Semnificația justificării

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Răspunsul pe care îl dăm acestei întrebări arată caracterul religiei noastre și, dacă este pus și în practică, el arată și destinația noastră viitoare. A da un răspuns greșit înseamnă a rata calea către Rai. Înseamnă a greși acolo unde eroarea este fatală, pentru că ea nu poate fi corectată. Cum credem noi că am putea fi mântuiți, dacă Dumnezeu cere un lucru, iar noi venim cu altceva? Dacă El a revelat o modalitate prin care El poate fi drept și totuși să îl justifice pe păcătos, dar noi respingem această metodă și insistăm să găsim o altă cale, cum am putea spera să fim primiți de El? De aceea, răspunsul pe care îl dăm la întrebarea de mai sus trebuie să fie gândit cu toată seriozitatea de către toți cei care își asumă calitatea de învățători religioși și de către toți cei care se bizuie pe învățăturile lor. Întrucât noi nu putem fi judecați după faptele altcuiva, ci fiecare om va răspunde pentru el însuși, tot așa orice om trebuie să fie încredințat pentru sine de ceea ce Biblia ne învață pe acest subiect. Tot ceea ce învățătorii religioși pot să facă este să se străduiască să ajute la cercetarea acelora care sunt nerăbdători să afle calea vieții. Făcând asta, cea mai sigură metodă este de a adera strict la învățăturile Scripturii și să prezinte tema de față așa cum este ea arătată de Scriptură.

Una dintre principalele doctrine ale Bibliei – peste tot este fie susținută deschis, fie prezumată – constă în aceea că noi, oamenii, suntem sub autoritatea Legii lui Dumnezeu. Acest lucru este aplicabil tuturor categoriilor de oameni, fie că ei se bucură de o anume revelație divină, fie că nu. Orice lucru revelat de Dumnezeu ca regulă de viață face parte din constituția Legii, care îi obligă pe aceia cărora li s-a făcut revelația să asculte de ea și prin care ei sunt judecați în final. Cei care nu au primit nicio descoperire exterioară a legii divine își sunt singuri lege. Cunoștința binelui și a răului, scrisă în inimile lor, este parte din natura legii divine, însoțită de autoritatea și aprobarea lui Dumnezeu; prin ea, păgânii sunt judecați în ziua de apoi.

Dumnezeu a considerat potrivit să atașeze promisiunea vieții de ascultarea de Legea Lui. Limbajul Bibliei cu privire la acest subiect este următorul: „Omul care împlinește neprihănirea, pe care o dă Legea, va trăi prin ea” (Rom. 10:5). Acel învățător al Legii care a recunoscut că Legea îi cere să Îl iubească pe Dumnezeu și pe semenul său a primit următorul răspuns din partea Mântuitorului, „Bine ai răspuns. Fă așa, și vei avea viața veșnică” (Luca 10:28). Iar altuia care L-a întrebat, „Ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică?”, El i-a spus, „dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19:17). Pe de altă parte, Legea pronunță moartea ca pedeapsă pentru încălcarea ei: „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Aceasta este afirmația universală a Scripturii pe această temă.

Ascultarea pe care Legea o cere se numește neprihănire, iar cei care au o astfel de ascultare sunt denumiți neprihăniți. Sensul scriptural al cuvântului „a justifica” înseamnă a-i atribui unui om neprihănirea, sau a-l declara neprihănit. Cuvântul acesta nu are niciodată înțelesul de „a face bine” într-un sens moral, ci întotdeauna de „a declara pe cineva drept sau neprihănit”. Astfel, Dumnezeu spune: „nu-l voi considera drept pe cel vinovat” (Exod 23:7, NTR). Judecătorilor li s-a poruncit să îi ierte pe cei drepți și să condamne pe cei răi (Deut. 25:1). Nenorocirea este pronunțată împotriva celor care, „pentru mită, îl achită pe cel vinovat” (Isaia 5:23). În Noul Testament se spune că, „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii” (Rom. 3:20). „Dumnezeu este Acela, care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi?” (Rom. 8:33-34). Rar se poate găsi în Biblie un cuvânt al cărui înțeles să fie mai puțin discutabil. Nu există niciun pasaj în Noul Testament în care el să fie folosit în afara sensului său obișnuit și evident.

Când Dumnezeu justifică un om, El îl declară neprihănit. A justifica nu înseamnă niciodată „a-l face sfânt”. Se spune că a-l justifica pe cel rău este un lucru păcătos, dar niciodată nu poate fi un lucru păcătos a-l face sfânt pe un om rău. Și după cum Legea cere neprihănire, a-i imputa sau atribui cuiva neprihănirea înseamnă, în limbajul Scripturii, a justifica. A face pe cineva neprihănit este altă modalitate de a exprima același lucru. Astfel, a fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu și a fi justificat înseamnă același lucru, după cum este prezentat în pasajul următor: „Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți” (Rom. 2:13). Cititorul atent al Bibliei, dar în special cel sârguincios, nu poate să nu observe că aceste expresii variate – a fi neprihănit înaintea lui Dumnezeu, a imputa neprihănirea, a declara neprihănit, a justifica, și altele de același fel – sunt atât de interschimbabile încât se explică una pe cealaltă și arată clar că a justifica un om înseamnă a-i atribui sau imputa neprihănirea. Atunci întrebarea esențială este: „Cum se obține această neprihănire?” Avem motive să fim mulțumitori pentru că răspunsul pe care Biblia îl dă acestei întrebări este perfect de clar.

În primul rând, faptul că neprihănirea prin care suntem justificați înaintea lui Dumnezeu nu provine din faptele noastre bune este un adevăr nu doar subliniat, ci și dovedit. Primul argument al apostolului în acest sens provine din adevărul că Legea cere o neprihănire perfectă. Dacă Legea ar fi fost satisfăcută cu o ascultare imperfectă sau printr-o rutină în îndeplinirea responsabilităților exterioare, ori prin orice slujire pe care oamenii sunt capabili să o facă, atunci fără îndoială că justificarea ar fi prin fapte. Dar pentru că ea cere o ascultare perfectă de la cei păcătoși, justificarea prin fapte este absolut imposibilă. Așa motivează și apostolul: „Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: ‚Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Gal. 3:10). Întrucât Legea pronunță blestemul ei asupra oricărui om care nu continuă să facă toate lucrurile pe care ea le poruncește, și pentru că nici un om nu poate pretinde că deține o astfel de ascultare perfectă, concluzia este că toți cei care privesc către Lege pentru a fi justificați prin ea, trebuie să fie condamnați. Același lucru este susținut și în versetul care urmează: „Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci ‚cel neprihănit prin credință va trăi’”. Adică Legea nu este satisfăcută prin ascultarea imperfectă. Ea nu cunoaște și nu poate cunoaște o altă modalitate de justificare decât ascultarea completă de cerințele ei. De aceea, Pavel spune în același capitol, „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege” (Gal. 3:21).

Dacă Legea putea să declare pe cineva neprihănit și astfel să îi ofere dreptul la viața promisă, câtă vreme acea persoană a încălcat poruncile ei, nu ar fi fost nevoie de nicio altă modalitate de mântuire a oamenilor; dar întrucât Legea nu își poate diminua cerințele ei, justificarea prin Lege este imposibilă. Același adevăr este prezentat, într-o formă diferită, atunci când s-a spus, „căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal. 2:21). Nu ar mai fi fost nevoie de moartea lui Hristos, dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie satisfăcută prin ascultarea noastră imperfectă de ea. De aceea, Pavel îi avertizează pe toți cei care se uită către faptele lor pentru a fi justificați prin ele, spunându-le că ei sunt datori să împlinească întreaga Lege (Gal. 5:3). Ea nu acceptă niciun compromis; nu poate cere mai puțin decât ceea ce este drept, iar ascultarea perfectă este acel lucru drept. De aceea, limbajul ei este neschimbat: „Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă” (Gal. 3:10), iar „omul care împlinește neprihănirea, pe care o dă Legea, va trăi prin ea” (Rom. 10:5). Prin urmare, orice om care se așteaptă să fie justificat prin faptele sale trebuie să se pună la lucru pentru a împlini totul, și să nu se aștepte să abordeze aceasta gândindu-se că el ar fi mai bun decât alți oameni, sau că el este foarte precis și face multe lucruri, ori că postește de două ori pe săptămână și dă zeciuieli din toate lucrurile pe care le are, ci trebuie să se asigure că este lipsit de păcat.

Faptul că Legea lui Dumnezeu este atât de strictă în cerințele ei este un adevăr care stă la temelia întregului raționament al lui Pavel privitor la modalitatea de justificare. El dovedește că Neamurile au păcătuit împotriva legii scrise în inimile lor și că evreii au încălcat Legea revelată în Scripturile lor; atât evreii cât și Neamurile, deci, sunt sub păcat, și întreaga omenire este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Astfel, concluzionează el, nimeni nu poate fi justificat înaintea Lui prin faptele Legii. Totuși, în raționamentul lui nu se află nicio forță anume, cu excepția celei care vine din prezumția că Legea cere ascultarea perfectă. Dar cât de mulți sunt aceia care recunosc fără ezitare că sunt păcătoși, dar depind de faptele lor în ce privește acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu! Ei nu văd nicio inconsecvență între recunoașterea păcatului și așteptarea lor de a fi justificați prin fapte. Motivul este că ei se bizuie pe un principiu total diferit de cel adoptat de apostol: ei presupun că Legea poate fi satisfăcută prin ascultarea lor foarte imperfectă. Pavel pleacă de la ideea că Dumnezeu cere conformarea perfectă față de voia Lui, că mânia Lui este descoperită împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor. De aceea, pentru El, este de ajuns că oamenii au păcătuit deja pentru a dovedi că ei nu pot fi justificați prin faptele lor. Nu este vorba despre cât de mult ar fi putut păcătui, mai mult sau mai puțin, căci în această privință nu există nicio diferență, întrucât „toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23).

Deși atât de clar prezentată în Scriptură, această doctrină a ajuns să fie considerată de oameni ca fiind prea severă. Ei își imaginează că faptele lor bune vor fi comparate cu faptele rele și că vor fi cumva răsplătiți sau pedepsiți în funcție de cât de multe sunt unele sau altele; sau că păcatele dintr-o parte a vieții ar putea fi ispășite prin faptele bune din altă parte a ei; sau că ar putea scăpa printr-o simplă mărturisire cu gura și prin pocăință vagă. Dacă s-ar considera pe ei înșiși ca fiind sub vreo lege omenească, n-ar putea să accepte astfel de așteptări. Nicio lege omenească nu este administrată așa cum oamenii par să spere că va fi administrată Legea lui Dumnezeu. Cel ce fură sau ucide – chiar dacă ar face asta o singură dată, chiar dacă își mărturisește fapta și se pocăiește, chiar dacă face oricâte acte de caritate – nu este cu nimic mai puțin un hoț și un ucigaș. Legea nu poate să se aplice în funcție de pocăința și reformarea lui. Dacă el fură sau ucide, Legea îl condamnă. Justificarea prin Lege este imposibilă pentru el. Legea lui Dumnezeu se aplică până și la cele mai tainice porniri ale inimii. Ea condamnă orice este rău prin natura lui. Dacă un om încalcă această regulă perfectă a dreptății, s-a terminat cu justificarea prin Lege; el a eșuat deja să asculte de condițiile ei, iar Legea nu poate decât să îl condamne. A-l justifica ar fi ca și cum am spune că el nu ar fi încălcat Legea în niciun fel.

Cu toate acestea, oamenii cred că ei nu vor fi tratați utilizând principiile stricte ale Legii. Aceasta este greșeala lor fatală. În acest aspect, ei se află în cel mai direct conflict cu Scriptura, care ne tratează plecând de la ideea constantă a supunerii noastre față de Lege. Sub stăpânirea lui Dumnezeu, această Lege strictă nu reprezintă nimic altceva decât perfecțiunea; ea este exercițiul neschimbător al perfecțiunii  comportamentului moral. Chiar și conștiința, când este corect iluminată și trezită, este la fel de strictă ca și Legea lui Dumnezeu. Ea refuză să fie liniștită prin pocăință, reformare sau penitență.¹ Ea întărește orice poruncă și orice acuzare care vine de la Judecătorul nostru suprem și ne arată – la fel de simplu cum o fac înseși Scripturile – că justificarea printr-o ascultare imperfectă este imposibilă. Întrucât conștiința și ea este expusă greșelii, nu trebuie să ne bizuim pe mărturia ei în această problemă. Noi facem apel la Cuvântul lui Dumnezeu, care ne învață clar că este imposibil ca un păcătos să fie justificat prin fapte, pentru că Legea cere ascultare perfectă.

Al doilea argument al apostolului în a arăta că justificarea nu este prin fapte ține de mărturia Scripturilor Vechiului Testament. Această mărturie este prezentată în variate forme. În primul rând, așa cum susține apostolul, în baza principiului că Legea cere ascultarea perfectă, toate acele pasaje care susțin păcătoșenia universală a omului sunt tot atâtea afirmații ale doctrinei că ei nu pot fi justificați prin fapte. De aceea, el și citează pasaje ca aceasta: „Nu este niciun om neprihănit, nici unul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3:10-12).

Prin faptul că afirmă că toți oamenii sunt păcătoși, Vechiul Testament ne învață, în felul cum vede apostolul, că ei nu pot fi acceptați niciodată înaintea lui Dumnezeu în baza neprihănirii lor. A spune că un om este un păcătos este același lucru cu a spune că Legea îl condamnă – și, bineînțeles, ea nu îl poate justifica. După cum vechile Scripturi sunt pline de afirmații ale păcătoșeniei omului, tot așa ele sunt pline de dovezi ale faptului că justificarea nu este prin fapte.

Dar, în al doilea rând, Pavel citează mărturia afirmativă directă pentru a susține această doctrină. În Psalmi este scris: „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci niciun om viu nu este fără prihană înaintea Ta” (Ps. 143:2). El citează adesea acest pasaj, și din aceeași categorie sunt toate acele pasaje care vorbesc despre insuficiența sau lipsa de valoare a neprihănirii omenești înaintea lui Dumnezeu.

În al treilea rând, apostolul se referă la acele pasaje care implică doctrina pe care el o apără; adică la acelea care vorbesc despre acceptarea oamenilor înaintea lui Dumnezeu în baza principiului harului, fiind ceva pe care ei nu îl merită și pe care nu îl pot clama în niciun fel ca fiindu-le datorat. Aceasta a fost ideea pe care el a avut-o în minte când s-a referit la exprimarea lui David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4:7-8). Faptul că un om este iertat implică ideea că el este vinovat, iar faptul că el este vinovat implică ideea că justificarea sa nu poate să se bazeze pe caracterul sau comportamentul său. Cu greu poate cineva să își imagineze că, având înaintea ochilor o astfel de doctrină, ar mai putea fi negată ideea că toate Scripturile sunt înțesate, de la început și până la sfârșit, de condamnări ale doctrinei justificării prin fapte. Orice mărturisire cu penitență a păcatelor, orice apel la îndurarea lui Dumnezeu constituie o renunțare la orice fel de merit personal, o declarație că speranța celui penitent nu se poate bizui pe nimic din ceea ce el poate face. Și astfel de mărturisiri și apeluri sunt cu adevărat făcute adesea de aceia care încă se bizuie pe faptele lor bune sau pe neprihănirea lor, atunci când vor să fie primiți de Dumnezeu. Totuși, aceasta nu invalidează argumentul apostolului. Ea doar ne arată că astfel de persoane au o concepție diferită asupra a ceea ce este necesar pentru justificarea lor, prin comparație cu învățătura susținută de apostol. Ei presupun că cerințele Legii sunt atât de joase încât, chiar dacă ei sunt păcătoși și au nevoie de iertare, totuși ei încă pot să împlinească ceea ce Legea le cere. Dar Pavel își susține învățătura plecând de la faptul că Legea cere ascultarea perfectă și, de aceea, orice mărturisire a păcatului sau orice apel la îndurare implică o renunțare la justificarea prin Lege. Legea nu acceptă nimic în afara ascultării perfecte, ca temei al acceptării omului înaintea lui Dumnezeu. Dacă Scriptura spune că suntem acceptați prin credință, atunci ea spune că nu suntem acceptați în baza ascultării.

Fragment din The Way of Life, (Philadelphia: American Sunday School Union, 1841).