Reconcilierea lui Pavel cu Iacov

Suntem chemați acum să vă avertizăm cu privire la acea piatră de poticnire pe care Iacov (așa cum pare) a așezat-o în calea noastră, ca nu cumva vreunul să spulbere credința de ea și să cadă în eroarea justificării prin fapte, după cum este cazul vrăjmașilor noștri. În al doilea capitol al epistolei sale, apostolul binecuvântat pare nu doar să ofere ocazia, ci chiar să predice direct această doctrină a justificării prin fapte. În versetul 21 și cele care urmează, el spune explicit că Avraam a fost justificat prin fapte când el l-a adus pe Isaac drept jertfă pe altar, și că Rahav a fost, la fel, justificată prin fapte, când i-a ascuns pe spionii evrei. De aceea, el și trage o concluzie generală că omul este justificat și prin fapte, nu doar prin credință (Iacov 2:24).

Pe de altă parte, la prima vedere nu poate fi spus nimic mai contrar învățăturii date de apostolul Pavel în Romani și în alte epistole ale sale. Vorbind despre același exemplu al lui Avraam, el spune (exact contrariul) că Avraam nu a fost justificat prin fapte, căci atunci ar fi avut cu ce să se laude (Rom. 4:2). Tratând la nivelul general justificarea prin credință a omului, după o puternică dispută, el trage concluzia că omul este justificat prin credință, fără faptele Legii (Rom. 3:28). Această concluzie pare să o contrazică pe cea a lui Iacov. Această discordie dură între apostoli pare una imposibil de rezolvat; și știind că Duhul Sfânt nu Se contrazice niciodată, unii au concluzionat că, dacă Duhul adevărului a vorbit prin Pavel, fără îndoială atunci că duhul erorii a fost cel care a vorbit prin Iacov.

Dar această soluție este mai gravă decât boala însăși și să tai un nod care nu pare să poată fi dezlegat presupune mai degrabă război decât îndemânare. Dar acest lucru poate fi rezolvat printr-o cale mai sigură și mai blândă, și se pot găsi anumite mijloace pentru rezolvarea acestei mari diferențe, și asta fără a-i răpi Bisericii comoara atât de prețioasă a înțelepciunii divine, care este înmagazinată în această epistolă. Așadar atât catolicii cât și noi, cei din bisericile reformate, odată ce admitem că această epistolă este canonică¹, căutăm să-i reconciliem adecvat pe cei doi apostoli. Dar noi și catolicii suntem ireconciliabili în modalitățile pe care le folosim pentru a-i împăca pe cei doi autori.

Există două modalități prin care [cei reformați] rezolvă această aparentă diferență.

Prima modalitate constă în a face distincția cu privire la cuvântul justificare, care poate fi înțeles fie prin declararea ca nevinovat a unui păcătos în judecata lui Dumnezeu, fie prin declararea unei neprihăniri a omului înaintea oamenilor. Această distincție este sigură și își are fundamentul în Scriptură, care folosește cuvântul a justifica în ambele moduri, atât în sensul achitării noastre înaintea lui Dumnezeu, cât și în sensul manifestării inocenței noastre înaintea oamenilor, atunci când suntem acuzați sau suspectați că am greșit față de ei. Și Scriptura aplică această distincție pentru a-i reconcilia pe cei doi apostoli în felul următor: Pavel vorbește despre justificare înaintea lui Dumnezeu; Iacov vorbește despre justificare în contextul omului. Un om este justificat prin credință, fără fapte, spune Pavel; adică, înaintea lui Dumnezeu, un om obține iertarea păcatelor și este declarat drept doar prin credința lui în Hristos, nu datorită faptelor sale. Un om este justificat prin fapte, nu doar prin credință, spune Iacov; adică, înaintea oamenilor, suntem declarați drepți prin faptele noastre bune, nu doar prin credință, ceea ce presupune că celelalte haruri interioare și invizibile se fac vizibile înaintea oamenilor prin faptele bune pe care ei ne văd făcându-le. Faptul că această aplicație nu este deloc nepotrivită pentru a reconcilia această diferență poate fi demonstrat prin analiza următoare.

În primul rând, referindu-ne la Pavel, toți suntem de acord că el vorbește aici despre justificarea omului înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:20). În al doilea rând, cu referire la Iacov, vom arăta că, printr-o abordare corectă, se poate considera că el se referă la declararea justificării și a neprihănirii noastre înaintea oamenilor. Pentru dovada din text, voi arăta că pasajul ne permite următoarele trei motive.

„Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele” (Iacov 2:18). Aici, creștinul adevărat, vorbindu-i ipocritului care se laudă cu credința lui, îi cere acestuia o confirmare a credinței și justificării lui prin intermediul unei dovezi reale, nu doar a unei mărturisiri verbale, promițând că, în ceea ce îl privește, va arăta și va dovedi autenticitatea credinței sale prin faptele sale bune. De aceea, înaintea oamenilor, nimeni nu poate justifica autenticitatea credinței sale altfel decât prin faptele care o urmează.

Despre Avraam se spune că a fost justificat „când l-a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar” (Iacov 2:21). Este clar însă că Avraam fusese socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu cu mult timp înainte, chiar cu 25 ani mai devreme (Gen. 15:6). De aceea, prin acea lucrare admirabilă de a-și aduce fiul pe altar, el a declarat înaintea întregii lumi că este un om drept și un credincios adevărat. De aceea, Dumnezeu l-a testat pe Avraam prin acea încercare a credinței lui, astfel încât toți credincioșii să aibă înaintea ochilor lor un model rar al unei credințe vii și justificatoare, și să vadă că a existat un motiv solid pentru care a fost numit „tatăl celor credincioși”. Se spune apoi despre credința lui Avraam că „lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită” (Iacov 2:22). Chiar și după judecata exegeților papistași, precum Lorinus², această afirmație este înțeleasă ca fiind manifestarea credinței lui Avraam prin intermediul faptelor lui. Credința lui i-a dirijat faptele, iar ele au demonstrat puterea și desăvârșirea credinței lui.

Așadar, nu este deloc greșit că exegeți biblici precum Calvin sau alții, care sunt de partea noastră, au oferit această soluție la problema de față. Aceasta este prima modalitate de reconciliere a acestor două pasaje. Cu toate acestea, deși această abordare poate fi apărată împotriva oricăror contra-argumente și obiecții ale altora, mulți predicatori învățați aleg o cale și mai precisă de a călca pe urmele apostolilor, la care sunt și eu dispus să subscriu și să o urmez.

Cea de-a doua modalitate, așadar, de a împăca aceste pasaje constă în a face distincție cu privire la cuvântul „credință”, care trebuie luat în două sensuri. În primul rând, este acea credință adevărată și vie (credința care lucrează prin dragoste) și este roditoare în toate aspectele ascultării. În al doilea rând, există o credință falsă și moartă, constând doar într-o banală acceptare a adevărului tuturor afirmațiilor de credință, însoțită de formalismul exterior al unei mărturisiri, dar lipsită de ascultarea sinceră.

Această distincție cu privire la cuvântul „credință” este sigură conform Scripturilor, după cum s-a mai arătat în discuțiile noastre cu privire la acest har. Oamenii noștri o aplică acum astfel: când Pavel afirmă că noi suntem justificați doar prin credință, el vorbește despre acea credință care este adevărată și vie, lucrătoare, prin fapte bune. Când Iacov neagă că un om este justificat doar prin credință, disputa lui este cu acea credință falsă și moartă, lipsită de puterea de a aduce roade prin tot felul de fapte bune. Așa că apostolii nu afirmă nimic contradictoriu, pentru că Pavel spune că noi suntem justificați printr-o credință adevărată, iar Iacov afirmă că nu suntem justificați printr-o credință falsă.

Apoi Pavel spune că noi nu suntem justificați prin fapte; Iacov spune că suntem justificați prin fapte. Nici aici nu există vreo contradicție, căci Iacov înțelege prin „fapte” o credință lucrătoare, în opoziție cu credința leneșă și moartă despre care a vorbit anterior, printr-o metonimie.³ Este clar, așadar că, aceste două expresii, care spun că nu suntem justificați prin fapte (a lui Pavel) și că suntem justificați printr-o credință lucrătoare (a lui Iacov), se armonizează una cu alta foarte bine. Pavel desparte faptele de justificarea noastră, dar nu de credința noastră. Iacov alătură faptele credinței noastre, dar nu justificării noastre.

Dați-mi voie să fac acest lucru un pic mai clar chiar folosind o ilustrație sau două. Există o mare diferență între următoarele afirmații: un om trăiește printr-un suflet rațional, și un om trăiește prin rațiune. Prima este adevărată și ne arată ce calități și putere sunt esențiale acelui suflet, prin care un om trăiește. Dar cea de-a doua este falsă, pentru că noi nu trăim prin calitatea sau puterea rațiunii, chiar dacă trăim prin acel suflet care are acea calitate, fără de care nu ar mai fi suflet omenesc. La fel este și în următoarele două propoziții: mugurele trăiește prin respirația care îi dă putere; mugurele trăiește prin creșterea sa. Orice om, oricât de simplu, poate spune că prima este adevărată și a doua falsă. Căci, chiar dacă seva vegetală prin care plantele trăiesc conține acele elemente necesare pentru existența lui, anume hrănirea, creșterea și procrearea, totuși nu calitatea creșterii este ceea ce le dă viață plantelor, căci ele trăiesc chiar și atunci când nu cresc în mod necesar.

În mod asemănător, aceste două fraze – că suntem justificați printr-o credință lucrătoare și că suntem justificați prin fapte – diferă foarte mult. Prima este adevărată și ne arată care sunt calitățile necesare pentru existența acelei credințe prin care cel neprihănit trăiește, anume că, în afară de puterea credinței în promisiune, există și o înclinație naturală și o hotărâre de a face toate faptele bune care însoțesc credința. Dar a doua frază este falsă, fiindcă deși credința adevărată este la fel de capabilă să lucreze, conducând la ascultarea universală de voia lui Dumnezeu, și să creadă și să se bizuie pe promisiunile lui Dumnezeu, totuși noi nu suntem justificați prin ea pentru că aduce fapte bune, ci pentru că ea primește promisiunile Evangheliei. Așadar, Iacov afirmă un lucru adevărat, anume că suntem justificați printr-o credință lucrătoare; iar Pavel respinge un lucru fals, anume că am putea fi justificați prin fapte.

Fragment din cartea The Justification of a Sinner, retipărită de editura Soli Deo Gloria, o lucrare a Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org.

Note bibliografice și explicative

(1) canonic – se referă la apariția în canonul biblic, adică în cele 39 de cărți ale Vechiului Testament sau în cele 27 ale Noului Testament.

(2) Lorinus, John – 1569-1634, comentator biblic iezuit.

(3) metonimie – figură de stil prin care o expresie sau o frază este înlocuită cu alta foarte apropiată ca sens, după cum se folosește expresia Executivul pentru a semnifica Guvernul.