Revărsarea Duhului Sfânt

Diversitatea și schimbarea perpetuă par să fie imprimate asupra tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. Schimbarea continuă este prezentă peste tot în Univers, iar varietatea lumii exterioare, de la cel mai însemnat până la cel mai mărunt obiect, dovedește înțelepciunea de nepătruns și resursele infinite ale Creatorului atotputernic și neschimbător. Această planetă pe care locuim este caracterizată de o diversitate nesfârșită, de la continente la oceane, de la munți la câmpii, cu ogoare roditoare și sălbăticie uimitoare, cu pomi, tufișuri și flori frumoase, cu lacuri ca de sticlă și râuri maiestuoase, cu cascade înspumate, ale căror ape strașnice se rostogolesc fără oprire în tunetul lor asurzitor, cu pâraiele care se furișează în meandrele lor către văile înierbate, cu regiuni întregi populate și cu pustietăți precum Sahara, cu târgurile aglomerate și zgomotoase din orașe, și cu locurile retrase și izolate din liniștea rurală.

Popoarele pământului sunt într-o continuă schimbare; și ele sunt caracterizate de o diversitate nesfârșită, în ce privește locurile ocupate, puterea lor, poziția și gradul de civilizație. În decursul veacurilor care se scurg alene, o națiune după alta se ridică într-o poziție proeminentă și au o influență poruncitoare, își duc armatele cuceritoare peste jumătate din globul pământesc, ajung superioare în arte și știință, în literatură și comerț, dar în final se prăbușesc în decădere și pier, fiind uitate în analele istoriei. Oamenii sunt liniștiți azi, iar pacea politică, adâncă precum luna mută a nopții, se întinde peste ei, dar, dintr-o dată, ei se ridică și se tulbură ca valurile mării agitate de furtună. Revoluția domnește. Schimbarea fără moarte și-a asumat semnul supremației, iar tronurile dinastiilor, mult timp considerate la fel de stabile ca temeliile ferme ale „dealurilor veșnice” sunt zdrobite în convulsia maselor. Coroanele celor mai puternici monarhi sunt făcute una cu țărâna, iar sceptrul imperiilor cade din strânsoarea puternică a tiranilor, care au fost o groază și o plagă pentru lume, ei fiind zdrobiți și aruncați în uitare la fel cum un copil răsfățat azvârle cât colo jucăria de care s-a plictisit.

„Lucrurile din pământ” sunt și ele expuse schimbării tăcute, convulsive și periodice. Focurile subterane par într-o zi să se fi stins, pentru a izbucni a doua zi prin gurile băloase ale vulcanilor tumultoși. În traiectoria lui înspăimântătoare și devastatoare, cutremurul pune la pământ cele mai plăcute regiuni ale lumii, transformă orașele și satele în grămezi de ruine, iar zecile lor de mii de locuitori nefericiți sunt devorați între dinții lui și aruncați în moarte.

Anotimpurile sunt și ele în continuă schimbare – într-un loc în tăcere și gradual, iar în altul cu violență și fără să anunțe. Chiar și omul, fizic, mental și moral, este supus schimbării neîncetate. Natura și societatea sunt astfel caracterizate de o diversitate infinită, de schimbări periodice și convulsive, ca și de schimbări pașnice și mai puțin notabile.

Iar „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire”, pare să manifeste aceleași trăsături generale și să fie supus acelorași legi generale. Marea lucrare de trezire și convertire este împlinită în general în tăcere și gradual, prin slujirile obișnuite din biserică; dar există și perioade când, în providența¹ Lui sfântă și înțeleaptă, Dumnezeu răspunde la rugăciune „prin lucrări de temut, în neprihănire” (Ps. 65:5, lit. KJV). Imediat după o perioadă de judecată, Duhul Sfânt Se pogoară asupra unei întregi comunități „ca vâjâitul unui vânt puternic” (F.A. 2:2), ca „râurile peste un ogor uscat” (Isaia 44:3), sau „ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit” (Ps. 72:6). Inima mare a societății începe să bată și să palpite când inima unui om – și când inimile mulțimilor de păcătoși nepăsători sunt captivate, alarmate, umplute de nerăbdare pentru mântuire, și întoarse simultan să privească spre Acela pe care L-au străpuns și să își deplângă păcatele care L-au junghiat și dus în țărâna morții.

Convertirea liniștită a unui păcătos după altul sub lucrarea obișnuită a Evangheliei trebuie privită întotdeauna cu simțăminte de satisfacție și recunoștință de către slujitorii și ucenicii lui Hristos. Dar trebuie luată în calcul și o manifestare periodică de convertiri simultane a mii de oameni, pentru că era este potrivită ca să aducă o dovadă vizibilă și solemnă înaintea lumii care zace în ticăloșie, că Dumnezeu L-a făcut Domn și Hristos pe același Isus, pe care ei L-au respins și răstignit; și că, în virtutea lucrării Sale divine de mijlocire,² El Și-a asumat sceptrul regal al supremației universale și trebuie să domnească până ce toți „vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12-13). Și, având în vedere că El este „înălțat prin dreapta lui Dumnezeu” (F.A. 2:33) ca Suveranul neprihănit al lumii, chiar dacă a fost respins de ea, nu este oare rezonabil să ne așteptăm ca, din când în când, El să repete ceea ce, în Ziua Cincizecimii, a fost dovada concludentă și supremă a calității Sale mesianice și suverane? Procedând astfel, nu va uimi El sufletele adormite ale celor lumești și nepăsători, nu va câștiga El urechea celor neconvertiți și nu va zdrobi El într-o manieră remarcabilă visele strălucite de glorie, grandoare, bogăție, putere și fericire lumească, pe care le nutresc în vanitatea lor mulțimile de oameni care uită de Dumnezeu?

O astfel de revărsare a Duhului Sfânt va fi dintr-o dată o dovadă clară a jertfei complete și acceptate a lui Hristos, ca jertfă pentru păcat, și o „arvună” profețită a siguranței că El „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, [ci] ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:28), ca să „judece lumea în neprihănire” (F.A. 17:31, lit. KJV), și ca să îi dea „fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22:12). În fiecare epocă a Bisericii, Dumnezeul mântuirii noastre a revărsat Duhul Sfânt în demonstrarea puterii Sale, pentru ca El să Îl proslăvească pe Isus descoperindu-L în toată plinătatea Lui față de sufletele regenerate ale mulțimilor de oameni răscumpărați de El. Când „făgăduința Tatălui” (F.A. 1:4) a fost împlinită prima dată în solemna zi a primei Cincizecimi, după înălțarea lui Isus la dreapta puterii, lumea a trăit o trezire deosebită, astfel că mii de păcătoși ce se aflau în Ierusalim au fost convinși simultan de păcat și convertiți la Dumnezeu. Citim astfel că „aproape trei mii de suflete” (F.A. 2:41) s-au pocăit și au fost botezate în Numele lui Isus spre iertarea păcatelor și au primit darul Duhului Sfânt (F.A. 2:38) ca rezultat al unei singure manifestări a Crucii și a sceptrului proslăvitului Emanuel. Iar noi toți exclamăm într-un glas: „Ce binecuvântare!”

Dar cât de mulți dintre noi nutresc în același timp ideea că, deși o mărturie a lui Isus este în special necesară atunci pentru a marca inaugurarea noii dispensații, care este denumită clar „slujba Duhului” (2 Cor. 3:8), o astfel de revărsare remarcabilă a Duhului Sfânt și un număr atât de vast de convertiri simultane nu ar fi de așteptat să aibă loc ulterior? Dar, când nutrim un astfel de gând, noi spunem de fapt că Scriptura și istoria Bisericii și-ar da mâna ca să spună că așa ceva nu se mai poate petrece, pe când Cuvântul lui Dumnezeu încă ne cere să așteptăm Duhul Sfânt ca pe „râurile pe pământul uscat” (Isaia 44:3). Astfel de „vremi de înviorare” (F.A. 3:19), caracterizate de convertiri simultane și răspândite, au avut loc în repetate rânduri în istoria Bisericii, dovedind clar că trezirile religioase extraordinare și convertirile simultane nu ar trebui privite ca fiind caracteristice doar zilei Cincizecimii, ci că ele sunt parte din lucrarea obișnuită a mărețului plan al harului lui Dumnezeu, spre convingerea de păcat și spre convertirea celor necredincioși și, în final, spre „ducerea multor fii la slavă” (Evrei 2:10).

Istoria Bisericii din țara noastră este o mărturie amplă și frecventă în favoarea unor astfel de treziri periodice și remarcabile; pentru o vreme, creștinii din țară au fost parțial treziți din somnul lor spiritual până și de veștile că Duhul Sfânt S-a pogorât asupra mulțimilor de locuitori din Statele Unite ale Americii. O mare trezire este încă în desfășurare acolo. Duhul lui Dumnezeu pare să Se fi coborât cu puterea Lui de trezire peste diferite localități din întreaga națiune, căci în toate părțile din țară și în toate clasele sociale pare să existe o dorință intensă și o mișcare generală de a „se ruga Domnului și de a-L căuta pe Domnul oștirilor!” (Zah. 8:21).

Religia a ajuns subiectul care a captat atenția tuturor, și toți vorbesc despre mântuirea sufletului. Presa seculară și religioasă este înțesată de detalii ale trezirii deosebite. Sute de mii de oameni au fost convertiți. Ceea ce a spus un predicator din New York într-o predică, în 1851, despre triumful cauzei lui Hristos s-a împlinit aproape literal:

„Vine vremea când succesul Lui va fi vestit cu mai mare rapiditate decât au fost victoriile lui Napoleon, când presa va fi înțesată de mișcarea creștină din lume, când vapoarele vor ara adâncul pentru a grăbi răspândirea veștilor despre puterea Lui, când liniile electrice vor vibra de viață cerească din oraș în oraș și de pe un continent pe altul, vorbind despre trezirile religioase și despre ‚o țară născută într-o zi’ (Isaia 66:8). Împărăția lui Hristos este pe punctul de a fi singurul lucru despre care se vorbește în lume și în fiecare piață, în fiecare loc și în fiecare ziar. La orice colț de stradă, oamenii vorbesc despre slava Împărăției Sale și despre puterea Lui, făcând cunoscute faptele Lui minunate și măreția glorioasă a Împărăției Sale”. „Aceste cuvinte”, scrie un ziar din America, „redate ca atare, cum au fost spune cu șapte ani în urmă, probabil rostite într-o retorică plină de pasiune, dar acum le vedem împlinite zilnic înaintea ochilor noștri”. Nădejdea este un cuvânt mic, dar unul puternic. Ea este un simbol verbal al celor mai puternice, plăcute și strașnice emoții ale minții omului. Ea este și atot-pătrunzătoare și, de aceea, este la fel de răspândită pe cât este nevoie de ea în această lume lovită de păcat. Ea formează strălucirea soarelui copilăriei, conținutul visurilor tinereții și viziunea captivantă a anilor maturității. Ea este vara sufletului, sfeșnicul celui nefericit și odihna după truda zilnică. Pe scurt, ea este muzica delicioasă a viitorului, care cade în note ca de flaut peste mintea tulburată, pentru că izvorăște din solitudinea nedescoperită a anilor viitori. Natura noastră este caracterizată de așteptare.

Note bibliografice și explicative

(1) providența – Care sunt lucrările providenței? R. Lucrările providenței lui Dumnezeu constau din lucrările Sale sfinte, înțelepte și puternice de ocrotire și guvernare peste toate făpturile Sale și peste toate acțiunile lor. (Spurgeon’s Catechism, Q. 11).

(2) mijlocire – slujba de mijlocitor, ca atunci când cineva intervine între două părți ostile pentru readucerea lor într-o relație de armonie și unitate. „A fost plăcut lui Dumnezeu, în planul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, potrivit legământului dintre Ei doi, ca să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și om; să fie Profet, Preot și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați prin El” (Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra, cap. 8.1); vezi de asemenea revista Vestitorul Evangheliei Harului nr. 19, Hristos, Mijlocitorul.