Mângâieri din neprihănirea lui Hristos

În primul rând, fie ca toți credincioșii să aibă mângâierea că în această neprihănire atribuită a lui Hristos stă tot ceea ce este nevoie pentru a satisface dreptatea lui Dumnezeupână la cel mai mic detaliu, și pentru a îndepărta cu totul mânia Lui îndreptățită. Neprihănirea aceasta substitutivă a lui Hristos este atât de perfectă, atât de deplină, exactă și completă, și satisface total dreptatea lui Dumnezeu, încât justiția divină afirmă: „Este suficient, nu mai este nevoie de nimic! Am primit prețul de răscumpărare și sunt deplin satisfăcut în ceea ce te privește” (cf. Ezec. 16:61-63; Evrei 10:10-12; Isaia 53:4-6). Este un lucru cert că Hristos a fost cu adevărat și acceptabil Jertfa pentru păcat. Și este la fel de sigur că păcatele noastre au fost cauza care a determinat suferințele Lui. El S-a pus pe Sine în locul păcătoșilor sărmani; El a luat asupra Lui vinovăția lor și purtat pedeapsa pe care ei ar fi trebuit să o îndure. El a murit și Și-a vărsat sângele pentru ca astfel să aducă pacea cu Dumnezeu și să ispășească păcatul (Rom. 5:6-12). Astfel, putem concluziona cu siguranță și tărie că Isus Hristos a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu până la capăt, astfel ca acum, păcătosul care crede, să se bucure și să triumfe în dreptatea și în îndurarea lui Dumnezeu (Evrei 7:25), căci nu este nicio îndoială că neprihănirea substitutivă a lui Hristos a fost infinit mai satisfăcătoare și plăcută lui Dumnezeu decât puteau fi dezgustătoare înaintea Lui toate păcatele credincioșilor. Dumnezeu a găsit mai multă plăcere și încântare în a-Și lovi propriul Fiu, în a-L umili, și în a primi mirosul plăcut al jertfei Lui, decât ar putea vreodată ca toate păcatele noastre să Îl jignească sau să Îl provoace (Isaia 53:10).

Nici nu este de mirare că, atunci când un credincios își aruncă privirea asupra miilor de păcate de comitere și omitere, el se teme și tremură. Dar apoi, când privește la faptul că Hristos este mulțumit, se poate vedea achitat și se bucură. Căci, dacă nu se poate aduce nicio acuzație asupra lui Domnului Isus, nu se poate aduce nici împotriva credinciosului (Rom. 8:33-37). Jertfa ispășitoare a lui Hristos a împlinit pe deplin dreptatea divină, iar acesta este motivul pentru care orice credincios este biruitor în Hristos Isus și pentru care, în neprihănirea Lui, el stă îndreptățit înaintea tronului lui Dumnezeu (2 Cor. 2:14; Apoc. 14:4-5).

Hristos este o Persoană de valoare și puritate infinită, transcendentă, și El este foarte bucuros să îi îndreptățească pe cei credincioși în cea mai amplă și glorioasă modalitate imaginabilă. Iar această modalitate constă din a produce pentru ei și apoi a le atribui o neprihănire adecvată Legii lui Dumnezeu, o neprihănire care este, în orice fel, proporțională cu starea mizerabilă a omului decăzut și cu planul sfânt al Dumnezeului cel glorios. Este spre gloria celui de-al doilea Adam faptul că El l-a restaurat pe omul decăzut la o neprihănire mult mai glorioasă decât neprihănirea pe care omul a pierdut-o în primul Adam. De aceea, ar fi o blasfemie groaznică în ochii îngerilor și ai oamenilor ca vreun om să susțină că al doilea Adam, Domnul nostru Isus Hristos, ar fi avut mai puțină putere să mântuiască decât a avut primul Adam să distrugă! Cel de-al doilea Adam este capabil „să îi mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25). El este capabil să mântuiască în chip desăvârșit prin împlinirea oricărei obligații a Legii – atât preceptivă cât și penală – și să producă neprihănirea perfectă și nevinovăția perfectă. El este capabil să satisfacă în chip desăvârșit cea mai minuțioasă cerință a dreptății divine prin acea satisfacere perfectă pe care El a adus-o dreptății divine. Hristos „are putere să mântuiască” (Isaia 63:1) și, de aceea, Îi face plăcere să-i mântuiască pe sărmanii păcătoși în așa fel încât să preamărească propria Sa putere. De aceea, El a cumpărat iertarea lor cu sângele Lui (1 Petru 1:18-19), a făcut restaurarea dreptății divine pentru toate greșelile și rănile pe care oamenii decăzuți le-au făcut la adresa Creatorului lor și a Legii Lui regale, și le-a dat o neprihănire mai bună decât aceea pe care Adam a pierdut-o, aducându-i într-o stare mai bună, mai sigură, mai onorabilă, mai înaltă și mai durabilă decât starea din care Adam a căzut pe când era o ființă perfectă.

Toate atributele lui Dumnezeu sunt de acord cu neprihănirea atribuită a lui Hristos, astfel că un credincios poate să își ridice privirea și să privească la sfințenia, dreptatea și neprihănirea lui Dumnezeu și să se bucure, odihnindu-se în pace (Ps. 4:8). Hristos a pus haina Lui, roba neprihănirii Lui, peste fiecare credincios (Isaia 61:10) și, în baza acestui lucru, întreaga mânie, supărare și furie a lui Dumnezeu față de credincioși încetează.

În al doilea rând, trebuie să știi, spre mângâierea ta, că această neprihănire atribuită și substitutivă a lui Hristos dă la o parte toată lipsa ta de neprihănire. Ea anulează orice datorie a ta, dă la o parte toate nelegiuirile tale și răspunde pentru toate păcatele tale (Isaia 53:5-7; Col. 2:12-15). „Doamne, iată păcatele mele săvârșite prin omitere și iată-le și pe cele de comitere”; dar neprihănirea lui Hristos a răspuns pentru toate. „Iată păcatele mele împotriva Legii și pe cele împotriva Evangheliei. Iată-mi păcatele făcute împotriva ofertei harului, a mângâierilor harului, a străduințelor harului și a esenței harului”; dar neprihănirea lui Hristos a răspuns pentru toate acestea.

O, domnilor! Ar fi o mare blasfemie ca vreun om să își imagineze că ar putea exista mai multă ofensă într-un păcat, ba chiar în toate păcatele unui om, pentru a condamna un credincios, decât există merit în neprihănirea lui Hristos spre iertarea lui și spre îndreptățirea lui (Rom. 8:1, 33-35). Neprihănirea lui Hristos a fost ilustrată, într-un fel încețoșat, de îmbrăcămintea specială și roba marelui preot din vechime (Exod 28). Ce a fost acea îmbrăcăminte a marelui preot, cu care el venea înaintea lui Dumnezeu, dacă nu un simbol al neprihănirii lui Hristos? Hainele murdare ale lui Iosua, care reprezentau biserica, nu doar că au fost luate de pe el, simbolizând astfel îndepărtarea păcatelor noastre (Zah. 3:4-5), ci el a fost îmbrăcat și cu o haină nouă, simbolizând astfel îmbrăcarea cu haina de nuntă a neprihănirii lui Hristos. Dacă cineva ar întreba: „Cum este posibil ca un suflet pângărit de cele mai rele păcate să fie făcut mai alb decât zăpada, frumos și glorios în ochii lui Dumnezeu?”, răspunsul este la îndemână: orice om primește iertarea păcatelor sale de la Domnul, ceea ce constituie prima parte a îndreptățirii noastre, și primește și atribuirea neprihănirii lui Hristos, ceea ce constituie a doua parte a îndreptățirii noastre înaintea lui Dumnezeu.

Așa descrie David, spune apostolul, fericirea omului pe care Domnul îl socotește neprihănit fără fapte, spunând: „ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite” (Rom. 4:6-7). Dar omul ale cărui păcate sunt iertate de Domnul primește, prin atribuire, și neprihănirea Lui: „Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el! Apoi a zis lui Iosua: ‚iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare’” (Zah. 3:4). În ce a constat acea schimbare de haine? Evident că este vorba despre ascultarea și neprihănirea perfectă a Domnului Isus, pe care Dumnezeu ni le atribuie, în legătură cu care ni se spune să ne îmbrăcăm cu Domnul Isus, primind credința care îndreptățește (Rom. 13:14) și să ne îmbrăcăm cu el ca și cu o haină (Gal. 3:27). Și nu trebuie să ne mirăm dacă, îmbrăcați astfel, suntem frumoși și glorioși înaintea lui Dumnezeu: „și i s-a dat”, adică miresei lui Hristos, „să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat. Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților” (Apoc. 19:8). Această neprihănire perfectă a lui Hristos, pe care Dumnezeu ne-o atribuie și cu care ne îmbracă, este singura neprihănire de care sfinții au nevoie pentru a sta înaintea lui Dumnezeu. Fiind îmbrăcați cu această robă a neprihănirii, ei pot sta având curaj și mângâiere înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu.

În al treilea rând, trebuie să cunoști, spre mângâierea ta, că această neprihănire a lui Hristos ne prezintă perfect neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. El este făcut pentru noi neprihănire (1 Cor. 1:30). Roba inocenței omului, ca perdeaua templului, s-a rupt. Neprihănirea noastră este o neprihănire zdrențuroasă, este ca niște haine mânjite (Isaia 64:6). Iată, așa cum sub niște zdrențe se vede un trup gol, tot așa sub zdrențele neprihănirii omenești se poate vedea trupul de moarte. În ce privește neprihănirea adevărată, Hristos este totul în tot: Hristos este „sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4). Adică prin Hristos, noi suntem socotiți atât de neprihăniți ca și cum am fi împlinit noi înșine Legea. Sfârșitul Legii înseamnă îndreptățirea și mântuirea celor ce o împlinesc. Iată cum Hristos S-a supus acestei reguli: El a împlinit-o perfect pentru noi, iar neprihănirea Lui perfectă este astfel pusă în contul nostru. Hristos a împlinit Legea morală nu pentru Sine, ci pentru noi. Și procedând astfel, cei care cred în El și în ceea ce El a făcut, împlinesc Legea.

De asemenea, se mai poate spune că Hristos este sfârșitul Legii pentru că aceasta este neprihănirea perfectă, prin care un om poate fi îndreptățit, dar pe care nu o poate obține în și prin el însuși, prin fragilitatea lui omenească. Dar noi o obținem prin Hristos, căci El a împlinit Legea pentru noi. Hristos a împlinit perfect Decalogul pentru noi, și El a făcut aceasta în trei modalități: (1) prin concepția Sa pură; (2) prin viața Sa evlavioasă; și (3) prin suferințele Sale sfinte și ascultătoare în locul nostru. Orice ar cere Legea ca noi să fim, să facem, ori să suferim, El a făcut în locul nostru. Prin El, noi suntem achitați înaintea lui Dumnezeu. În ce privește puritatea și integritatea naturii Sale, fiind conceput fără păcat (Matei 1:18), în ce privește viața și acțiunile Sale, conformându-Se în întregime neprihănirii absolute cerută de Lege (Luca 1:35), și în ce privește pedeapsa pe care El a suferit-o, satisfăcând dreptatea lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii de către noi (2 Cor. 5:21; Col. 1:20) – în toate aceste aspecte, Hristos este perfecțiunea Legii și „sfârșitul Legii, pentru… oricine crede în El” (Rom. 10:4). Înțelepciunea infinită și puterea lui Isus în reconcilierea Legii și a Evangheliei prin această mare taină a îndreptățirii merită să fie preamărită. Această neprihănire ne prezintă înaintea lui Dumnezeu „fără cusur” (Cânt. 4:7), „compleți” (Col. 2:10, NTR), „fără pată sau zbârcitură” (Efes. 5:27), „fără vină” (Apoc. 14:5) și „sfinți, fără prihană și fără vină” (Col. 1:22). O, fericirea și binecuvântarea, siguranța și gloria acelor suflete prețioase care stau în neprihănirea lui Isus Hristos, perfect de drepte înaintea lui Dumnezeu!

În al patrulea rând, este bine să știi, spre mângâierea ta, că această neprihănire a lui Hristos, odată atribuită ție, va fi răspunsul la toate temerile, îndoielile și obiecțiile sufletului tău. Cum să privesc la Dumnezeu? Răspunsul este „în neprihănirea lui Isus Hristos”. Cum pot să am părtășie cu un Dumnezeu sfânt în această lume? Răspunsul este „în neprihănirea lui Hristos”. Cum să fiu acceptat înaintea lui Dumnezeu? Răspunsul este „în neprihănirea lui Hristos”. Cum să mor? Răspunsul este „în neprihănirea lui Hristos”. Cum să stau înaintea tronului Lui de judecată? Răspunsul este „în neprihănirea lui Hristos”. Singura cale certă în orice ispite, temeri, conflicte, îndoieli și dispute este ca, prin credință, să îți amintești de Hristos și de suferințele Lui, ca Mijlocitor și Garant al tău. Spune-ți – „O, Hristoase, Tu ai fost făcut păcat pentru mine, Tu ai fost făcut blestem pentru mine” (cf. 2 Cor. 5:21; Gal. 3:13), sau poate că „eu sunt păcat pentru Tine, dar Tu ești neprihănirea mea; eu sunt blestem pentru Tine, dar Tu ești binecuvântarea mea; eu sunt moartea Ta, dar Tu ești viața mea; eu sunt mânia lui Dumnezeu pentru Tine, dar Tu ești dragostea lui Dumnezeu pentru mine; eu sunt Iadul Tău, dar Tu ești Raiul meu”.

O, domnilor! Dacă vă gândiți la păcatele voastre și la mânia lui Dumnezeu, dacă vă gândiți la vinovăția voastră și la dreptatea lui Dumnezeu, inimile voastre vor leșina și vor eșua. Ele se vor umple de frică, vor tremura și se vor prăbuși în disperare dacă nu vă veți gândi la Hristos și dacă nu vă veți odihni sufletele în Mijlocitorul, în neprihănirea lui Hristos, în neprihănirea atribuită a lui Hristos. Neprihănirea lui Hristos va răspunde tuturor obiecțiilor și criticilor, chiar dacă milioane de astfel de obiecții ar fi formulate la adresa stării unui credincios. Acesta este un adevăr prețios și valorează mai mult decât o lume întreagă, anume că toate păcatele noastre sunt iertate, și aceasta nu doar prin adevăr și îndurare, ci și prin dreptate.

În al cincilea rând, este bine să știi, spre mângâierea ta, că neprihănirea atribuită a lui Hristos este cel mai bun lucru pe care îl poți avea și în baza căruia poți ajunge într-o împărăție care nu se clatină, ca să capeți bogății nepieritoare, o moștenire care nu se pierde și o casă care nu este făcută de mâini omenești, ce este veșnică și cerească (Evrei 12:28; 1 Petru 1:3-5; 2 Cor. 5:1-4). Este cel mai bun certificat pe care îl ai și îl poți arăta pentru a căpăta acea fericire și binecuvântare viitoare după care tânjești. Neprihănirea lui Hristos este viața ta, bucuria ta, mângâierea ta, coroana ta, siguranța ta, Raiul tău și tot ceea ce ești tu. O, dacă ai fi atât de înțelept încât să îți menții privirea ațintită și inima trează la neprihănirea mijlocitoare a lui Hristos! Aceasta este neprihănirea prin care poți trăi sigur și confortabil, și prin care poți să mori liniștit și fericit.

Ah, dacă ar insista credincioșii mai mult asupra acestui lucru: ei au în Hristos o neprihănire atât de perfectă, atât de completă și atât de deplină, ca și cum ei înșiși ar fi împlinit Legea …Da, neprihănirea pe care credincioșii au prin Hristos este, într-un fel, mai bună decât neprihănirea pe care ei ar fi putut să o aibă prin Adam… primul Adam a fost un simplu om; al doilea Adam este Dumnezeu și Om. Primul Adam a fost o persoană care se putea schimba. Într-o singură zi, el a pierdut neprihănirea și toată acea slavă pe care urmașii lui ar fi putut să o aibă dacă el ar fi rămas în starea de inocență. Dar neprihănirea lui Hristos nu se poate pierde. Neprihănirea Lui este ca El, din veșnicie în veșnicie. Dacă această haină albă este pusă peste un credincios, ea nu mai poate cădea de pe umerii lui; nimeni nu i-o mai poate lua. Această neprihănire glorioasă și splendidă a lui Hristos este cu adevărat a credinciosului, ca și cum el ar fi produs-o (Apoc. 19:8). Un credincios nu este pierzător, ci câștigător, chiar dacă a trecut prin experiența căderii lui Adam. Prin pierderea neprihănirii lui Adam, el este adus la o neprihănire mult mai glorioasă și mai durabilă decât a fost vreodată cea a lui Adam. Și, pe baza părtășiei lui la această neprihănire, un credincios poate avea acces la toată gloria lumii de sus.

În al șaselea rând, trebuie să știi, spre mângâierea ta, că această neprihănire a lui Hristos, atribuită, constituie singura temelie pe care un credincios își poate zidi fericirea, bucuria și mângâierea, și în care conștiința lui își poate găsi adevărata pace și liniște. Oricare ar fi lucrul în care Satana, inima ta sau lumea te-ar putea condamna, bucură-te în acest adevăr: Dumnezeu te îndreptățește. Iată ce provocare curajoasă face Pavel: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este acela, care-i socotește neprihăniți!” (Rom. 8:33). Și dacă judecătorul îl achită pe cel acuzat, celui iertat nu-i mai pasă dacă temnicerul sau colegii lui de celulă îl mai condamnă. Așa că nu mai există acuzatori de care cel credincios să se teamă văzând că Dumnezeu însuși, Judecătorul suprem, îl socotește drept. Dumnezeu iartă, și de aceea, când Satana ne acuză, nu mai este de niciun folos (Apoc. 12:10); la fel este cu Legea lui Moise (Ioan 5:45), cu propriile noastre conștiințe (Rom. 2:25) și cu lumea. Dumnezeu este cel mai mare judecător, iar scaunul judecății Lui este suprem. Astfel, nu mai există vreun loc unde să se facă contestație la hotărârile Lui. Pe acest Pământ, persoanele acuzate sau condamnate pot să conteste deciziile tribunalelor până când ajung la cea mai înaltă curte. Dar dacă ei sunt absolviți la aceasta și eliberați de vinovăție, ei sunt liberi și în siguranță. Întrucât credinciosul este absolvit înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, nu există acuzații ulterioare de care el să se teamă, pentru că orice contestație care este formulată de aici încolo este nulă și nu mai are nicio putere. Acest lucru ar trebui să ne dea mângâiere și tărie împotriva tuturor chinurilor conștiinței, a vinovăției păcatului, a acuzațiilor Legii și a cruzimii Satanei, oricât ar încerca acestea să îndrăznească să apară înaintea lui Dumnezeu pentru a ne acuza sau, dacă chiar fac lucrul acesta, noi trebuie să știm că este o trudă deșartă. Ah! Ce tonic puternic trebuie să fie acesta pentru toți copiii lui Dumnezeu, dacă ei ar trăi în puterea acestui adevăr glorios! Dumnezeu este Cel ce îi îndreptățește, iar în tribunalul Cerului nu mai există nicio acuzație împotriva lor! Marele motiv pentru care mulți sărmani creștini se află chinuiți de atâtea eșecuri, dezamăgiri și neliniști este că nu beau mai mult din această apă a vieții: „Dumnezeu este Cel ce îndreptățește”. Dacă creștinii s-ar hrăni mai mult cu acest lapte – „Dumnezeu este Cel ce îndreptățește” – ei n-ar mai fi atât de slabi ca vacile lui faraon, ci ar fi grași și înfloritori (Gen. 41:1-3).

Neprihănirea lui Hristos atribuită este o temelie reală, sigură și solidă pe care un credincios își poate zidi în siguranță pacea, bucuria și odihna veșnică. Da, îl va ajuta să găsească bucurie în încercări și să biruiască orice împotrivire… Da, poți să te bucuri din plin de aceasta și este spre mângâierea ta supremă să știi că ai de-a face cu acest Dumnezeu drept, care a primit deja plata suficientă pentru păcatele tale. Cât de dezrădăcinați trebuie să fie aceia care-și construiesc o neprihănire a lor și nu zidesc pe neprihănirea lui Hristos (Rom. 10:3)! Cât de mizer trebuie să fie ei purtați când în sus, când în jos, uneori temându-se, alteori sperând, uneori crezându-se a fi într-o bună condiție, alteori văzându-se chiar pe buza prăpastiei Iadului! Dar acum, pentru sufletul care construiește pe neprihănirea lui Hristos, totul este liniștit, totul este pace. „Fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu” (Rom. 5:1). Observă această nobilă descriere a lui Hristos în Isaia 32:2: „Și omul”, adică Isus Hristos, „va fi ca un adăpost împotriva vântului și ca un refugiu în fața furtunii, ca niște pâraie de apă într-un loc uscat și ca umbra unei stânci mari într-un ținut însetat”. Când un om este îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos, care este Dumnezeu-omul, nu există nici vânt și nici furtună, nu există nici secetă și nici neliniște care să afecteze pacea sufletului lui. Hristos și neprihănirea Lui vor fi pentru el adăpostul, refugiul, râurile de apă și umbra unei stânci mari. Având o pace perfectă cu Dumnezeu, el poate spune ca psalmistul: „Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea” (Ps. 4:6-8). Pacea și mângâierea unui păcătos trezit nu poate sta niciodată fermă și stabilă decât pe baza unei neprihăniri pozitive. Când un păcătos trezit la realitatea stării sale stricate înaintea lui Dumnezeu își aruncă ochii asupra propriei sale neprihăniri, asupra sfințeniei sale, a rugăciunilor, postului, lacrimilor, umilințelor și smereniei sale, el nu poate găsi vreun loc pe care piciorul lui să stea stabil, din cauza rănilor, bubelor și loviturilor, care sunt alipite de îndatoririle lui. El știe că rugăciunile lui au nevoie de iertare și că lacrimile lui trebuie să fie spălate în sângele Mielului, că neprihănirea lui are nevoie de neprihănirea Altuia care să-l pună la adăpost de condamnare. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare?” (Ps. 130:3; 1:5). Aceasta se referă la a sta în picioare la judecată. Până și viața celui mai bun om este mai plină de păcate decât este cerul plin de stele sau cuptorul de scântei. De aceea, cine poate sta în picioare la judecată și să nu cadă sub greutatea mâniei drepte a Ta, Dumnezeule, mânie care arde precum Iadul? Nimeni nu poate sta în picioare. Dacă greșelile celui mai bun om i-ar fi scrise pe frunte, el n-ar putea sta niciodată în picioare la judecată. Când un om vine înaintea Legii ca să fie îndreptățit de ea, tot ce obține este convingerea de păcat.

Când el pledează în favoarea inocenței lui, spunând că nu este un păcătos atât de mare pe cât sunt alții, când el pledează în favoarea neprihănirii lui, a îndatoririlor lui, a bunelor lui intenții și dorințe, Legea îi spune că toate acestea au fost cântărite în balanța sanctuarului și au fost găsite foarte ușoare (Dan. 5:27). Legea spune că neprihănirea lui este ca niște haine mânjite, care îl spurcă, și că cele mai bune slujiri ale lui nu fac decât să mărturisească împotriva lui. Legea cere ascultare perfectă și personală, și pentru că păcătosul nu poate să o producă, el este declarat blestemat (Gal. 3:10). Și chiar dacă păcătosul insistă din răsputeri să primească îndurare, Legea nu îi va arăta nimic din aceasta, chiar dacă el o caută cu lacrimi (Evrei 12:17). Dar acum, când păcătosul credincios își ațintește privirea la neprihănirea lui Hristos, el o vede pe aceasta drept neprihănirea perfectă și exactă, acea neprihănire cerută de Lege.

În al șaptelea rând, trebuie să știi, spre mângâierea ta, că ai cel mai bun motiv din lume să te bucuri și să fii triumfător în Hristos Isus. „Căci cei tăiați împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus” (Fil. 3:3; Gal. 6:14). Noi ne bucurăm în Persoana lui Hristos și în neprihănirea lui Hristos: „Îi mulțumim însă lui Dumnezeu, care ne conduce întotdeauna la biruință, în Hristos” (2 Cor. 2:14). Harul lui Dumnezeu a fost mereu pe buzele lui Pavel și ale lui Augustin, și ar trebui să fie mereu pe buzele creștinului, când privirea îi este ațintită la neprihănirea lui Hristos. Fiecare credincios se află într-o stare mult mai binecuvântată și mai fericită, datorită neprihănirii lui Hristos, decât a fost Adam în starea lui de inocență, având astfel de trei ori mai multe motive, drepte și nobile, să se bucure și să triumfe în Hristos Isus.

(1). Neprihănirea pe care Adam avut-o a fost nesigură și i-a fost dată într-un fel în care era posibil pentru el să o piardă. Și da, el a pierdut-o (Gen. 3), și aceasta într-un timp foarte scurt (Ps. 8:5). Dumnezeu i-a dat puterea și libertatea voinței care să-i permită fie să păstreze, fie să piardă neprihănirea. Și noi știm că la puțină vreme după aceea, la alegerea lui, Adam a eșuat. Dar neprihănirea pe care noi o avem în Isus Hristos este mult mai fermă și mai sigură. Nu este posibil ca aleșii lui Dumnezeu să păcătuiască în așa fel încât să Îl piardă pe Hristos sau să se poată dezbrăca pe ei înșiși de roba neprihănirii cu care Hristos i-a îmbrăcat (1 Ioan 3:9; Rom. 8:35, 39). Nici măcar porțile Iadului nu vor fi capabile vreodată să biruiască asupra sufletului unit cu Hristos, care este îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos (Matei 16:18). Așadar, poate exista un motiv mai mare de bucurie și triumf în Hristos Isus?

(2). Neprihănirea pe care Adam a avut-o trebuia păzită de el. Izvorul și rădăcina ei se găsea în el însuși, și acesta este motivul pentru care el a pierdut-o atât de repede. Ca și fiul risipitor (Luca 15:12-13), Adam și-a avut partea lui, fericirea lui, sfințenia lui, binecuvântările și neprihănirea lui în propriile mâini, și a ținut de el s-o păstreze, dar le-a pierdut atât de repede. O, dar acum, acea binecuvântată neprihănire pe care o avem prin Isus Hristos nu stă în paza noastră, ci în paza Tatălui nostru. Dumnezeu Tatăl este Domnul nostru, păzitor nu doar al neprihănirii noastre inerente, ci și al neprihănirii atribuite a lui Isus Hristos. „Oile mele nu vor pieri niciodată”, spune Mântuitorul nostru, „și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10:28-29). Chiar dacă sfinții pot să se confrunte cu multe lovituri și zdrobiri în diferitele circumstanțe din lumea aceasta, păstrarea lor finală până când vor intra pe deplin în posesia vieții veșnice este sigură. Dumnezeu este atât de neschimbător în scopurile dragostei Lui și atât de invincibil în puterea Lui, încât nici Satana, nici lumea, și nici firea omului nu vor putea vreodată să fie capabile să îi separe de „cununa neprihănirii” (2 Tim. 4:7-8), „cununa vieții” (Apoc. 2:10) sau „cununa slavei” (1 Petru 5:4). Puterea lui Dumnezeu este într-atât de superioară oricărei împotriviri, încât ea îi va păstra cu siguranță pe sfinți în starea de har. Iată ce temei avem aici să ne bucurăm și să fim biruitori în Hristos!

(3). Chiar dacă neprihănirea pe care Adam a avut-o la creație ar fi fost neschimbătoare, așa încât n-ar fi putut să o piardă, totuși era doar neprihănirea unui om, a unei simple creaturi. Și ce neprihănire săracă ar fi fost ea prin comparație cu neprihănirea înaltă și glorioasă pe care o avem prin Isus Hristos, care este neprihănirea unei Persoane care a fost atât Dumnezeu, cât și Om. Da, neprihănirea pe care o avem prin Isus Hristos este una mai înaltă, superioară și transcendentă decât cea a îngerilor. Chiar dacă neprihănirea îngerilor este completă și perfectă în felul ei, totuși ea este neprihănirea unor simple creaturi. Dar neprihănirea sfinților, cu care ei sunt îmbrăcați și stau înaintea tronului lui Dumnezeu este neprihănirea acele Persoane care este deopotrivă Dumnezeu și Om.

Ce izvor de mântuire este aici! Ce fundamente nobile și ce temei fără egal se găsesc aici pentru bucuria creștinului și triumful lui în Hristos Isus, care l-a îmbrăcat cu o robă atât de glorioasă, roba neprihănirii Lui! Ah, creștinilor, nu lăsați ca mângâierile lui Dumnezeu să fie atât de mici în ochii voștri (Iov 15:11). De ce să nu fii mai mângâiat și mai bucuros în Hristos Isus? De ce să nu te bucuri mai mult în El? A nu te bucura în Hristos Isus este o încălcare clară a acelei porunci evanghelice, „bucurați-vă totdeauna în Domnul”, adică să ne bucurăm în Domnul Isus, spune apostolul (Fil. 4:4). El repetă apoi această poruncă pentru a ne arăta necesitatea și noblețea acestei îndatoriri.

Această bucurie este de durată veșnică, pentru că obiectul ei rămâne pe veci. Acest obiect este Domnul nostru Isus Hristos și, de aceea, bucuria sfinților trebuie să fie în legătură cu Domnul Isus Hristos. Oare se poate bucura cel din lume de casa lui, cel bogat de punga lui, cel ambițios de onorurile lui, cel voluptos de plăcerile lui, și cel rătăcitor de Dalila lui, iar creștinul să nu se bucure de Isus Hristos și de acea robă a neprihănirii cu care Hristos l-a acoperit (Isaia 61:10)?

Bucuria acelui creștin care își păstrează privirea ațintită asupra lui Hristos și a neprihănirii Lui nu poate fi exprimată în cuvinte și nici nu poate fi pictată. Niciun om nu poate picta dulceața mierii, dulceața strugurilor din Canaan sau aroma trandafirului din Saron. După cum ființa lucrurilor nu poate fi pictată, nici dulceața lor nu poate fi zugrăvită. Bucuria Duhului Sfânt nu poate fi pictată și nici acea bucurie care izvorăște din inima creștinului, care vorbește zilnic cu Hristos și se împărtășește zilnic din neprihănirea Lui; aceste lucruri nu pot fi exprimate în cuvinte! Cine poate privi la trupul glorios al Domnului nostru Isus Hristos, gândindu-se cu seriozitate la faptul că sângele Lui binecuvântat a curs din fiecare venă ca să-l ducă în Cer, și să nu se bucure în Isus Hristos? Cine este acela care să privească la neprihănirea glorioasă a lui Hristos care îi este socotită în cont și să nu fie umplut de o bucurie spirituală exuberantă în Dumnezeu, Mântuitorul lui? Nu există iertare pentru cel mai mărunt păcat, nici cea mai mică măsură de har și cea mai neînsemnată picătură de îndurare care să nu Îl fi costat mult pe Hristos: căci El trebuie să moară și trebuie să fie jertfit, să fie blestemat pentru ca acea iertare să fie a ta, ca acel har să îți aparțină și ca să fii părtaș îndurării Lui! Cum ar trebui oare ca aceste lucruri să îți stârnească inima la bucurie și triumf în Hristos Isus!

În al optulea rând, neprihănirea atribuită a lui Hristos poate sluji la mângâierea, susținerea și ridicarea inimilor copiilor lui Dumnezeu din leșin și prăbușire, atunci când se află sub simțământul slăbiciunii și al imperfecțiunii neprihănirii lor personale. Biserica din vechime și-a exprimat regretul spunând: „Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). Atunci când un creștin continuă să se uite cu seriozitate la petele, rănile, murdăriile, infirmitățile și nebuniile care caracterizează neprihănirea proprie, teama se ridică și îi întristează sufletul, care se prăbușește. Dar atunci când el își ațintește privirea la neprihănirea lui Hristos care îi este atribuită, mângâierea de care are parte îi înviorează și îi ridică inima. Chiar dacă nu are o neprihănire a lui prin care sufletul să stea acceptat înaintea lui Dumnezeu, el are totuși neprihănirea lui Dumnezeu, care o depășește infinit pe a lui. Înaintea lui Dumnezeu, această neprihănire îi este socotită credinciosului ca și cum ar fi produsă de el, ca și cum el ar fi împlinit cu exactitate neprihănirea cerută de Lege. Așa cum spune apostolul, „Deci ce vom zice? Neamurile, care umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea și anume neprihănirea care se capătă prin credință” (Rom. 9:30).

Credința se îmbracă în neprihănirea lui Hristos și astfel suntem noi îndreptățiți. Neamurile au căutat o neprihănire, dar nu în ei înșiși, ci în Hristos, pe care L-au primit prin credință, și prin care au fost îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu. Evreii, căutând să își facă o neprihănire a lor, și gândindu-se că, prin faptele lor bune, vor ajunge la neprihănirea cerută de Lege, au ratat să găsească neprihănirea lui Hristos. Întrucât nu stă în puterea omului să împlinească Legea perfect, rezultă că doar Hristos a împlinit-o cu exactitate pentru toți aceia care, prin credință, se apropie de El spre a fi mântuiți. O, domnilor! Nimeni nu poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu printr-o neprihănire proprie.

Să ne amintim că această neprihănire atribuită a lui Hristos obține pentru noi acceptarea neprihănirii noastre inerente. Când un creștin sincer privește la slăbiciunile, neputințele și imperfecțiunile care caracterizează zilnic până și cele mai bune slujbe ale lui, el suspină și este trist. Dar dacă el privește în sus, la neprihănirea atribuită a lui Isus Hristos, realizările lui infirme, slabe și afectate de păcat sunt făcute perfecte, fără pată și fără păcat, fiind acceptate conform cu termenii Evangheliei. Ele devin jertfe spirituale, motiv pentru care el nu poate decât să se bucure (2 Petru 2:5). Așa cum există o atribuire a neprihănirii în favoarea persoanei credinciosului, tot așa există o atribuire în favoarea acțiunilor și slujirilor lui… așa că faptele bune imperfecte ale credinciosului sunt socotite neprihănite sau, cum spunea Calvin, „sunt socotite neprihănite pentru că sunt înmuiate în sângele lui Hristos”. Ele sunt considerate acțiuni neprihănite; astfel, creștinii sinceri vor fi judecați după faptele lor bune, chiar dacă nu vor fi mântuiți datorită lor (Apoc. 11:18; 20:12; Matei 25:34-37). Putem observa în acel proces cunoscut de la judecata de apoi (Matei 25:34-37) că Judecătorul suprem face referire la abundența faptelor bune ale sfinților, pentru care le dă cununa vieții și o moștenire veșnică. Chiar dacă cei credincioși Domnului au motive întemeiate să fie smeriți și întristați de multele slăbiciuni care afectează până și cele mai bune slujiri ale lor, totuși, pe de altă parte, ei au un motiv minunat să se bucure că sunt făcuți perfecți prin Isus Hristos și că Domnul le privește faptele prin neprihănirea lui Hristos, văzându-le ca roade ale Duhului Său Sfânt (Evrei 13:20-21; 1 Cor. 6:11). Rugăciunile sfinților sunt foarte bine primite în Cer, pentru că ele poartă aroma lui Hristos (Apoc. 8:3-4). Având această temelie a neprihănirii atribuite, credincioșii pot fi părtași unei mângâieri puternice și pot avea o bună nădejde prin har că atât persoanele lor cât și slujirile lor sunt deplin acceptate de Dumnezeu, considerate lipsite de vreo pată sau zbârcitură. Dar sigur că neprihănirea atribuită trebuie să fie principala sursă a bucuriei și fericirii noastre!

În al nouălea și ultimul rând, este bine să știi, spre mângâierea ta, că neprihănirea atribuită îți va da cel mai mare curaj când vei sta înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu. În clipa când omul va ajunge să stea înaintea lui Dumnezeu, va fi nevoie în mod absolut și indispensabil ca el să aibă o neprihănire perfectă. Sfințenia naturii lui Dumnezeu, dreptatea stăpânirii Lui, severitatea Legii Sale și groaza mâniei Sale strigă cu voce tare către cel păcătos să aibă o neprihănire completă, fără de care nu va putea sta în picioare la judecată (Ps. 1:5). Doar acea neprihănire va fi în măsură să ne îndreptățească înaintea lui Dumnezeu, iar ea trebuie să fie perfectă, neafectată de vreo pată sau defect, astfel încât să stea în picioare înaintea tronului Lui de judecată, să satisfacă pe deplin dreptatea Lui și să ne asigure pacea cu El. De aceea, printr-o astfel de neprihănire este împlinită Legea lui Dumnezeu… o astfel de neprihănire este cerută de El, și doar ea va sta în picioare înaintea Lui și va satisface dreptatea Lui (Rom. 10:3). Aceasta este cea mai mare mângâiere de care poate avea parte un suflet sensibil și înțelept, ca el să stea neprihănit înaintea tronului de judecată, fiind îmbrăcat în cea mai acceptabilă neprihănire, a lui Hristos, care i-a fost atribuită, și care este exactă, perfectă, completă, fără egal, fără pată și fără seamăn.

Este o neprihănire completă și nepătată, o neprihănire ireproșabilă și fără cusur. De aceea, nici Dumnezeu nu o poate trece cu vederea și nu poate obiecta împotriva ei. Aceasta este neprihănirea în care cel credincios trăiește, în care el moare și în care va învia și se va înfățișa înaintea tronului de judecată al lui Hristos, spre admirația profundă a tuturor îngerilor, spre groaza și oroarea de necuprins a tuturor celor reprobați, și spre bucuria fără egal și triumful tuturor celor care vor sta la dreapta lui Hristos, care vor cânta atunci: „Mă bucur în Domnul, și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu; căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca o mireasă împodobită cu sculele ei” (Isaia 64:10). O, cât de mult va fi admirat și glorificat Hristos în toți sfinții în această mare zi (2 Tes. 1:10), când fiecare sfânt, îmbrăcat în această haină fină, în această robă albă a neprihănirii lui Hristos, va străluci mai glorios decât zeci de mii de stele! În acea măreață zi a Domnului, când toți sfinții vor sta înaintea judecății lui Dumnezeu, îmbrăcați în neprihănirea perfectă a lui Isus Hristos, ei vor sta atunci în picioare și vor fi declarați neprihăniți chiar în Tribunalul dreptății divine, iar această sentință le va umple sufletele de mângâiere, pe când sufletele celor păcătoși vor fi pline de uimire și groază (Apoc. 20:12; 12:10).

Să zicem că l-am vedea pe păcătosul credincios ridicându-și mâna înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu – cărțile sunt deschise, pârâșul fraților este prezent, martorii sunt pregătiți, iar Judecătorul îi vorbește (Rom. 7:12,14,16; Gal. 3:10): „O, păcătosule, păcătosule, te afli aici acuzat înaintea Mea de multe milioane de păcate săvârșite prin comitere și prin omitere. Ai încălcat Legea Mea cea sfântă, dreaptă și bună dincolo de orice închipuire și, de aceea, ești dovedit vinovat. Ce poți spune în apărarea ta astfel încât să nu te arunc în chinul veșnic?” La aceasta, păcătosul se declară vinovat. Și-ar dori el să aibă acum timpul și posibilitatea de a se apăra și de a-și oferi motivele pentru care acea groaznică sentință – „pleacă, blestematule” – să nu se aplice în cazul lui (Matei 25:41). Odată ce posibilitatea de a se apăra pe care și-a dorit-o îi este oferită de Judecător, păcătosul susține că Garantul lui, Isus Hristos, prin sângele și suferințele Lui, a satisfăcut pe deplin și complet dreptatea divină și că El a plătit întreaga datorie pe cruce, spunând și că dreptatea, și sfințenia fără pată ale lui Dumnezeu nu ar trebui să ceară încă odată satisfacerea ei (Evrei 10:10, 14).

Dacă Judecătorul ar obiecta apoi, spunând „păcătosule, Legea cere o neprihănire perfectă și exactă în împlinirea personală a ei. Acum, unde este neprihănirea ta perfectă și exactă?” (Gal. 3:10). La aceasta, păcătosul credincios răspunde imediat, cu bucurie, smerenie și curaj: „Neprihănirea mea se află aici pe tron – ‚în Domnul eu am neprihănirea’ (Isaia 45:24, cf. KJV). Hristos, Garantul meu, a împlinit Legea în locul meu. Ascultarea Lui deplină de Lege, conformarea Lui perfectă față de poruncile ei, faptele Lui și ascultarea Lui până la moarte, prin har, au fost socotite spre îndreptățirea și mântuirea mea. Aceasta este pledoaria mea, prin care stau înaintea Judecătorului întregii lumi”. În acest moment, pledoaria păcătosului este acceptată ca fiind conform Legii și, de aceea, el este declarat nevinovat și poate merge în glorie bucurându-se, triumfând și strigând: „Nevinovat, nevinovat, nevinovat!” „În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel” (Isaia 45:25). Iată, am enumerat aici nouă izvoare de puternică mângâiere care curg în sufletul tău prin atribuirea neprihănirii lui Hristos pentru tine.

---

Fragment din „The Golden Key to Open Hidden Treasures”, în cadrul volumului The Works of Thomas Brooks, Vol. 5.

„Iată Numele prin care Îl vor chema: Domnul, Neprihănirea noastră”, pentru că El este Autorul neprihănirii pentru poporul Lui, și numai El. Nici o ființă creată nu ar putea fi autorul ei. Omul păcătos nu poate fi autorul neprihănirii iar neprihănirea unui înger nu este de nici un folos omului; și, fără îndoială, nici una din celelalte persoane divine nu este Domnul, neprihănirea noastră; căci, deși ambii sunt Iehova, Tatăl și Duhul, totuși nu Ei sunt neprihănirea noastră. Tatăl L-a ales și L-a trimis pe Hristos să facă această lucrare. El a acceptat-o și a aprobat-o în final; El o atribuie poporului Său, dar nu El este Autorul ei. În mod asemănător, Duhul ne convinge că avem nevoie de ea, o revelează și ne-o aduce aproape; El lucrează credința care o primește în noi, o aplică sufletelor noastre și declară un om îndreptățit prin ea, dar nu este Autorul ei. Doar Fiul lui Dumnezeu este Autorul neprihănirii, căci El a devenit Domnul, neprihănirea noastră, prin ascultarea Lui de Lege și prin faptul că a purtat pedeapsa ei și astfel, după ce ne-a iertat de toate păcatele noastre, a înviat din nou spre îndreptățirea noastră. Iar această neprihănire, pe care El a produs-o prin împlinirea Legii și a dreptății, devine „a noastră”. Este semnată pentru noi și produsă pentru noi, fiindu-ne oferită ca un dar fără plată – este a noastră prin socotirea ei în contul nostru de către Tatăl, în virtutea unirii noastre cu Hristos și a dorinței noastre de a fi cu El; prin aplicarea ei vieților noastre, prin Duhul lui Dumnezeu, care o aplică nouă, și care ne îmbracă cu ea, făcându-ne capabili să ne ținem de ea și să fim dornici de ea; aceasta se înțelege prin a afirma că Hristos este denumit „Neprihănirea noastră”. Căci înțelesul este nu ca noi să Îl chemăm în mod obișnuit folosind acest nume, ci ca noi să ne însușim această calitate a Lui, și ca, prin credință, orice adevărat israelit, orice credincios să Îl denumească Neprihănirea noastră, să spună că noi avem neprihănirea în El, să amintească această calitate a Lui continuu, și să își exprime dorința de-a fi găsit numai în El. Căci astfel pot fi înțelese aceste cuvinte: „și iată Numele prin care Îl vor chema: Domnul, Neprihănirea noastră”. Este un nume suav pentru un păcătos sensibil, pentru acela care și-a simțit vina în conștiința lui, și-a văzut nevoia de această neprihănire, și a conștientizat valoarea ei. — John Gill