Care este mesajul Evangheliei?

Într-un cuvânt, mesajul evanghelistic este Evanghelia lui Hristos și a Lui răstignit, mesajul despre păcătoșenia omului și despre harul lui Dumnezeu, despre vinovăția omului și despre iertarea divină, despre nașterea din nou și viața cea nouă prin darul Duhului Sfânt. Este un mesaj care constă din patru ingrediente esențiale.

1. Evanghelia este un mesaj despre Dumnezeu. Ea ne spune cine este El, care este caracterul Lui, care sunt standardele Sale, și ce anume cere El de la noi, creaturile Sale. Ea ne spune că noi ne datorăm însăși existența Persoane Sale, că, la bine și la rău, suntem întotdeauna în mâinile Sale și sub privirile Sale, și că El ne-a creat pentru a ne închina Lui și a-I sluji, pentru a-I aduce laudă și pentru a trăi spre slava Sa. Aceste adevăruri formează fundamentele religiei teiste¹ și, până când ele nu vor fi conștientizate, restul mesajului Evangheliei nu va putea să ni se pară nici convingător și nici relevant. Acesta este locul în care începe istoria creștină, de la afirmația că omul depinde total și constant de Creatorul lui.

În această privință, putem din nou să învățăm de la apostolul Pavel. Atunci când le predica evreilor, ca în Antiohia Pisidiei, el nu menționa faptul că oamenii sunt creaturile lui Dumnezeu. El putea să considere acest lucru drept unul cunoscut, căci ascultătorii lui aveau credința Vechiului Testament. În acest caz, el putea începe mesajul său prin a-L proclama pe Hristos ca Acela care a împlinit speranțele Vechiului Testament. Dar, atunci când Pavel le predica Neamurilor, care nu cunoșteau nimic din Vechiul Testament, trebuia să meargă înapoi în istorie, și să înceapă de la Creație. Locul de unde Pavel își începea mesajul, în astfel de cazuri, era doctrina creației de către Dumnezeu a omului și a universului, subliniind calitatea de Creator a lui Dumnezeu și calitatea de ființă creată a omului. Așadar, când locuitorii Atenei i-au cerut să explice ce însemna vorbirea lui cu privire la Isus și înviere, el le-a spus mai întâi despre Dumnezeu, Creatorul, și despre scopul pentru care l-a creat pe om. „Dumnezeu, care a făcut lumea … El, care le dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii…. să-L caute pe Dumnezeu” (F.A. 17:24-27). Acest mesaj nu era, așa cum unii ar fi presupus, o piesă de apologetică filozofică la care Pavel să fi putut renunța după aceea, ci prima și cea mai de bază lecție a credinței teiste. Evanghelia începe prin a ne învăța că noi, ființe create, suntem dependenți în mod absolut de Dumnezeu, și că El, Creatorul, deține o stăpânire absolută asupra noastră. Doar atunci când am învățat acest lucru putem vedea ce este păcatul, și doar atunci când vedem ce este păcatul putem să înțelegem Vestea Bună a mântuirii din păcat. Trebuie să cunoaștem ce înseamnă să vorbim despre Dumnezeu în calitate de Creator înainte ca să putem înțelege ce înseamnă să vorbim despre El ca Răscumpărător. Nimic nu poate fi obținut prin a vorbi despre păcat și mântuire, atâta vreme cât această lecție preliminară nu a fost învățată într-o anumită măsură.

2. Evanghelia este un mesaj despre păcat. Ea ne vorbește despre felul cum noi am ratat să îndeplinim standardul lui Dumnezeu, despre felul cum am devenit vinovați, murdari și neajutorați în păcat, și despre felul cum, acum, ne aflăm sub mânia lui Dumnezeu. Ea ne arată că motivul pentru care noi păcătuim continuu este că suntem păcătoși prin natura noastră, și că nimic din ceea ce facem sau încercăm să facem pentru a ne salva situația nu ne poate face drepți și nu ne poate duce înapoi în favoarea lui Dumnezeu. Ea ne arată cine suntem noi, așa cum Dumnezeu ne vede, și ne învață să gândim despre noi înșine așa cum Dumnezeu gândește cu privire la noi. Astfel, ea ne conduce la disperare de sine. Iar acesta este în egală măsură un pas necesar. Până nu am învățat care este nevoia noastră de a deveni drepți înaintea lui Dumnezeu și până nu am constatat incapacitatea noastră de a face acest lucru prin eforturile sau meritele noastre de orice fel, nu putem ajunge să Îl cunoaștem pe Hristos, Acela care mântuiește din păcate.

Dar există o capcană aici. Viața oricărei persoane include lucruri care cauzează rușine și nemulțumire. Orice persoană are conștiența unor lucruri rele din trecutul ei, chestiuni în cazul cărora a ratat să se comporte la înălțimea standardului pe care și l-a ridicat pentru sine sau la înălțimea standardului așteptărilor altora în ceea ce îl privește. Pericolul este ca, în lucrarea noastră evanghelistică, să ne mulțumim cu evocarea gândurilor legate de aceste lucruri și, astfel, să-i facem pe oameni să se simtă stânjeniți în legătură cu acestea, apoi să Îl portretizăm pe Hristos ca pe Acela care ne salvează din aceste neajunsuri ale ființelor noastre, fără a ridica problema relației noastre cu Dumnezeu. Dar tocmai aceasta este întrebarea care trebuie ridicată atunci când vorbim despre păcat. Însăși ideea de păcat, așa cum este prezentată în Biblie, trebuie prezentată ca pe o ofensă împotriva lui Dumnezeu, care distruge relația omului cu El. Câtă vreme nu ne vedem eșecurile în lumina Legii și a sfințeniei lui Dumnezeu, nu le putem considera deloc niște păcate. Păcatul nu este un concept social, ci unul teologic. Chiar dacă păcatul este săvârșit de către om și multe păcate sunt îndreptate împotriva altor oameni, păcatul nu poate fi definit în termeni omenești sau ai societății. Niciodată nu putem cunoaște ce este păcatul cu adevărat până nu am învățat să îl vedem în termenii lui Dumnezeu și să îl măsurăm, dar nu prin intermediul standardelor omenești, ci prin unitatea de măsură a cerințelor totale ale lui Dumnezeu asupra vieților noastre.

Așadar, ceea ce trebuie să înțelegem este că a conștientiza lucrurile rele în omul firesc nu este deloc echivalentul convingerii de păcat. De aceea, un om nu este convins de păcat atunci când se simte neliniștit în legătură cu slăbiciunile sale și cu faptele sale rele. Nu este deloc o convingere de păcat doar să te simți groaznic în legătură cu propria persoană, cu eșecurile tale sau cu neputința de a te ridica la nivelul standardelor vieții tale. La fel, nu avem de-a face cu o credință mântuitoare atunci când un om, aflat într-o astfel de stare, Îl cheamă pe Domnul Isus Hristos, doar pentru a-l mângâia, pentru a-i aduce un pic de bucurie și pentru a-l face să se simtă din nou confident. Nici noi nu ar trebui să considerăm că am predicat Evanghelia – chiar dacă am putea să ne imaginăm că asta am fi făcut – dacă tot ceea ce am spus a fost să Îl prezentăm pe Hristos în termenii satisfacerii nevoilor aparente ale omului: „Ești fericit? Ești mulțumit? Vrei să ai pacea conștiinței? Simți că ai eșuat? Te-ai săturat de propria persoană? Vrei un prieten? Atunci vino la Hristos, El îți va împlini orice nevoie” – ca și cum Domnul Isus Hristos ar fi un fel de super-psihiatru sau o zână din poveste… A fi convins de păcat nu înseamnă doar să simți că ai eșuat într-o încercare anume, ci să îți dai seama că L-ai jignit pe Dumnezeu și ai batjocorit autoritatea Lui, că te-ai răzvrătit împotriva Lui pe față și că ai dus o viață împotriva Lui, punându-te astfel într-o stare de vrăjmășie cu El. A-L predica pe Hristos înseamnă să Îl prezinți ca Acela care, prin crucea Lui, îi așază din nou pe oameni într-o relație dreaptă cu Dumnezeu…

Este, fără îndoială, adevărat că Hristosul cel adevărat, Hristosul Bibliei, care Se descoperă nouă drept Mântuitor din păcate și Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, le aduce în fapt pacea, bucuria și tăria morală, alături de privilegiul prieteniei Sale, tuturor acelora care își pun nădejdea în El. Dar Hristosul portretizat și dorit doar pentru a limita consecințele greșelilor din viața omului prin a-i oferi ajutor și mângâiere, nu este Hristosul cel adevărat, ci un Hristos conceput greșit și reprezentat greșit – în esență, un Hristos imaginar. Iar dacă noi i-am învățat pe oameni să umble după un Hristos imaginar, nu avem nicio temelie pentru a ne aștepta ca ei să aibă parte de o mântuire reală. De aceea, trebuie să ne păzim împotriva tentației de a pune semn de egalitate între conștientizarea naturală a relelor omului și simțământul ticăloșiei adus de convingerea spirituală de păcat, și astfel să ne păzim de a omite, în lucrarea de evanghelizare, să expunem în mințile păcătoșilor adevărul de bază cu privire la starea lor – anume că păcatul lor i-a înstrăinat de Dumnezeu și îi expune condamnării, ostilității și mâniei Sale, așa încât prima lor nevoie este să își restaureze relația cu El…

3. Evanghelia este un mesaj despre Hristos – Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu; Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care a murit pentru păcat; Hristos, Domnul cel înviat; Hristos, Mântuitorul perfect.

Există două puncte care trebuie proclamate în ceea ce privește această parte a mesajului:

(i) Nu trebuie să prezentăm Persoana lui Hristos separat de lucrarea Sa mântuitoare. Se spune uneori că prezentarea Persoanei lui Hristos, mai degrabă decât a învățăturilor despre El, constituie ceea ce îi atrage pe păcătoși la picioarele Lui. Este adevărat că Hristosul cel viu este Cel care mântuiește și că o teorie a ispășirii, oricât de biblică ar fi, nu Îl înlocuiește. Atunci când se face această remarcă, totuși, ceea ce este sugerat în mod uzual este că instruirea doctrinară poate fi abandonată în predicarea evanghelistică, și că tot ceea ce are de făcut evanghelistul este să zugrăvească o imagine vie a Galileanului care a mers peste tot făcând bine, după care să îi asigure pe ascultătorii lui că acest Isus este și astăzi viu, gata să-i ajute în necazurile lor. Dar un astfel de mesaj cu greu poate fi numit Evanghelie. În realitate, acest mesaj nu ar fi decât o simplă confuzie, slujind doar unui soi de mistificare… Adevărul este că nu poți vorbi despre figura istorică a lui Isus dacă nu cunoști lucrurile legate de întruparea Lui – anume că acest Isus era în fapt Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru a-i salva pe păcătoși conform planului veșnic al Tatălui Său. Nici nu poți vorbi despre viața Sa până nu cunoști ispășirea – anume că El a trăit aici, ca om, astfel încât să poată muri ca om, pentru oameni, și că patimile Sale, moartea Sa, au constituit acțiunea mântuitoare prin care El a purtat și a îndepărtat păcatele lumii. Nu poți vorbi de temelia pe baza căreia omul se poate apropia de El acum până nu cunoști adevărul despre învierea, înălțarea și slujirea cerească a lui Isus – anume că Isus a fost înviat și întronat ca Rege, și că El trăiește pentru a-i mântui până la capăt pe toți aceia care Îi recunosc domnia. Aceste doctrine, fără a menționa și altele, sunt esențiale pentru Evanghelie… În fapt, fără aceste doctrine, nu ai avea niciun fel de Evanghelie pe care să o predici.

(ii) Dar există un al doilea punct, complementar: nu trebuie să prezentăm lucrarea mântuitoare a lui Hristos separat de Persoana Sa. Predicatorii evangheliști și consilierii au fost recunoscuți pentru că adeseori au făcut această greșeală. În preocuparea lor de a-și focaliza atenția asupra morții ispășitoare a lui Hristos ca singura temelie suficientă pe baza căreia păcătoșii pot fi acceptați înaintea lui Dumnezeu, ei au ajuns să prezinte chemarea la credința mântuitoare în următorii termeni: „Crede că Hristos a murit pentru păcatele tale”. Efectul acestei expuneri constă în reprezentarea lucrării mântuitoare a lui Hristos la termenul trecut, disociat de Persoana Sa în prezent, ca Obiect deplin al credinței noastre. Dar nu este biblic ca astfel să izolăm lucrarea de lucrător. Nicăieri în Noul Testament nu vedem exprimată chemarea la credință în astfel de termeni. Ceea ce Noul Testament arată este o chemare la credința în (en) ori spre (eis) sau pe (epi) Hristos însuși – plasarea încrederii noastre în Mântuitorul cel viu, care a murit pentru păcat. Obiectul credinței mântuitoare nu este, strict vorbind, ispășirea, ci Domnul Isus Hristos, care a făcut ispășirea. De aceea, atunci când prezentăm Evanghelia, nu trebuie să izolăm crucea și beneficiile ei de Hristos, a Cărui cruce a fost. Oamenii cărora le aparțin beneficiile morții lui Hristos sunt exact aceia care își pun încrederea în Persoana Lui și cred, nu doar în moartea Lui mântuitoare, ci în El, Mântuitorul cel viu. „Crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit” (F.A. 16:31). „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Acestea fiind spuse, un lucru devine imediat clar: anume că întrebarea legată de aria de aplicabilitate a ispășirii, care este atât de mult agitată în anumite cercuri, nu are nicio influență asupra conținutului mesajului evanghelistic în acest aspect particular. Nu îmi propun să discut această chestiune acum, căci am făcut acest lucru în altă parte.² Nu te întreb acum dacă crezi că este adevărat să spui că Hristos a murit pentru a mântui sau nu pe fiecare persoană care a trăit pe pământ, în trecut, prezent și în viitor. Nici nu te invit cumva să îți schimbi gândirea cu privire la această chestiune, dacă n-ai făcut până acum. Tot ceea ce vreau să spun aici este că, chiar dacă gândești că afirmația de mai sus ar fi adevărată, prezentarea de către tine a lui Hristos prin evanghelizare nu trebuie să difere de aceea făcută de persoanele care gândesc că ea ar fi falsă. Ceea ce vreau să spun este aceasta: este evident că, dacă un predicator ar gândi că afirmația, „Hristos a murit pentru fiecare dintre voi”, făcută oricărei congregații, ar fi probabil neadevărată și neverificabilă, atunci mai bine s-ar preocupa să nu facă această afirmație în proclamarea Evangheliei. Nu vei găsi astfel de afirmații în predicile unora precum George Whitefield sau Charles Spurgeon. Dar acum, esența este că, dacă cineva crede că această afirmație ar fi adevărată dacă o face, totuși acesta nu este un lucru pe care el ar trebui să-l spună sau pentru care ar avea motiv să îl spună atunci când predică Evanghelia. Predicarea Evangheliei, așa cum am văzut, înseamnă a chema păcătoșii să vină la Isus Hristos, Mântuitorul cel viu, care, în virtutea morții Sale ispășitoare, este capabil să îi ierte și să îi mântuiască pe toți aceia care își pun credința în El. Ceea ce trebuie spus despre cruce atunci când predicăm Evanghelia este pur și simplu că moartea lui Hristos constituie temelia pe care este dată iertarea lui Hristos. Iar aceasta este tot ceea ce trebuie spus. Chestiunea legată de aria de aplicabilitate a ispășirii nici nu intră în calcul spre a fi spusă în acest context… Realitatea este că Noul Testament nu cheamă niciodată vreun om să se pocăiască în baza faptului că Hristos ar fi murit în mod specific și în mod particular pentru el.

Evanghelia nu este, „Crede că Hristos a murit pentru păcatele oricărei persoane, și, de aceea, și pentru păcatele tale”, și nici „Crede că Hristos a murit doar pentru păcatele anumitor persoane, și, în consecință, probabil că nu pentru ale tale”. Nu suntem chemați să le cerem să își pună credința în orice concepție am avea cu privire la aria de aplicabilitate a ispășirii. Treaba noastră este să îi îndreptăm către Hristosul cel viu și să îi chemăm să își pună încrederea în El. Acest lucru ne conduce la ultimul ingredient al mesajului Evangheliei.

4. Evanghelia este o chemare la credință și pocăință. Toți cei care aud Evanghelia sunt chemați de Dumnezeu să se pocăiască și să creadă. Pavel le-a spus atenienilor: „Dumnezeu… le poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.A. 17:30). Atunci când a fost întrebat de ascultătorii Lui ce trebuie să facă pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu, Domnul nostru a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29), iar în 1 Ioan 3:23 citim că „porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos”.

Pocăința și credința sunt prezentate ca îndatoriri prin porunca directă a lui Dumnezeu, motiv pentru care nepocăința și necredința sunt subliniate în Noul Testament drept cele mai grave păcate. Alături de aceste porunci universale, așa cum am indicat mai sus, vin promisiunile universale ale mântuirii pentru toți cei care ascultă de ele. „Oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (F.A. 10:43). „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Apoc. 22:17). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Aceste cuvinte sunt promisiunile care vor sta în picioare atâta vreme cât va exista această lume.

Credința, trebuie spus, nu constă dintr-un simplu simțământ optimist, după cum nici pocăința nu este un sentiment banal de regret sau remușcare. Pocăința și credința sunt amândouă acțiuni, și sunt acțiuni care implică întreaga ființă a omului. Credința înseamnă esențialmente dependența și odihna cuiva în siguranța promisiunilor de îndurare pe care Hristos le-a dat păcătoșilor și în Hristosul care a dat aceste promisiuni. În mod asemănător, pocăința este mai mult decât o simplă întristare în legătură cu trecutul acelei persoane. Pocăința înseamnă o schimbare a minții și a inimii, o viață nouă caracterizată prin lepădarea de sine și prin slujirea Mântuitorul în calitate de Rege, în locul slujirii propriei persoane… Mai trebuie subliniate două aspecte suplimentare aici:

(i) Porunca include atât credința, cât și pocăința. Nu este suficient să te hotărăști să te întorci de la păcate, să renunți la obiceiurile rele și să încerci să pui în practică învățătura lui Hristos prin a te comporta religios și a le face cât de mult bine celorlalți. Aspirația de a face bine și hotărârea, ca și moralitatea și religiozitatea nu sunt substitute ale credinței. Pentru a exista credință, totuși, trebuie să existe un fundament pentru ea: omul trebuie să cunoască lucrurile legate de Hristos, de crucea Lui și promisiunile Sale, înainte ca, pentru el, credința mântuitoare să devină posibilă. De aceea, în prezentarea pe care o facem Evangheliei, trebuie să subliniem aceste lucruri, ca să îi conducem pe păcătoși să abandoneze orice siguranță în ei înșiși și să se încredințeze în totul lui Hristos și puterii sângelui Lui răscumpărător de a le da acceptarea înaintea lui Dumnezeu. Iată ce este credința, nimic mai puțin.

(ii) Porunca include atât pocăința, cât și credința. Din nou, pentru a exista pocăință trebuie să existe un fundament în învățătură. În mai multe situații, Hristos a atras atenția în mod deliberat că pocăința implică o rupere radicală de trecut. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-și scape viața, o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga” (Matei 16:24-25). „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa [adică să îi socotească mai puțin prioritari față de Domnul], nu poate fi ucenicul Meu… Tot așa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26, 33). Pocăința pe care Hristos o cere de la poporul Său constă într-un refuz ferm de a pune vreo limită pretențiilor pe care El le face cu privire la viețile lor. El nu și-a arătat niciun interes în a aduna mulțimi vaste de pretinși ucenici, care să se risipească imediat ce ar fi descoperit ce însemna să meargă după El. De aceea, în prezentarea pe care o facem Evangheliei lui Hristos, trebuie să punem un accent similar pe costul de a-L urma pe Hristos, și să-i facem pe păcătoși să fie conștienți de acesta înainte de a-i îndemna să răspundă mesajului iertării fără plată. Cu toată onestitatea, nu trebuie să ascundem faptul că iertarea fără plată, într-un sens, ne va costa totul, altfel lucrarea noastră de evanghelizare se transformă într-un soi de șmecherie care tratează stima de sine. Iar acolo unde nu există o cunoaștere clară, și astfel nu există nici o recunoaștere realistă a pretențiilor pe care Hristos le face, nu poate exista pocăință, și, de aceea, nici mântuire.

Acesta este mesajul evanghelistic pe care suntem trimiși să îl facem cunoscut.

Fragment din Evangelism & the Sovereignty of God by J. I. Packer. Copyright © 1961 Inter-Varsity Fellowship, England. Used with permission of InterVarsity Press, PO Box 1400, Downers Grove, IL 60515. www.ivpress.com.

Note bibliografice și explicative

(1) teist – a crede într-un Creator şi Stăpân personal al lumii.

(2) Introductory Essay – disponibil în limba engleză în format de broșură la Chapel Library.

* * * Chapel Library apreciază în mod deosebit scrierile timpurii ale Dr. Packer pentru conținutul lor biblic sănătos, pentru focalizarea lor cristocentrică și pentru încurajarea pe care au adus-o poporului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, cititorii noștri trebuie să înțeleagă că folosirea de către noi a acestui articol nu înseamnă în niciun fel o aprobare a implicării Dr. Packer în inițiativa Evangelicals and Catholics Together. Ne rugăm ca Dr. Packer să își reevalueze poziția, să se pocăiască de implicarea sa în ECT și să se întoarcă la apărarea Evangheliei pe care o proclamă foarte bine în acest articol.