Tematică: Pocăința Categorie: Doctrine biblice

Examinarea pocăinței noastre

Thomas Watson

Dacă cineva spune că s-a pocăit, mi-aș dori ca acea persoană să se cerceteze cu seriozitate folosind cele șapte… rezultate ale pocăinței pe care apostolul le enumeră în 2 Corinteni 7:11.

1. Devotament. Termenul din limba greacă are sensul unei sârguințe caracterizată de preocupare, sau a unei respingeri atente a tuturor ispitelor de a păcătui. Adevăratul pocăit fuge de păcat, așa cum Moise a fugit de șarpe (Exod 4:3).

2. Apărare. Termenul din greacă are sensul de apologie. Sensul este acesta: chiar dacă noi suntem foarte atenți, totuși, prin puterea ispitei, putem aluneca în păcat. În acest caz, sufletul pocăit nu va lăsa păcatul să stea nederanjat în conștiința lui, ci se va judeca singur pentru păcatele sale. El își varsă lacrimile înaintea Domnului. El imploră îndurarea în Numele lui Hristos și nu abandonează până nu a căpătat iertarea. Astfel, el este izbăvit de vină în conștiința lui și capabil acum să se apere de Satana.

3. Indignare. Cel care se pocăiește de păcat are un duh care se ridică împotriva lor, așa cum sângele cuiva se umflă la vederea aceluia pe care îl urăște de moarte. Indignarea față de păcat este stârnită în inima pocăitului. Cel pocăit se află în luptă cu propria persoană. David se numește prost și dobitoc (Ps. 73:22). Dumnezeu nu găsește niciodată plăcere mai mare în noi decât atunci când ne împotrivim păcatului în inimile noastre.

4. Teamă. O inimă sensibilă este întotdeauna o inimă care tremură. Pocăitul simte amărăciunea păcatului. Această viespe l-a înțepat, iar acum, având nădejdea că Dumnezeu este împăcat, se teme să se apropie de păcat. Sufletul pocăit este plin de teamă. El este temător ca nu cumva să piardă favoarea lui Dumnezeu, care este mai bună decât viața. El se teme ca nu cumva, din lipsa sârguinței, să rateze mântuirea. El se teme ca nu cumva, după ce inima lui a fost înmuiată, apele pocăinței să o înghețe și, astfel, el să fie împietrit din nou în păcat. „Ferice de omul care se teme necontenit” (Prov. 28:14)… O persoană care se pocăiește, se teme și nu continuă în păcat. O persoană care nu este părtașă harului, păcătuiește, dar nu se teme.

5. Dorință vehementă. După cum sosul acru ne ascute apetitul, tot așa ierburile amare ale pocăinței ne ascut dorința. Dar ce anume dorește cel pocăit? El dorește mai multă putere împotriva păcatului și să fie eliberat de el. Este adevărat, el a scăpat din mâinile Satanei, dar umblarea lui în această lume este ca a unui prizonier care a evadat din închisoare cu o cătușă agățată de picior. El nu poate umbla pe căile lui Dumnezeu cu atâta libertate și rapiditate pe cât și-ar dori. De aceea, el dorește ca aceste cătușe ale păcatului să îi fie date jos. El vrea să fie eliberat de corupția sufletului. El strigă alături de Pavel: „Cine mă va elibera de acest trup de moarte?” (Rom. 7:24). Pe scurt, el dorește să fie cu Hristos, și să își centreze toate dorințele în El.

6. Râvnă. Dorința și zelul se potrivesc să fie puse alături pentru a arăta că adevărata dorință se manifestă printr-o străduință plină de râvnă. Cât de puternic se străduiește cel pocăit în lucrurile care țin de mântuire! Cât de hotărât să avântă el către Împărăția cerurilor (Matei 11:12)! Zelul trezește dorința după glorie. Atunci când se confruntă cu dificultăți, râvna este întărită prin opoziție și calcă în picioare pericolele. Zelul face un suflet pocăit să persiste în întristarea care este după voia lui Dumnezeu, împotriva tuturor descurajărilor și a piedicilor de orice fel. Râvna îl face pe om să se depășească pe sine, spre slava lui Dumnezeu. Înainte de convertirea lui, Pavel era nebun în pornirea lui împotriva sfinților (F.A. 26:11). După convertire, el a fost considerat nebun de dragul lui Hristos: „Pavele, ești nebun!” (F.A. 26:24). Dar aici avem de-a face cu râvnă, nu cu nebunie. Râvna animă spiritul și acțiunea. Ea dă naștere credinței fierbinți, care este ca și focul aruncat asupra jertfei (Rom. 12:11). După cum frica este ca o funie pentru păcat, tot așa zelul este ca un bici pentru acțiune.

7. Dorința de dreptate [răzbunare – lit.]. Un pocăit adevărat își tratează păcatele cu o ură sfântă. El caută moartea lor așa cum Samson s-a răzbunat pe Filisteni pentru cei doi ochi ai săi (Jud. 16:28). El își folosește păcatele așa cum iudeii L-au tratat pe Hristos: le dă să bea oțet și băutură amară. El își crucifică poftele (Gal. 5:24). Un adevărat copil al lui Dumnezeu caută să se răzbune cel mai mult pe acele păcate care L-au dezonorat cel mai tare. Prin păcat, David și-a spurcat patul dar, după aceea, l-a udat cu lacrimi de pocăință. Israel a păcătuit prin idolatrie, dar mai apoi le-au oferit idolilor lor o lecție de dezonorare: „Veți socoti ca spurcate argintul care vă acoperă idolii şi aurul cu care sunt poleite chipurile turnate” (Isaia 30:22)… Mai întâi, femeile israelite s-au îmbrăcat după moda vremii și au abuzat de oglinzile lor pentru a crește în mândrie, dar mai apoi, răzbunându-se și manifestând râvnă, și-au oferit oglinzile spre a fi folosite în slujire la cortul lui Dumnezeu (Exod 38:8). La fel au fost cei care, în trecut, erau atrași, prin curiozitate, pătrunzând în lumea artelor și magiei, dar, odată ce s-au pocăit, și-au adus cărțile și, în semn de răzbunare, le-au ars (F.A. 19:19).

Acestea sunt roadele și produsele binecuvântate ale pocăinței. Dacă putem descoperi aceste lucruri în sufletele noastre, am ajuns la acea pocăință de care nu ne va părea rău niciodată (2 Cor. 7:10).


Fragment din cartea Doctrina pocăinței (Editura Magna Gratia, 2018).

Sus