Tematică: Pocăința Categorie: Doctrine biblice

Șase ingrediente ale pocăinței

Thomas Watson

Pocăința este un har al Duhului lui Dumnezeu, prin care un păcătos este smerit în interior și reformat mod vizibil. Detaliind, trebuie să știi că pocăința este un medicament spiritual format din șase ingrediente speciale. Dacă oricare dintre acestea lipsește, pocăința își pierde valoarea.

Ingredientul 1: Conștientizarea păcatului. Prima parte a medicinei spirituale a lui Hristos constă din redarea vederii (F.A. 26:18). Acest lucru deosebit poate fi observat în pocăința fiului risipitor: „Şi-a venit în fire” (Luca 15:17). El s-a văzut păcătos și nimic altceva decât un păcătos. Înainte ca un om să poată veni la Hristos, el trebuie să își vină în primul rând în fire. În descrierea pe care o face pocăinței, Solomon o consideră primul ingredient: „dacă se vor întoarce la Tine” (1 Împ. 8:47). Omul trebuie să recunoască și să ia aminte la ceea ce este păcatul lui și să conștientizeze rana produsă asupra inimii sale, înainte de a putea fi smerit și întristat din această cauză. Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat a fost lumina. Tot așa, primul lucru dintr-un om pocăit este iluminarea: „odinioară erați întuneric; dar acum sunteți lumină în Domnul” (Efes. 5:8). Ochiul a fost creat atât pentru a vedea, cât și pentru a plânge. De aceea, trebuie mai întâi să vedem păcatul, înainte de a plânge din cauza lui. Așadar, ceea ce eu vreau să spun este că acolo unde nu există conștientizarea păcatului, nu poate exista niciun fel de pocăință. Mulți oameni pot să descopere greșeli în alții, dar să nu vadă niciuna în propriile persoane. Ei sunt îmbrăcați în ignoranță și dragoste de sine. De aceea, ei nu pot vedea ce suflete deformate au. Diavolul se folosește de ei așa cum arcașul se folosește de uliu: îi vorbește, apoi îi târăște în starea aceasta către Iad…

Ingredientul 2: Întristarea din cauza păcatului. „Mă doare de păcatul meu” (Ps. 38:18). Ambrozie1 numește întristarea remușcarea sufletului. Cuvântul evreiesc care exprimă ideea de a fi întristat are sensul de „a avea sufletul, cum s-ar spune, crucificat”. Acest lucru trebuie să existe în adevărata pocăință: „Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns” (Zah. 12:10), ca și cum ei ar fi simțit cuiele crucii străpungându-le coapsele. O femeie poate să se aștepte să nască fără durere la fel cum un om poate să se aștepte să aibă parte de pocăință, dar fără întristare. Pune sub semnul îndoielii credința aceluia care se manifestă fără a avea dubii. Poți avea suspiciuni față de pocăința celui care spune că a experimentat-o, dar fără întristare. Întristarea față de păcat nu este una superficială, ci o agonie sfântă. În Scriptură, ea este numită zdrobirea inimii: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit” (Ps. 51:17) și sfâșierea ei: „Sfâșiați-vă inimile” (Ioel 2:13). Expresiile „m-am bătut peste coapsă” (Ier. 31:19), „se bătea în piept” (Luca 18:13), „să vă încingeți cu sac” (Isaia 22:12), și „mi-am smuls părul” (Ezra 9:3) – toate acestea nu sunt decât semne exterioare ale întristării interioare. Această întristare are ca ținte: (1) Să Îl facă pe Hristos prețios. O, cât de dorit este un Mântuitor pentru un suflet tulburat! Acum, Hristos este cu adevărat Hristos, iar îndurarea este cu adevărat îndurare. Atâta vreme cât inima nu este plină de remușcarea conștiinței, ea nu este pregătită pentru Hristos. Cât de binevenit este un chirurg pentru acel om care sângerează în rănile lui! (2) Să scoată păcatul afară din om. Păcatul dă naștere întristării, iar întristarea ucide păcatul… Apa sărată a lacrimilor pocăinței ucide viermele conștiinței. (3) Să deschidă calea pentru o mângâiere solidă. „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie” (Ps. 126:5). Pocăitul are parte de o vreme umedă pentru semănat, dar culege o roadă delicioasă. Pocăința sparge abcesul păcatului, iar sufletul răsuflă ușurat… Tulburarea pe care Dumnezeu o aduce asupra sufletului, din cauza păcatului, este ca îngerul care tulbura apa din scăldătoare (Ioan 5:4) și care deschidea astfel calea pentru vindecare.

Dar nu orice fel de întristare este dovada pocăinței adevărate… Care este, cum arată întristarea după voia lui Dumnezeu? Iată șase caracteristici ale ei:

1. Adevărata întristare este interioară. Ea este interioară în două feluri: (1) Este o întristare a inimii. Întristarea ipocriților stă doar pe fețele lor: „își sluțesc fețele” (Matei 6:16). Acești oameni fac niște fețe acre, căci întristarea lor nu trece mai adânc, după cum roua care umezește frunzele nu ajunge până la rădăcină. Pocăința lui Ahab a fost doar un spectacol exterior (1 Împ. 21:27). El și-a rupt hainele, dar nu și-a frânt și duhul. Întristarea după voia lui Dumnezeu merge adânc, ca o venă care are hemoragie internă. Inima aceasta sângerează din cauza păcatului: „Ei au rămas străpunși în inimă” (F.A. 2:37). După cum inima joacă un rol covârșitor în săvârșirea păcatului, tot așa ea trebuie să joace un rol dominant în întristare. (2) Este o întristare pentru păcatele din inimă, pentru primele porniri, pentru izvoarele păcatului. Pavel era întristat din cauza legii din mădularele sale (Rom. 7:23). Cel ce își deplânge cu adevărat starea este întristat de pornirile mândriei și poftelor lui. El suspină din cauza „rădăcinii de amărăciune”, chiar dacă aceasta nu ar ajunge niciodată la faptă (Evrei 12:15). Un om rău poate fi tulburat din cauza păcatelor scandaloase, dar un convertit adevărat își deplânge păcatele inimii.

2. Adevărata întristare este onestă. Ea este o întristare îndreptată mai degrabă către ofensa făcută, decât către pedeapsa care o urmează. Legea lui Dumnezeu a fost încălcată și dragostea Lui abuzată. Acest lucru înmoaie sufletul și îl îneacă în lacrimi. Un om poate să manifeste regret, și totuși să nu se pocăiască. Unui hoț îi pare rău atunci când este prins, dar nu din cauza faptului că a furat, ci pentru că trebuie să plătească pedeapsa… Dar întristarea după voia lui Dumnezeu este îndreptată în principal către ceea ce a fost săvârșit împotriva lui Dumnezeu, astfel încât, chiar dacă nu ar exista nicio mustrare a conștiinței, niciun diavol care să acuze, niciun Iad în care să fie pedepsit, totuși sufletul va fi întristat din cauza prejudiciului adus lui Dumnezeu… O, cum de am jignit un Dumnezeu atât de bun, cum de L-am întristat pe Mângâietorul meu! Acest lucru îmi zdrobește inima!

3. Întristarea după voia lui Dumnezeu are credință în ea. Este amestecată cu credința… Întristarea spirituală ar prăbuși inima, dacă brațul credinței nu ar ridica-o. După cum păcatul nostru este întotdeauna înaintea ochilor noștri, tot așa promisiunea lui Dumnezeu trebuie păstrată mereu înaintea noastră…

4. Întristarea adevărată este o întristare mare. „În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon în valea Meghidonului” (Zah. 12:11). Doi sori au apus în ziua când Iosia a murit,2 iar la înmormântare a fost un mare bocet. Până la astfel de înălțimi ajunge întristarea pentru păcat…

5. În unele cazuri, adevărata întristare este însoțită de reparație.3 Oricine le-a greșit altora în ce privește lucrurile acestei lumi prin tratament nedrept sau afaceri frauduloase, trebuie, potrivit conștiinței sale, să repare dauna. Pentru aceasta există chiar o poruncă expresă: „să dea înapoi în întregime prețul lucrului câștigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincea parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat” (Num. 5:7). Zacheu a făcut această reparație: „Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit” (Luca 19:8).

6. Întristarea după voia lui Dumnezeu este continuă. Ea nu constă în câteva lacrimi scurse într-o pornire emoțională, care să demonstreze întoarcerea de la păcat. Unii sunt în stare să plângă la o predică, dar plânsul lor este ca ploaia torențială de vară, care trece repede, sau ca o venă deschisă, pe care pui degetul și oprești scurgerea. Întristarea adevărată trebuie să fie perpetuă. O, creștine, boala sufletului tău este cronică și se-ntoarce frecvent asupra ta. De aceea, trebuie să te tratezi constant prin pocăință. Aceasta este întristarea „după voia lui Dumnezeu”.

Ingredientul 3. Mărturisirea păcatului. Întristarea pentru păcat este o patimă atât de vehementă, încât ea va trebui să se exteriorizeze. Ea se va vedea la nivelul ochilor prin lacrimi și la nivelul limbii prin mărturisire: „Cei ce erau din neamul lui Israel, despărțindu-se de toți străinii, au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinților lor” (Neem. 9:2). Gregorie Nazianzen4 numea mărturisirea păcatului „leac pentru un suflet rănit”.

Mărturisirea păcatului este o acuzare de sine: „Iată că am păcătuit!” (2 Sam. 24:17). Iar adevărul este că, prin această acuzare de sine, noi prevenim acuzațiile Satanei. În mărturisirile noastre, ne taxăm pe noi înșine în ce privește mândria, infidelitatea și poftele, așa încât, atunci când Satana, pârâșul fraților, vrea să ne acuze prin ele, Dumnezeu îi va spune, „deja s-au acuzat ei înșiși. De aceea, Satano, cazul este încheiat, ai venit prea târziu cu acuzațiile tale…” Și iată ce spune apostolul Pavel: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați” (1 Cor. 11:31). Dar nu vedem că oameni răi, precum Iuda și Saul, și-au mărturisit păcatele? Da, dar ei nu au făcut o mărturisire adevărată. Pentru ca mărturisirea păcatelor să fie corectă și autentică, sunt necesare următoarele trăsături:

1. Mărturisirea păcatelor trebuie să fie voluntară. Ea trebuie să vină liber, la fel cum curge apa. Mărturisirea făcută de cei răi este forțată, la fel ca aceea a unui om aflat înaintea spânzurătorii. Atunci când o licărire a mâniei lui Dumnezeu zboară prin conștiința lor sau când ajung să le fie frică de moarte, ei vor alerga la mărturisirile lor… Dar adevărata mărturisire a păcatului curge de pe buzele omului la fel cum curge mierea din fagure, fără să fie forțată…

2. Mărturisirea păcatelor trebuie însoțită de simțământul vinovăției. Inima trebuie să simtă profund întristarea din cauza păcatului. Mărturisirile făcute de un om firesc curg prin el precum apa printr-o conductă. Nu îl afectează deloc. Dar mărturisirea adevărată lasă în om sentimente care rănesc inima.

Sufletul lui David a fost împovărat când și-a mărturisit păcatele: „fărădelegile mele se ridică deasupra capului meu; ca o povară grea, sunt prea grele pentru mine” (Ps. 38:4). Una este să îți mărturisești păcatul și cu totul altceva să îți simți păcatul.

3. Mărturisirea trebuie să fie sinceră. Inimile noastre trebuie să se alăture mărturisirilor noastre. Ipocritul își mărturisește păcatul, dar îl iubește la fel ca un hoț care, sub presiune, mărturisește că a furat diverse lucruri, dar rămâne cu dragostea de hoție. Cât de mulți oameni își mărturisesc mândria și lăcomia cu buzele, dar le rostogolesc ca mierea sub limbile lor! Dar creștinul adevărat este onest. Inima lui are pace cu limba lui. El este conștient și convins de păcatele pe care le mărturisește, și se scârbește de păcatele de care este convins.

4. Într-o mărturisire autentică a păcatului, cel care face mărturisirea vorbește specific despre păcatele sale. Omul rău recunoaște că este păcătos în general. El își mărturisește păcatul în stil en-gros. Prin comparație, un convertit adevărat își recunoaște specific păcatele. El este ca un om rănit, care vine la chirurg și îi arată toate rănile: „Iată, aici m-am tăiat la cap, iar acolo este o împușcătură în braț”. Tot așa, păcătosul întristat își mărturisește multele boli ale sufletului. Printr-o cercetare atentă a inimilor noastre, putem descoperi păcatele specifice și putem să arătăm cu degetul către ele, cu lacrimi.

5. Un pocăit autentic își mărturisește păcatul încă de la izvorul acestuia. El recunoaște contaminarea firii sale. Păcatul naturii noastre nu înseamnă doar că suntem lipsiți de orice bine, ci și că suntem îmbibați în rău! Natura noastră este o prăpastie și o adunătură a tuturor relelor, din care izvorăsc acele lucruri scandaloase care întristează lumea. Această depravare a firii noastre este ceea ce otrăvește toate lucrurile sfinte. Ea este cea care aduce judecățile lui Dumnezeu asupra noastră și care face ca îndurările să se despartă de noi odată cu nașterea pe acest pământ. O, mărturisește-ți păcatul încă de la izvorul lui!

Ingredientul 4. Rușinea cauzată de păcat. Cel de-al patrulea ingredient care caracterizează pocăința este rușinea: „să roșească de nelegiuirile lor” (Ezec. 43:10). Roșul este culoarea virtuții. Atunci când inima a fost înnegrită de păcat, harul face ca fața să roșească de rușine: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e rușine, Dumnezeule, să-mi ridic fața spre Tine” (Ezra 9:6). Fiul risipitor care s-a pocăit a fost atât de rușinat de excesele sale, încât nu s-a mai considerat vrednic să fie numit fiu (Luca 15:21).

Pocăința produce o roșeață sfântă. Dacă sângele lui Hristos nu ar atinge inima păcătosului, nu ar exista sânge care să se afișeze pe fața acestuia. Iată câteva aspecte legate de păcat care pot determina rușinarea noastră:

(1). Toate păcatele ne fac vinovați, iar vinovăția conduce în mod obișnuit la rușinare.

(2). În orice păcat există o doză mare de nemulțumire. Acesta este un lucru de care ar trebui să ne fie rușine. Cât de mult ar trebui să ne rușineze abuzul bunătății unui Dumnezeu atât de milostiv! Lipsa de mulțumire este un păcat atât de mare, încât Dumnezeu însuși Se arată uimit de el (Isaia 1:2).

(3). Păcatul ne arată goi, ne dezgolește, iar acest lucru poate da naștere rușinii. Păcatul ne-a dezbrăcat de haina albă a sfințeniei. El ne-a făcut goi și deformați în ochii lui Dumnezeu, lucru care poate să cauzeze rușinarea noastră…

(4). Păcatele noastre L-au pus pe Hristos în locul rușinii, motiv pentru care noi ar trebui să fim rușinați. A purtat El haina purpurie, și obrajii noștri să nu roșească?

(5). Ceea ce ne determină să roșim este că păcatele pe care le comitem sunt cu mult mai rele decât păcatele păgânilor. Noi acționăm împotriva unei lumini mult mai mari.

(6). Păcatele noastre sunt mai grave decât păcatele diavolilor. Îngerii care au căzut nu au păcătuit niciodată împotriva sângelui lui Hristos. El nu a murit pentru ei… Așadar, câtă vreme i-am depășit pe diavoli în păcatele noastre, acest lucru poate foarte bine să ne rușineze.

Ingredientul 5. Ura față de păcat. Cel de-al cincilea ingredient din pocăință este ura față de păcat. Învățații5 au împărțit ura în două categorii: ura față de spurcăciuni și ura față de dușmani.

În primul rând, există o ură sau scârbire de față de nelegiuire: „Vă va fi scârbă de voi înșivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre” (Ezec. 36:31). Un pocăit adevărat este un om dezgustat de păcat. Dacă un om se scârbește de ceea ce îi îmbolnăvește stomacul, cu cât mai mult se va scârbi de lucrurile care îi îmbolnăvesc conștiința! A fi scârbit față de păcat înseamnă mai mult decât a-l părăsi… Nu ajungem niciodată să-L iubim pe Hristos, până când nu suntem dezgustați de păcat. Nu vom tânji niciodată după Rai până nu ne vom scârbi de păcat. În al doilea rând, există o ură față de vrăjmășie. Nu există nicio cale mai bună de a descoperi viața decât prin mișcare. Ochiul se mișcă, iar inima bate. Tot așa, nu există vreun semn mai bun în ce privește descoperirea pocăinței decât experimentarea unei antipatii sfinte față de păcat. Pocăința autentică are în ea dragostea de Dumnezeu și ura față de păcat.

Cum putem cunoaște dacă avem o ură autentică față de păcat?

1. Când duhul omului este pornit împotriva păcatului. Într-o astfel de situație, nu doar că limba este pornită împotriva păcatului, ci și inima este dezgustată de el, așa încât, oricât de atrăgător ar părea să fie colorat păcatul, noi îl considerăm odios, ca atunci când suntem dezgustați de imaginea unuia pe care îl urâm de moarte, chiar dacă ar fi desenat foarte frumos. Chiar dacă diavolul ar găti și ar îmbrăca păcatul cu plăcere și avantaje, un pocăit adevărat, care are un dezgust tainic față de acesta, va fi scârbit de el și nu se va mânji cu el.

2. Ura autentică față de păcat este universală. Ura adevărată față de păcat este universală în două aspecte: în ceea ce privește facultățile omului implicate în aceasta și în ceea ce privește obiectul urii. (1) Ura este universală în ceea ce privește facultățile omului implicate în ea. Adică există un dezgust față de păcat nu doar în judecata omului, ci și în voința și simțămintele lui. Mulți oameni sunt convinși că păcatul este un lucru rău și, în judecata lor, manifestă aversiune față de el. Cu toate acestea, astfel de oameni gustă din dulceața păcatului și se complac în secret în el. În ei există un dezgust față de păcat în minte, dar o îmbrățișare a lui în dorințe. Prin contrast, în pocăința adevărată, ura față de păcat este prezentă în toate facultățile omului, nu doar în partea intelectuală, ci mai degrabă în partea voinței: „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (Rom. 7:15). Pavel nu era complet eliberat de păcat, dar voința lui era îndreptată împotriva păcatului. (2) Ura este universală în ceea ce privește obiectul ei. Cel care urăște autentic un păcat, le urăște pe toate… Ipocriții vor urî unele păcate pentru că le afectează reputația, dar un convertit adevărat le urăște pe toate: păcatele care sunt atrăgătoare prin câștigurile pe care le aduc, păcatele care vin natural din firea omului, și însăși pornirile corupției morale ale acestuia. Pavel a urât până și pornirile păcatului (Rom. 7:23).

3. Adevărata ură față de păcat se manifestă împotriva păcatului în toate formele sale. O inimă sfântă detestă păcatul pentru contaminarea lui intrinsecă.6 Păcatul pătează sufletul. O persoană regenerată este dezgustată de păcat nu doar datorită blestemului adus de acesta, ci și datorită caracterului lui contagios. El urăște acest șarpe nu doar pentru mușcătura lui, ci și pentru otrava pe care o poartă cu el. Omul pocăit urăște păcatul nu doar datorită Iadului, ci și pentru că îl vede ca pe Iadul însuși.

4. Ura adevărată împotriva păcatului nu poate fi stinsă. Ea nu se poate împăca niciodată cu păcatul. Supărarea poate fi reconciliată, dar mânia nu…

5. Acolo unde există o ură reală față de păcat, nu ne împotrivim doar păcatului din noi, ci și aceluia din alții. Biserica din Efes nu putea să îi tolereze pe cei răi (Apoc. 2:2). Pavel l-a mustrat aspru pe Petru pentru disimularea sa, chiar dacă acesta era apostol. Experimentând o mânie sfântă, Hristos i-a alungat cu biciul pe schimbătorii de bani de la templu (Ioan 2:15). El nu putea tolera ca acesta să fie transformat într-o peșteră de tâlhari. Neemia i-a mustrat pe nobilii evrei pentru că împrumutau bani cu dobânzi mari (Neem. 5:7) și pentru că pângăreau Sabatul (Neem. 13:17). Acela care urăște păcatul nu va tolera stricăciunea în familia sa: „Cel ce se dedă la înșelăciune nu va locui în casa mea; cel ce spune minciuni nu va sta înaintea mea” (Ps. 101:7). Ce rușine este când vedem guvernanții arătându-și bravura în patimile lor, dar lipsindu-le spiritul eroic în suprimarea răului! Cei care nu au nicio antipatie față de păcat sunt străini de pocăință. În ei, păcatul este ca otrava într-un șarpe, care, fiind în mod natural parte din el, îi produce încântare. Cât de departe sunt de pocăință cei care, în loc să urască păcatul, îl iubesc! Pentru cel evlavios, păcatul este ca un ghimpe în ochi, pe când pentru cel rău, ca o coroană pe cap: „Te bucuri când faci rău” (Ier. 11:15, lit. KJV). Dragostea de păcat este mai rea decât comiterea păcatului. Un om bun poate să ajungă accidental să păcătuiască, dar, pentru el, dragostea față de păcat îl duce la disperare. Ce anume îl caracterizează mai bine pe un porc, decât plăcerea de a se tăvăli în noroi? Ce anume definește un diavol, dacă nu dragostea față de orice este împotrivitor lui Dumnezeu? A iubi păcatul demonstrează că voința este îndreptată către a păcătui. Cu cât este voința mai înclinată către păcat, cu atât este păcatul mai mare… O, cât de mulți oameni se află printre cei care iubesc fructul oprit! Ei își iubesc limbajul injurios și curviile, iubesc păcatul și urăsc mustrarea! Oamenii își iubesc păcatul, îmbrățișează tocmai acel lucru care le va aduce moartea și se joacă cu condamnarea, căci „este plină inima oamenilor de răutate” (Ecl. 9:3). Acest lucru ne convinge să ne demonstrăm pocăința printr-o ură înverșunată față de păcat…

Ingredientul 6. Părăsirea păcatului. Cel de-al șaselea ingredient al pocăinței constă din abandonarea păcatului… Această întoarcere de la păcat este numită părăsirea păcatului (Isaia 55:7), ca atunci când un om abandonează compania unui hoț sau a unui vrăjitor. Ea mai este numită depărtare de fărădelege (Iov 11:14), ca atunci când Pavel a scuturat vipera în foc (F.A. 28:5). Moartea față de păcat este viața pocăinței. Chiar în ziua când un creștin se întoarce de la păcat, el trebuie să înceapă un post perpetuu. Ochiul trebuie să postească de la privirile necurate. Urechea trebuie să postească de la aplecarea ei către batjocuri și bârfe. Limba trebuie să postească de la vorbe spurcate. Mâinile trebuie să postească de la mită și furt. Picioarele trebuie să postească de la a umbla pe căile femeii curve, iar sufletul trebuie să postească de la dragostea față de spurcăciune. Această întoarcere de la păcat implică o schimbare notabilă… Ea este atât de vizibilă, încât ceilalți nu pot să nu o observe. De aceea, este numită întoarcere de la întuneric la lumină (Efes. 5:8). După ce a avut parte de întâlnirea supranaturală cu Hristos, Pavel a fost atât de profund schimbat, încât toți oamenii s-au mirat de aceasta (F.A. 9:21). Pocăința l-a transformat pe temnicer într-un medic (F.A. 16:33). El i-a luat pe apostoli, le-a spălat rănile și le-a dat să mănânce. Un vapor vine dinspre răsărit, dar iată cum apare un vânt care îl întoarce către vest. Tot așa, omul nemântuit merge către Iad înainte ca vântul contrar al Duhului să bată, să îi întoarcă direcția vieții și să îl determine să călătorească spre Cer… Pocăința produce o schimbare atât de vizibilă într-o persoană, încât ar părea că un alt de suflet s-a cuibărit în acel trup.

Întoarcerea de la păcat este adevărată atunci când este caracterizată de următoarele câteva lucruri:

1. Ea trebuie să fie o întoarcere de la păcat din toată inima. Inima este primum vivens, primul lucru care trăiește, așa încât ea trebuie să fie primum vertens, adică primul care să se și întoarcă. Inima este lucrul pe care diavolul se străduiește cel mai mult să îl stăpânească. În lucrurile religioase, inima este totul. Dacă inima nu este întoarsă de la păcat, ea nu este nimic mai mult decât o minciună. Dumnezeu vrea ca întreaga inimă să fie întoarsă de la păcat. Adevărata pocăință nu trebuie să aibă niciun fel de rezerve și nu trebuie să găzduiască niciun străin în inimă.

2. Pocăința adevărată înseamnă întoarcere de la toate păcatele. „Să se lase cel rău de calea lui” (Isaia 55:7). Un pocăit adevărat întoarce spatele căii păcatului. El abandonează toate păcatele… Acela care ascunde un rebel în casa lui este un trădător pentru rege, iar cel care se complace într-un singur păcat este un ipocrit notoriu.

3. Pocăința autentică trebuie să fie o întoarcere de la păcate, bazată pe o temelie spirituală. Un om poate să își înfrâneze acțiunile păcătoase, dar să nu părăsească păcatul într-un fel corect. Acțiunile păcătoase pot fi înfrânate datorită fricii sau a anumitor scopuri, dar un pocăit adevărat se întoarce de la păcat având la bază un principiu religios, anume dragostea față de Dumnezeu. Dacă ai întreba trei oameni ce i-a determinat să părăsească păcatul, unul ar spune că bucuriile Cerului, altul ar face referire la chinurile Iadului, dar al treilea ar spune că motivația lui pentru părăsirea păcatului stă în dragostea lui față de Dumnezeu. Cum aș putea să jignesc un Dumnezeu al dragostei?


Fragment din cartea Doctrina pocăinței (Editura Magna Gratia, 2018).


Note bibliografice și explicative

(1) Ambrozie (339?-397) – episcop de Milano în secolul al IV-lea, teolog trinitarian și autor de imnuri.

(2) Aici se face referire simbolic la apusul natural al soarelui și la moartea unui mare rege.

(3) reparație – compensarea pierderii provocate.

(4) Gregorie Nazianzen (329-389) – arhiepiscop de Constantinopol în secolul al IV-lea..

(5) Autorul se referă la o succesiune de teologi și autori din perioada Evului Mediu, care au predat logica, metafizica și teologia (de ex. Thomas Aquinas).

(6) contaminarea intrinsecă – vorbește despre faptul că, prin natura lui, păcatul contaminează.

Sus