Nicio pace pentru cei răi

„Cei răi n-au pace” zice Dumnezeul meu (Isaia 57:21).

Printre cele mai mari privilegii ale credinciosului în Hristos sunt și aceste binecuvântări alese ale odihnei și păcii. Crezând în Hristos Isus spre viața veșnică, credinciosul știe că păcatul lui a fost iertat, că este copil de Dumnezeu, că Cel atotputernic îl va ocroti până la final, și că, puțin câte puțin, va ajunge să fie cu Hristos acolo unde este El, nu doar ca să Îl privească, ci și să fie părtaș slavei Sale în vecii vecilor. De aceea, inima lui este liniștită, căci pune tot ceea ce îl privește, din prezent și din viitor, în mâinile Tatălui lui ceresc, aruncând toate îngrijorările lui asupra Aceluia care îngrijește de el. Astfel, el are pace, o pace desăvârșită, în sufletul lui. Această pace și odihnă, de care credinciosul se bucură încă de aici și acum, se va adânci și va crește până când, în veșnicie, vor ajunge perfecte, iar copilul lui Dumnezeu va fi în vecii vecilor în starea binecuvântată de sus, fără cea mai mică tulburare a inimii, și se va odihni în prezența lui Dumnezeu cu sufletul lui glorificat plin de bucurie, pe cât va putea fi! Apostolul Pavel scria pe drept că „noi, fiindcă am crezut, intrăm în ‚odihna’, despre care a vorbit El” (Evrei 4:3), după care adaugă la fel de corect că „rămâne dar o odihnă… pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9).

Aceste privilegii alese ale păcii și odihnei le aparțin, totuși, doar celor credincioși; „cei răi” nu au deloc parte de ele. Potrivit mărturiei Sfintei Scripturi, ei sunt ca marea mereu agitată, care nu se potolește niciodată, nici când pare să fie în cel mai mare calm al ei. Nu te poți încrede într-un loc de odihnă când acel loc este dezlănțuit în furie, ca într-o mare căldare care aruncă din străfundurile ei noroiul și mizeria care au zăcut acolo nevăzute pentru o vreme. Așa este starea inimii neregenerate a omului neînnoit.

Aici trebuie observat în primul rând un lucru faptic:cei răi sunt ca marea agitată. Cine sunt acești oameni răi, care sunt ca valurile neobosite ale oceanului înspumat? Eu cred că expresia aceasta descrie două categorii de păcătoși.

Așa cum este folosită expresia în Scriptură, trebuie să înțelegem adesea că prin „cei răi” se face referire la nelegiuiții fățiși, acei oameni care trăiesc în complacerea fățișă, deschisă, a unor păcate cunoscute. Apoi există o altă categorie de păcătoși, diferiți de cei fățiși. Totuși, aceștia au auzit Evanghelia și au respins-o. De aceea, pentru că nu îi putem pune într-o altă categorie, și pentru că păcatul lor este agravat într-un fel special ca urmare a luminii și privilegiilor de care s-au bucurat, dar pe care le-au disprețuit sau neglijat, și ei trebuie puși laolaltă cu „cei răi”. Și ei sunt „ca marea înfuriată, care nu se poate liniști” (Isaia 57:20). Să începem cu aceia ale căror păcate, așa cum spune Pavel, „sunt cunoscute și merg înainte la judecată” (1 Tim. 5:24). De ce sunt ei lipsiți de odihnă și pace?

În primul rând, pentru că sunt stăpâniți de patimi neobosite.Există unele păcate care nu îl pot lăsa pe om liniștit atât timp cât se complace în ele. Dacă am lua în considerare păcatul poftei, cine ar putea să îi satisfacă vreodată tânjirile? Dacă un om se complace odată în patimile lui rele, oare pot fi acele patimi săturate vreodată? Nu, căci ele continuă să devină tot mai flămânde, la fel cum un om devine tot mai însetat pe măsură ce bea mai multă saramură. Poate înceta pofta să tânjească după obiectul ei de la sine? Nu, căci ea este nesătulă la fel ca mormântul, și ea va suge viața din om dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar interpune miraculos și îndurător. Tinere, dacă te dedai la lucrurile acelea greșit denumite căutarea plăcerii, poți fi sigur că nu vei găsi odihnă pentru sufletul tău pe acea cale! Tu ai luat o doză de otravă care va face ca sângele tău să clocotească, iar aceasta va face ca adevărata odihnă să fugă de sub perna ta. Acesta este un subiect despre care nu pot să spun mai mult în adunarea publică, decât să repet ce spunea predicatorul din vechime: „Dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată” (Ecl. 11:9)… Așadar, primul motiv pentru care inima omului rău este ca marea tulburată ține de faptul că există în el patimi rele care nu o vor lăsa liniștită.

Următorul motiv este că omul rău este agitat de amintirea păcatelor lui vechi.Să zicem că a mers vreme de câțiva ani pe o cale rea – a necinstei sau a spurcăciunii. Chiar dacă încearcă, el nu poate uita de păcatele lui. Ele ard în sufletul său. Ceea ce este chiar mai rău decât amintirea păcatului este, presupun că știți, că fiecare păcat dă naștere altor păcate, așa că, de fiecare dată când păcătuiești, te vei alege cu o înclinație mai mare de a comite mai multe păcate. Acesta este un fapt ciudat de adevărat și de valabil deopotrivă pentru suflet și pentru trup. Noi lăsăm în urma noastră semnele căii pe care am umblat prin locuri unde nimeni n-a fost înaintea noastră. Dacă, la început, a trebuit să ne forțăm să croim o cale prin pădurea conștiinței și, ca să zic așa, să tăiem și să lepădăm copacii vechi ai educației noastre din copilărie, ca și exemplele bune ce ne-au stat înainte în anii tinereții, cu timpul ajungem să ne croim o cale foarte bătătorită. Devine din ce în ce mai ușor să păcătuim, și, mai mult, pare să se manifeste în noi o presiune ca urmare a obiceiurilor unei inimi rele de a face ceea ce am ales cândva să începem să facem, astfel că omul ajunge în final să facă lucruri rele pentru că se simte nevoit să le facă. Păcatul din suflet este asemenea drojdiei din aluat. El agită și fermentează. Chiar dacă și-a făcut loc în inima ta probabil în urmă cu 20 de ani sau mai mulți, el va continua să fermenteze și să lucreze în sufletul tău până când întreaga ta ființă va fi acrită de el.

Dincolo de toate acestea, omul păcătos este agitat precum marea pentru că, asemenea mării, el este stăpânit de o putere mai mare decât a lui.Marea simte forța lunii și este agitată și stârnită de influența tainică a vânturilor, și, tot așa, omul rău se află sub stăpânirea domnului puterii văzduhului. Chiar dacă, pentru o vreme, el ar putea fi liniștit, Satana nu îi va permite să stea în pace. El îi pune înainte oportunități de a păcătui, după care îl aprinde de dorința de a se complace în acel lucru rău. Satana nu este un personaj de basm. Cei care își închipuie așa ceva cu siguranță că nu pot să aibă ochii deschiși, căci altfel ar fi descoperit deja existența lui în însăși necredința lor prin faptul că el le-a dat acea necredință. Cei care au luptat cu Apollyon^[1] și l-au biruit în ceasul ispitei nu se vor îndoi niciodată că există un mare duh decăzut care se străduiește să îi ducă pe oameni în păcat. Satana și mulțimile de slujitori loiali lui sunt mereu în așteptarea celor necredincioși sau îi călăuzesc deschis către pofte înfierbântate și patimi rele, astfel încât ei să păcătuiască iar și iar…

Pe mine nu mă miră că omul rău nu se poate odihni și liniști, pentru că un astfel de om se află pe o cale complet disonantă față de întregul Univers al lui Dumnezeu. Ridică-ți ochii ca să privești stelele Cerului, și îți vei aduce aminte că niciuna dintre ele nu este neascultătoare față de legea Creatorului lor. Cometele, despre care s-a crezut că umblă după traiectorii neregulate, ascultă în toate privințele de voia Creatorului lor măreț. Orice lucru pe care îl poți vedea, de la infimul atom de țărână care este ridicat de adierea vântului, până la valurile uriașe ale Atlanticului în care leviatanul se simte ca acasă, toate acestea sunt sub puterea legii divine. De la arhanghelii care stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și până la buburuza cea mai mică ce dansează în razele soarelui de vară, totul ascultă de Domnul tuturor, cu excepția omului rău, pentru că el spune: „Nu vreau să ascult de El”. Ei bine, pentru că omul rău este în disonanță față de tot restul Universului, ar putea să ne mai mire că el este neastâmpărat ca valurile mării și că pentru el nu există nicio pace? Dacă ți-ai pune în gând să nu asculți de legile fizice ale Universului, de exemplu, și să nu iei seama la legea gravitației, ci te-ai arunca de pe turla bisericii sau de pe buza prăpastiei, ai ști ce s-ar alege de o astfel de nesăbuință. Dacă te-ai apuca să te porți contrar legii, poți să fii sigur că legea va veni asupra ta cu puterea ei stăpânitoare. Tot așa, omul care trăiește în neascultare de legea morală a lui Dumnezeu va descoperi că așa va fi și soarta lui, căci nu va avea odihnă și pace în vecii vecilor. Ca slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să îți spun clar, foarte clar și foarte insistent: nu poți găsi pacea și odihna pe calea pe care mergi acum. Fie ca Dumnezeu să te facă în stare să scapi de păcatele tale și să îți pui credința în Isus Hristos, Fiul Lui, ca să poți avea deopotrivă bucurie și pace în credință!

Vreau să vă spun vouă, acelora care trăiți fără Hristos, că, oricât de aleși și drăguți ați putea fi, știu că sunteți ca marea agitată, care nu se poate liniști. Știu că există momente speciale când nu vă puteți liniști – când auziți de alții că sunt convertiți, că frații și surorile voastre vin înainte și Îl mărturisesc pe Hristos, când prietenii și rudele voastre se bucură în Isus ca Mântuitorul lor. „Ah”, ziceți voi în sinea voastră, „ei sunt în pace și liniște, dar eu nu”. Știu cum vă simțiți câteodată la întâlnirile când luăm Cina Domnului, când trebuie să plecați sau să îi priviți pe alții cum se strâng în jurul Mesei Domnului. Nu-i așa că nu vă simțiți bine? Și vă simțiți foarte tulburați și când vreunii dintre tovarășii voștri mor, cei care au fost foarte mult de teapa voastră. Voi participați la înmormântarea lor, moment când vă străpunge gândul: „Oare eu voi muri la fel ca ei, fără Hristos și fără nădejde? Oare voi muri de sub ploaia Evangheliei fără să primesc vreo dovadă a convertirii?” Știu că nu vă simțiți ușor în astfel de momente, și câteodată vă simțiți foarte mult ca marea agitată, când conștiința începe să vă ceară socoteală… Voi nu aveți pace, pentru că nu ați venit la Hristos, singurul care vă poate da odihna și pacea…

Dacă auziți Evanghelia predicată credincios, nu se poate să aveți pace. Unii dintre voi încercați să fiți satisfăcuți cu o falsă pace; dar, prin harul lui Dumnezeu, vă vom „lovi” ca să vă ducem la Hristos; vă vom iubi ca să vă ducem la Hristos; ne vom preocupa neîncetat de voi până ce, în final, vă veți preda față de Isus. Unii dintre voi vă duceți viețile bine, căci Dumnezeu a fost foarte bun ocrotindu-vă viața, vindecându-vă din boli sau păstrându-vă sănătatea. Voi aveți o situație mult mai bună acum decât anterior, și totuși nu aveți pace. Vă simțiți mulțumitori lui Dumnezeu pentru toată bunătatea Lui față de voi, și totuși spuneți: „Am nevoie de mai mult”. Da, și acel ceva este singurul lucru necesar. Eu sunt recunoscător că Dumnezeu vă face prosperi, dar sper că nu veți fi în stare să aveți pace și liniște până nu căpătați singurul lucru necesar – harul lui Dumnezeu. Unii dintre voi sunteți foarte gânditori, iar când aveți o jumătate de ceas în care puteți sta în singurătate, vi se pare ceva foarte neatractiv, pentru că există cu siguranță probleme pe care nu le puteți rezolva, iar ele vă chinuie mult. Și cel mai rău dintre toate sunt așteptările voastre legate de viitor. Uneori, voi vă uitați înainte și vă imaginați zăcând de boală pe un pat, și spuneți în sinea voastră: „Aș putea să mor triumfător, cum par acum?” Și știți că nu puteți face asta. Alteori vă imaginați înviind din morți, când trâmbița îngerului va răsuna și când viii și morții vor sta în picioare înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Nu puteți suporta gândul la acel scaun de domnie mare și alb, și la despărțirea celor neprihăniți de cei răi, căci știți de ce parte va trebui să stați dacă nu este produsă o mare schimbare în voi. Chiar dacă nu sunteți niște stricați pe față, voi nu sunteți parte din turma oilor, așa că va trebui să mergeți unde vor merge caprele. Iar când voi vă gândiți la asta și când viitorul vostru stă pentru o clipă înaintea ochilor minții voastre, sufletele voastre sunt „ca marea înfuriată, care nu se poate liniști, și ale cărei ape aruncă afară noroi și mâl” (Isaia 57:20). Îmi doresc să aveți pace și odihnă…

În al doilea rând, în pasajul nostru inițial există pronunțată o sentință: „Nicio pace”. În textul original, termenul „este” nu există, așa că pasajul ar trebui citit astfel: „Nicio pace, spune Dumnezeul meu, pentru cei răi” [lit. KJV].

Dumnezeu însuși spune asta. Poate exista un răgaz până la aplicarea sentinței, pentru că Dumnezeu este încet la mânie. Dar nu este „nicio pace”. Dumnezeu Se războiește cu tine, dacă ești printre „cei răi”. Se poate să fii amăgit că ai pace, dar glasul adevărului lui Dumnezeu sfarmă acea amăgire în bucăți. Nu poate exista nicio pace acolo unde păcatul nu este iertat. Dacă nu te-ai smerit înaintea lui Dumnezeu și n-ai căutat, nici n-ai găsit îndurare, Dumnezeu Se războiește cu tine, iar tu ești în război cu El. Nu poate exista nicio pace acolo unde nu există puritate. Dumnezeu nu face nicio pace cu păcatul, și ea nici nu poate exista vreodată. Ca un foc mistuitor, sfințenia Lui arde împotriva păcatului. Trebuie să fii făcut curat, natura ta trebuie schimbată, iubirea păcatului trebuie ucisă în tine și trebuie să iubești cu vehemență ce este bun și drept, căci altfel glasul lui Dumnezeu continuă să răsune ca un tunet din scaunul de domnie înflăcărat din Cer: „Nicio pace! Nicio pace! Nicio pace!”

„Dar mă voi duce la biserică și voi primi Cina”, zice unul. Nu te vei alege cu nicio pace în felul acesta, decât cu o pace falsă, care este mai rea decât să n-ai nicio pace. „Dar voi folosi mijloacele harului împreună cu neconformiștii”,^[2] spune un altul. Nu te vei alege cu nicio pace în felul acesta, dacă asta este tot ce faci. Dacă păcatele tale nu sunt iertate de Dumnezeu și dacă natura ta este neschimbată de Duhul Sfânt, nici măcar toată religiozitatea din lume nu îți va aduce câtuși de puțină pace. „Dar voi vărsa un ocean de lacrimi și îmi voi aduce rugăciunile continuu”. Nicio pace nu va veni peste tine în felul acesta, atât timp cât rămâi rău, căci Dumnezeu spune: „Nicio pace! Nicio pace!” Iar tu trebuie să rămâi „rău” până ce Isus te spală și te face alb în izvorul plin de sângele Lui prețios, și până ce Duhul lui Dumnezeu înnoiește natura ta.

„O”, spune un altul, „dar promit să mă fac mai bun și mai bun. Îmi voi corecta căile”. Poți face asta, și chiar ar trebui, dar Dumnezeul meu continuă să le spună celor răi: „Nicio pace!” Ce ai de spus față de toate acestea? Iată că Dumnezeul tău vine înarmat împotriva ta! Atotputernicia vine să Se războiască cu tine, o creatură a cărei viață este atât de firavă! Te vei supune? Fii înțelept, te rog! Aruncă-ți armele, strigă după îndurare, acceptă împăcarea făcută de Hristos. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit, „Cel neprihănit pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Dacă te vei încrede în El, ceea ce El a făcut va fi pus în contul tău, adică pedeapsa pe care El a suferit-o va fi tratată ca și cum tu ai fi suferit-o, iar neprihănirea Lui va fi socotită ca și cum tu ai fi produs-o; iar Dumnezeu te va primi în locul Fiului Său și de dragul Lui. Mai mult, Duhul lui Dumnezeu te va umbri, îți va da o inimă nouă și un duh neprihănit, îndepărtându-ți inima de piatră și dându-ți o inimă de carne. Ești gata acum să te predai și să pui capăt acestui război inegal, împăcându-te cu Dumnezeu? Atunci Domnul care  L-a dat odată pentru totdeauna pe Fiul Său, să îți dea pe Fiul Lui în inimă, și să îți spună: „Pace! Pace! mergi în pace; păcatele tale, care sunt multe, îți sunt iertate”. Cel ce părăsește păcatul din inimă și crede cu adevărat în Isus va avea „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Fil. 4:7); dar cel ce își păstrează păcatul și rămâne astfel printre cei răi, sau care își va păstra neprihănirea de sine și va refuza mântuirea oferită de Hristos, nu se poate întoarce acasă decât cu această sentință: „Nicio pace! Nicio pace!” Și, o, cât de groaznic este să mori cu această sentință groaznică răsunând asurzitor în urechile tale! Să privești către Dumnezeu și să Îl auzi spunând: „Nicio pace!” Să ai parte de rugăciunile prietenilor tăi pentru tine, dar să nu simți nicio pace! Să îți înalți ochii spre Cer, dar să vezi cum rugăciunea îți îngheață sufletul când vei auzi din nou această sentință din partea lui Dumnezeu, Judecătorul: „Nicio pace!” Apoi să urmeze o veșnicie în care nu este nicio pace! Dumnezeu să facă așa încât aceasta să nu fie soarta tristă a niciunuia dintre noi, ci fie ca Domnul să ne dea pace fiecăruia dintre noi, pacea desăvârșită, de dragul lui Isus! Amin.

Fragment dintr-o predică rostită la Metropolitan Tabernacle, Newington, în seara zilei Domnului din 21 mai 1876.

[1] Apollyon este personajul care îl întruchipează pe Satana în alegoria Călătoria creștinului de John Bunyan – n.tr.

[2] neconformiștii (engl. dissenters) erau grupuri de persoane care s-au separat de Biserica Anglicană în sec. al XVII-lea, în special după Legea Toleranței din 1689; în acest pasaj, Spurgeon pare să se refere mai degrabă la persoane care refuză autoritatea sau să se conformeze regulilor unei biserici oficial constituite. – n.tr.