prezumă o continuitate a vieții de dinaintea nașterii până după naștere. Același limbaj și aceleași pronume personale sunt folosite fără deosebite pentru ambele stadii. Mai mult, implicarea lui Dumnezeu în viața persoanei se duce până la concepție (și chiar înaintea ei). Acest pasaj susține ideea de față: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele” (Ps. 139:13-16).

Psalmistul Îl creditează pe Dumnezeu pentru modelarea lui în pântece. De asemenea, el folosește termenul meu ca să se refere la sine înainte de a se fi născut. Merită observat că termenul din ebraică tradus ca „plod fără chip” este cuvântul care poate fi tradus ca „embrion”, și aceasta este singura apariție a acestui cuvânt în Biblie.

Un alt pasaj relevant pentru implicarea lui Dumnezeu în viața din pântece apare în cartea Isaia: „Ascultați-Mă, ostroave! Luați aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat din sânul mamei și M-a numit de la ieșirea din pântecele mamei. Mi-a făcut gura ca o sabie ascuțită, M-a acoperit cu umbra mâinii Lui; și M-a făcut o săgeată ascuțită, M-a ascuns în tolba Lui cu săgeți, și Mi-a zis: ,Israele, Tu ești Robul Meu, în care Mă voi slăvi’. Și Eu Mă gândeam: ,Degeaba am muncit, în zadar și fără folos Mi-am istovit puterea’. Dar dreptul Meu este la Domnul, și răsplata Mea la Dumnezeul Meu. Și acum, Domnul vorbește, El, care M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov și pe Israel, care este încă împrăștiat; căci Eu sunt prețuit înaintea Domnului, și Dumnezeul Meu este tăria Mea” (Isaia 49:1-5).

Acest pasaj nu indică doar că pruncul nenăscut era distinct de mamă și că a fost tratat ca având o identitate personală unică, ci și că formarea lui în pântece a fost acțiunea lui Dumnezeu.

O analiză asemănătoare îl privește pe profetul Ieremia: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, și te făcusem proroc al neamurilor’” (Ier. 1:4-5). Lui Ieremia i se spune că Dumnezeu l-a cunoscut înainte ca să se nască. Dumnezeu avea o cunoaștere personală a lui Ieremia, înainte ca el să se nască. Acest lucru indică faptul că Dumnezeu l-a tratat pe Ieremia într-o manieră personală și ca o ființă personală dinainte de naștere. Este de asemenea important că Dumnezeu „l-a pus deoparte” sau l-a sfințit pe Ieremia dinainte de naștere. Evident, Dumnezeu extinde principiul sanctității la viața din pântece. Chiar și cei care nu sunt de acord că viața începe înainte de naștere acceptă că există o continuitate între un copil care a fost conceput și un copil care se naște.

Fiecare copil are un trecut înainte de naștere. Chestiunea este aceasta: A fost acel trecut personal sau impersonal, cu personalitatea începând doar la naștere? Este clar că Scriptura tratează personalitatea ca începând dinainte de naștere. David spunea: „Iată că sunt născut [modelat, cf. lit. KJV] în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea ” (Ps. 51:5). Profesorul John Frame a făcut următoarea observație la Psalmul 51:5 în cartea sa, Medical Ethics [Etica medicală]: „Continuitatea personală se extinde înapoi în timp până la momentul concepției. Psalmul 51:5 subliniază clar și uimitor această continuitate care începe la concepție. În acest pasaj, David reflectă la păcatul din inima lui care luase recent forma adulterului și a crimei. El recunoaște că păcatul din inima lui nu este în sine un fenomen recent, ci merge înapoi până în clipa conceperii sale în pântecele mamei lui… Continuitatea personală dintre viața de făt a lui David și cea de adult merge înapoi până la concepție și se extinde chiar peste relația sa etică cu Dumnezeu”.^[1]

În Psalmul 51, David își reamintește de istoria morală personală până în clipa concepției. O ființă impersonală, un „mănunchi de protoplasmă”, nu poate fi un agent moral. Dacă istoria morală a lui David merge înapoi până la concepție, atunci istoria sa personală trebuie să se întindă și ea până în același punct. Nu doar substanța biologică a lui David datează de la concepție, ci și dispoziția lui morală.

Noul Testament ne oferă un pasaj fascinant care își aduce contribuția în chestiunea vieții de dinaintea nașterii: „[Maria] a intrat în casa lui Zaharia, și i-a urat de bine Elisavetei. Cum a auzit Elisaveta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, și Elisaveta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu glas tare: ‚Binecuvântată ești tu între femei, și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu? Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie’” (Luca 1:40-44).

Acest pasaj descrie întâlnirea dintre Maria, mama lui Isus Hristos, și verișoara ei, Elisabeta, care era însărcinată cu Ioan Botezătorul. La întâlnirea lor, Ioan, încă în pântecele mamei ei, a săltat în sus de bucurie. Acest comportament era consecvent cu rolul profetic rânduit pentru Ioan, care era trimis de Dumnezeu să Îl „anunțe” pe Mesia. În această situație, Ioan a împlinit datoria sa profetică chiar înainte ca el sau Isus să se fi născut. Aceste versete ne arată că, înainte de Ioan să se nască, el a manifestat activitate cognitivă ^[2] și emoție. El a săltat pentru că era într-o stare de bucurie. Bucuria era stârnită de recunoașterea prezenței lui Mesia.

Unii pot să nege relevanța acestui pasaj pe ideea că (1) autorul ar vorbi poetic sau hiperbolic; (2) că pasajul nu spune nimic despre viața de la concepție, ci doar despre viața de dinaintea nașterii; sau că (3) ocazia reprezintă un miracol special și nu dovedește că alți prunci ar putea avea o astfel de abilitate prenatală . Pentru a răspunde la prima obiecție, este eronat să respingem pasajul pe ideea că ar fi poetic sau hiperbolic. Forma literară a acestei părți din Evanghelia după Luca este categoric una narativ-istorică, nu lirică . De asemenea, hiperbola este o afirmație exagerată despre realitate. Dacă acest incident este prezentat prin hiperbolă, asta ar însemna că Ioan nu ar fi sărit în pântece sau nu ar fi recunoscut ceea ce textul spune. A doua obiecție, că pasajul nu spune nimic despre concepție ca fiind începutul vieții, este corectă. Cu toate acestea, pasajul arată clar că Ioan avea puteri omenești de cunoaștere și emoție (semne ale personalității) dinainte de naștere. A treia obiecție, că acest incident a fost un miracol special, are mai multă greutate. Dacă nu pretindem că un făt normal are abilitatea de a recunoaște prezența apropiată a unui alt făt în pântecele unei alte femei, trebuie să fim de acord totuși că există ceva extraordinar sau miraculos în această întâmplare. Este posibil ca Dumnezeu să îl fi făcut cumva miraculos pe Ioan să fie în stare ca, în starea prenatală, să aibă puteri cognitive extraordinare pe care copiii nenăscuți obișnuiți nu le au.

Cu toate acestea, și dacă acceptăm miracolul, încă ne rămâne o întrebare dificilă: A fost miracolul un act de extindere a puterilor normale dincolo de limitele normale sau un act al creației acelor puteri? A avut Ioan Botezătorul nenăscut abilitățile naturale de cunoaștere și emoție, abilități care au fost date printr-o minune, sau au fost ele puterile cunoașterii și emoției create de Dumnezeu? Nu există niciun fel de a răspunde absolut la această întrebare. Totuși, înainte de a abandona pasajul din Luca, trebuie să facem două observații. În cazul multor altor minuni biblice, Îl vedem pe Dumnezeu dând puteri sau abilități care existau deja. De exemplu, în 2 Împărați 6:15-17, Dumnezeu i-a deschis ochii lui Elisei ca să vadă o oștire de îngeri. Dumnezeu nu i-a dat mai întâi slujitorului Lui puterea de a vedea pe cale miraculoasă, ci El i-a extins limita abilității naturale. Tot astfel, pentru ca Ioan să Îl recunoască pe Isus Hristos în timp ce ambii erau încă în pântecele mamelor lor, Dumnezeu nu a fost nevoit în mod necesar să creeze puterile cunoașterii și emoției. A doua observație este că, oricum am evalua acest incident, un lucru este cert: Ioan Botezătorul era un copil nenăscut care a manifestat cunoaștere și bucurie… Biblia arată clar că pruncii nenăscuți sunt considerați ființe umane vii înainte de a se naște. Dovezile biblice sunt în favoarea ideii că viața începe la concepție.

Dezvoltarea unei ființe umane este un proces care începe la concepție și continuă până la moarte. Nimeni nu ar susține că dezvoltarea omului începe la naștere. Momentul concepției combină 46 gene, 23 de la mama și 23 de la tata, astfel că un individ unic începe procesul dezvoltării umane personale. După două săptămâni, se pot observa deja bătăi ale inimii. Inima trimite sângele în embrion, iar acel sânge nu este al mamei, ci este sângele pe care pruncul nenăscut îl produce. După șase săptămâni, embrionul măsoară mai puțin de 2.5 cm, dar deja a parcurs o dezvoltare considerabilă. Degetele i-au fost formate la mâini. La 43 de zile, pruncul nenăscut are circumvoluțiuni ale creierului care se pot detecta. După șase săptămâni și jumătate, embrionul se mișcă; totuși, datorită dimensiunii mici și a grosimii peretelui abdominal al mamei, ea nu simte mișcările decât după alte câteva săptămâni. Până la sfârșitul săptămânii a noua, fetusul a dezvoltat deja un set unic de amprente. Până în acest moment, organele reproductive ale pruncilor de sex masculin s-au dezvoltat deja, astfel că genul copilului nenăscut poate fi determinat. De asemenea, rinichii s-au format și funcționează. Până la finele săptămânii a zecea, vezica biliară începe să funcționeze. Toate organele trupului sunt funcționale până la sfârșitul săptămânii a 12-a, iar pruncul poate să plângă. Toate acestea au loc în primele trei luni de sarcină.

În cazul adulților, inima și circumvoluțiunile creierului sunt considerate în mod obișnuit ca semne „vitale”. Dacă circumvoluțiunile și bătăile inimii încetează pentru o perioadă de timp, pacientul poate fi declarat mort din punct de vedere legal. Asta înseamnă că semnele vitale sunt o demonstrație a vieții. Dacă astfel de semne sunt prezente clar în embrionul în dezvoltare, de ce sunt unii oameni atât de reținuți să vorbească despre viața prenatală? Embrionul sau fătul nu este încă o persoană umană vie independentă, dar asta nu face ca el sau ea să nu fie o persoană umană vie. Dacă independența ar fi criteriul-cheie prin care să facem deosebirea între oamenii vii și non-oamenii vii, atunci ar trebui să recunoaștem (așa cum unii se grăbesc să facă) că nici măcar nașterea nu produce o persoană vie. La naștere, pruncul este deconectat fizic de mamă – și, în acel sens, el este independent – dar un nou-născut este disperat de dependent de ajutor exterior pentru a supraviețui. Nou-născutul poate respira de unul singur în majoritatea cazurilor, dar nu se poate hrăni singur.

În cercetarea noastră de a înțelege prezența vieții, ne este util să avem o înțelegere a morții. Întrucât moartea este încetarea vieții, ea ne oferă indicii despre elementele esențiale ale vieții în sine. O problemă pe care o avem în ce privește definirea vieții și a morții ține de cazul pruncilor născuți morți. Sunt aceștia „prunci morți” sau „prunci care n-au fost niciodată vii”? Este ceva obișnuit ca medicii să vorbească despre pruncii născuți morți ca prunci care au murit…

Fătul arată ca o persoană umană vie. El acționează ca o persoană umană. Embrionul are structura genetică a unei persoane umane. El are semnele vitale ale unei persoane umane vii. Fătul are sex și se mișcă. Deseori, el își suge degetul, reacționează la muzică și lovește cu picioarele. Având toate aceste dovezi , ar părea că avem dovezi foarte puternice contrare ideii că un prunc nenăscut n-ar fi o persoană umană vie. Dar de ce se împotrivesc oamenii acestei concluzii? Răspunsul este prejudecata. Prejudecata este o forță puternică în dezbaterile legate de avort. Dacă privim embrionul sau fătul ca o persoană umană vie, atunci implicațiile morale pentru distrugerea acelei persoane înainte de naștere sunt uriașe! Atât timp cât ne putem convinge că un făt nu este uman decât după naștere, suntem eliberați de acele dificultăți. Chiar dacă conchidem că un embrion este o persoană umană vie dinainte de naștere, încă nu am stabilit că viața începe la concepție. Tot ceea ce am stabilit este că viața începe înainte de naștere. Cele mai clare linii de demarcație în continuumul ^[3] dintre concepție și naștere sunt concepția și nașterea însele. Dacă acceptăm că un făt este o persoană umană vie chiar și timp de cinci minute – ba chiar cinci secunde – înainte de naștere, atunci nașterea nu poate fi punctul în care viața începe. După gândirea mea, dovada din partea științei este la fel de categorică ca aceea extrasă din Biblie că un făt este o persoană umană vie dinainte de naștere. Dacă este așa, atunci trebuie să localizăm începutul acelei vieți fie la momentul concepției, fie undeva între concepție și naștere.

Fragment din Abortion: A Rational Look at an Emotional Issue, folosit cu permisiune.

[1] John M. Frame, Medical Ethics (Philipsburg, NJ: P&R, 1988), 94.

[2] cognitivă – acțiune mentală de obținere a cunoașterii și de înțelegere prin gândire, experiență și simțuri.

[3] continuum – o serie continuă de lucruri care se leagă între ele astfel încât gradual și fără întrerupere, este imposibil să spun unde se termină unul și unde începe celălalt.