Gânduri pentru tineri

Este un motiv de regret serios că tinerii sunt de obicei atât de puțin dispuși să asculte sfaturile bătrânilor… Dar este foarte de dorit ca lecțiile de înțelepciune predate de experiența unui grup de oameni să fie puse la dispoziția celor care vor veni după ei. Prin urmare, m-am hotărât să îi adresez câteva sfaturi scurte generației în creștere pe subiecte de o importanță profundă și recunoscută de toți. Dar înainte de a începe, aș vrea să-i asigur pe tineri că nu este scopul meu să mă amestec peste plăcerile lor nevinovate sau să-i privez de vreo plăcere care nu poate fi dovedită dăunătoare intereselor lor mai înalte. Eu vreau să mă apropii de voi, dragi tineri, mai degrabă ca un prieten afectuos decât ca învățător dogmatic^[1] sau ca unul care vine cu reproșuri aspre. Prin urmare, vreau să vă solicit atenția cu răbdare, sinceritate și imparțialitate la următoarele sfaturi:

Țintiți să fiți consecvenți în caracterul vostru creștin. Există o frumusețe în consecvența morală care se aseamănă cu simetria unei clădiri bine proporționate, unde nimic nu este deficitar și nimic nu este redundant.^[2] Consecvența poate fi obținută și păstrată doar prin cultivarea fiecărei părți a caracterului creștin… Eu nu văd foarte des persoane cu un caracter bine proporționat și frumos echilibrat în toate părțile lui: în timp ce într-un aspect vedem vigoare și chiar exuberanță,^[3] în altul putem vedea ariditate și o natură firavă. Omul care se deosebește prin virtuți de un anume fel este înclinat să fie deficitar în virtuți de un alt fel… Oamenii sunt deseori zeloși și foarte atenți în anumite aspecte, chiar până acolo încât să îi lase pe mulți alții în umbra lor, în vreme ce sunt lipsiți total de acea smerenie, blândețe și bunătate frățească ce formează o parte esențială a caracterului creștin. Unii oameni sunt conștiincioși și minuțioși în îndeplinirea tuturor ritualurilor și a îndatoririlor externe care au de-a face cu închinarea la Dumnezeu, dar ei nu iau aminte la obligațiile care țin de dreptatea strictă și de adevăr în felul în care îi tratează pe alții. Pe de altă parte, mulți se laudă cu moralitatea lor, și totuși sunt notoriu de inadecvați în îndatoririle credinței creștine.

Și creștinii adevărați sunt acuzați adesea de inconsecvență. [Aceasta] rezultă dintr-o lipsă de înțelegere clară a regulilor de conduită morală în aplicarea lor în cazuri particulare. În timp ce principiile generale ale responsabilității sunt clare și ușor de înțeles, capacitatea de a face deosebire între bine și rău în cazuri complicate este extrem de rară. Această percepere delicată și corectă a relațiilor morale poate fi dobândită numai prin binecuvântare divină… Este prea des considerat ca de la sine înțeles că morala creștină este un subiect atât de ușor, că nu este necesar să o studiezi îndeaproape. Aceasta este o greșeală dăunătoare! Multe dintre deficiențele și inconsecvențele creștinilor sunt cauzate de lipsa de cunoaștere clară și corectă a regulilor exacte ale conduitei morale. Nu veți găsi cu privire la niciun subiect o diversitate de opinii mai mare decât în ceea ce privește corectitudinea anumitor practici. Chiar și oamenii buni sunt adesea în dificultate și îndoială cu privire la calea corectă de urmat.

Dar în timp ce multe cazuri de inconsecvență apar din necunoașterea standardului exact al neprihănirii, cauza trebuie să fie mai degrabă nepăsarea și uitarea. Oamenii nu acționează suficient din principiu, ci prea mult din obicei, din obișnuință și pentru că unele lucruri sunt la modă. Astfel, multe acțiuni sunt efectuate fără vreo cercetare a caracterului lor moral…

O altă cauză a inconsecvenței atât de frecvent observate este prevalența pe care anumite patimi sau pofte o pot căpăta în timpul ispitirii. Forța principiilor lăuntrice ale răului nu este percepută atunci când obiectele și circumstanțele favorabile exercitării lor sunt absente. Așa cum vipera veninoasă pare a fi inofensivă în timp ce este înghețată de frig, dar își manifestă răutatea curând când este adusă aproape de căldură, tot așa păcatul zace adesea ascuns în inimă, ca și cum ar fi mort, până când o cauză îl incită și îl atrage să se manifeste. Atunci omul este surprins să vadă cum puterea propriilor patimi este mai mare decât și-a închipuit vreodată până în acel moment. Astfel, în anumite circumstanțe, oamenii acționează adesea într-un fel cu totul contrar firului general al comportamentului lor. Nu este în niciun caz corect să conchidem, pe baza unui singur act nepotrivit, că persoana care se face vinovată de acesta ar fi acționat ipocrit în toate acțiunile aparent bune din viața sa anterioară. Explicația corectă este că principiile de acțiune pe care el a fost în stare să le stăpânească și să le înfrâneze dobândesc – într-un moment de neveghere sau sub puterea unei ispite puternice – o forță față de care principiile sale bune nu sunt în acel moment suficient de puternice ca să i se opună. Persoana care este de obicei corectă și ordonată poate fi astfel copleșită și poate cădea într-o greșeală. Întrucât toți suntem predispuși acelorași slăbiciuni, ar trebui să existe o dispoziție de a-i accepta și de a-i restaura pe creștinii care au greșit atunci când ei dau suficiente dovezi de pocăință.

Chiar și în cea mai bună stare în această lume, omul este o ființă inconsecventă. Singurele persoane la care acest defect nu este observat sunt oamenii care, prin har, trăiesc aproape de Dumnezeu și manifestă o gelozie constantă și o veghere neîntreruptă asupra lor înșiși. Dar când credința este slabă și lipsită de constanță, inconsecvențele mari vor păta frumusețea caracterului creștin. De aceea, tinerii trebuie să înceapă de timpuriu să manifeste această vigilență și să-și ocrotească inimile cu toată sârguința, ca nu cumva să fie prinși în capcana propriilor patimi și biruiți de puterea ispitei.

De aceea, tinerii mei prieteni, vă sfătuiesc să urmăriți consecvența. Cultivați asiduu fiecare parte a caracterului creștin, astfel încât virtuțile voastre să fie frumos proporționate… Pentru a menține consecvența, este necesar să cunoaștem bine punctele slabe ale caracterului nostru, să cunoaștem ceva din puterea propriilor noastre patimi și să ne păzim dinainte de ocaziile și ispitele care ne-ar putea face să acționăm incompatibil cu mărturia noastră creștină. Așa cum spunea înțeleptul, „Cel încet la mânie prețuiește mai mult decât un viteaz, și cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți” (Prov. 16:32)… De aceea, învățați, tinerii mei prieteni, să vă înfrânați patimile și să vă stăpâniți temperamentul încă de timpuriu…

Faceți ca [relațiile voastre cu ceilalți] să fie caracterizate de o atenție strictă și conștiincioasă față de adevăr, cinste, dreptate, bunătate și bun simț... Fiți cinstiți, drepți, sinceri, oameni de cuvânt, credincioși oricărei încrederi care v-a fost acordată, buni cu toți oamenii, respectuoși acolo unde se cuvine respectul, generoși în funcție de abilitățile voastre, recunoscători pentru binecuvântările primite și delicați în modul de a acorda favoruri… Purtarea voastră să fie caracterizată de franchețe și bunătate, de îngăduință și de un spirit de toleranță și iertare. Pe scurt, „Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Matei 7:12)…

Stăpâniți-vă limba.Probabil că mai multe păcate sunt comise și mai mult rău este făcut de acest mic mădular decât în toate celelalte feluri. Abilitatea de a vorbi este una dintre cele mai utile înzestrări ale noastre, dar este extrem de înclinată spre abuz. Cel care știe să-și înfrâneze limba este numit în Scriptură un „om desăvârșit” (Iacov 3:2). Apoi despre cel care pare „religios, și nu-și înfrânează limba”, ni se spune că „religia unui astfel de om este zadarnică” (Iacov 1:26). Cuvintele pe care le rostim sunt un indice corect al stării morale a inimii. „Din cuvintele tale”, spune Domnul nostru, „vei fi scos fără vină, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12:37). Nu numai că păcatele limbii sunt mai numeroase decât altele, dar unele dintre ele sunt cele mai odioase păcate de care omul se poate face vinovat – și chiar și de acel păcat care nu poate fi iertat este tot un păcat al limbii (Matei 12:32).

Nu numai că orice profanitate, obscenitate și minciună ar trebui să fie alungate, ci ar trebui să vă străduiți continuu să faceți ca purtarea și vorbirea voastră să fie folositoare. Fiți întotdeauna gata să transmiteți numai ce știți, să sugerați idei folositoare, să încurajați virtutea și credința, să mustrați păcatul și să Îi dați slavă lui Dumnezeu. Feriți-vă de vorbirea rea. Obiceiul de a vorbi de rău pe alții este unul dintre cele mai rele pe care vi le puteți însuși, iar el indică întotdeauna o inimă invidioasă și pusă pe rele. În loc să întinați acest mădular activ și util folosindu-l pentru a-i calomnia pe alții, folosiți-l pentru a-i apăra pe cei nevinovați și pe cei răniți.

Permiteți-mi să vă sugerez următoarele reguli scurte pentru stăpânirea limbii. Evitați să vorbiți prea mult: „Cine vorbește mult nu se poate să nu păcătuiască” (Prov. 10:19). Dacă nu aveți nimic de spus care să poată fi util, mai bine să tăceți. Gândiți-vă înainte de a vorbi… Fiți precauți când promiteți ceva, și cântăriți bine mai dinainte. Prețuiți mereu adevărul… Nu vorbiți niciodată despre lucruri care ar putea stârni orice fel de sentimente rele în mintea altora. Fiți gata ca, în toate ocaziile potrivite, să exprimați sentimente și opinii bune, în special cele care le pot fi de folos altor tineri. Ascultați cu respect opiniile altora, dar nu vă feriți niciodată să vă oferiți opinia – modestă, dar fermă – împotriva lucrurilor greșite. „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare… Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să le dea har celor ce-l aud” (Col. 4:6; Efes. 4:29).

Păstrați-vă o conștiință curată. Dacă răutatea nu ar primi altă pedeapsă decât mustrările conștiinței care vin după acțiunile rele, ar fi un motiv suficient pentru a face orice persoană atentă să evite ceea ce produce atâta durere în suflet. Niciun chin de care mintea omului poate avea parte nu este atât de greu de suportat și atât de iremediabil ca remușcarea conștiinței, și ne putem aștepta ca aceasta să ne viziteze în repetate rânduri, ori de câte ori ne aducem aminte de fapta care ne-a atras vinovăția. Este adevărat că, prin învățături greșite și prin respingerea glasului ei, conștiința poate deveni insensibilă – „însemnată cu fierul roșu” (1 Tim. 4:2), dar această aparentă moarte a sensibilității morale nu este altceva decât ca un somn. Conștiința poate să se trezească într-un moment neașteptat și în cele mai incomode circumstanțe, și ea poate exercita o putere mai îngrozitoare decât a fost experimentată vreodată în trecut… Frații lui Iosif păreau să fi uitat de purtarea lor greșită și crudă, prin care l-au vândut ca sclav într-o țară străină, dar după ce au trecut mulți ani și s-au trezit înconjurați de dificultăți și pericole chiar în acea țară, amintirea crimei lor le-a reapărut dureros în minte. Ea chiar i-a forțat să facă mărturisiri ale vinovăției lor. „Dumnezeu”, au spus ei, „Dumnezeu a dat pe față nelegiuirea robilor tăi… Ei au zis atunci unul către altul: ‚Da; am fost vinovați față de fratele nostru; căci am văzut neliniștea sufletului lui, când ne ruga, și nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta’” (Gen. 44:16; 42:21).

Oamenii se străduiesc adesea să scape de străpungerile unei conștiințe vinovate printr-o schimbare de loc, dar remediul este ineficient. Cel nelegiuit poate trece cel mai larg ocean, poate urca și munți înalți și se poate îngropa în adâncurile întunecate ale deșertului, dar nu poate zbura atât de departe și nici nu se poate ascunde atât de eficient încât să scape de chinuitorul lui [conștiința]. În unele cazuri, agoniile remușcărilor au fost atât de insuportabile, încât făptașul vinovat de o mare răutate a preferat „mai bine spânzurarea și moartea” (Iov 7:15, lit. KJV) decât să ducă o viață mizerabilă și să alerge nechemat în prezența Judecătorului său [aluzie la sinucidere]… Dar ce om nu a comis păcate a căror amintire îi dă o durere palpabilă? Astfel de acte ies adesea la iveală când ne gândim la trecut. Niciun efort, oricât de mare ar fi, nu poate șterge astfel de lucruri din memorie. Putem să ne întoarcem privirea de la obiectul neplăcut, dar sentimentul dureros se va întoarce…

Tinerii mei prieteni, când vă sfătuiesc să păstrați o conștiință curată, vreau să spun că ar trebui… să vă străduiți să obțineți această binecuvântare prețioasă printr-un apel la „sângele stropirii” (Evrei 12:24). Atât timp cât sufletul nu este îndreptățit și păcatul nu este iertat, nu poate exista pace adevărată în conștiință. În timp ce Legea rămâne nemulțumită în ceea ce ne privește și cheamă la răzbunare pentru păcatele noastre, ce anume ne poate da pace? Dar când, prin credință, sufletul înțelege ispășirea și vede că ea este potrivită pentru toate cerințele Legii și că, în crucea lui Hristos, dreptatea este nu numai satisfăcută, ci și ilustrată glorios, sufletul este eliberat imediat din agonia vinovăției. Atunci, „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” va pătrunde în suflet (Fil. 4:7). Așadar, marele secret al păcii autentice este credința vie în sângele lui Hristos…

Învățați să îndurați suferința cu tărie și resemnare… Hristos însuși a suferit în timp ce Se afla în lume, și le-a lăsat ucenicilor Săi un exemplu perfect de tărie sfântă și supunere filială [ca de Fiu] față de voia lui Dumnezeu. Când a fost apăsat de povara de neconceput a păcatelor noastre, astfel încât sufletul Său omenesc nu ar fi putut să o suporte dacă nu ar fi fost susținut de natura Sa divină, limbajul Lui a fost acesta: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42). Acele suferințe rânduite poporului lui Dumnezeu sunt părți necesare ale disciplinei salutare, menite să-i purifice de zgura păcatului și să-i pregătească pentru slujirea lui Dumnezeu în această lume și pentru bucuria în Dumnezeu în lumea viitoare. De aceea, ele nu sunt judecăți pentru ei, ci mustrări părintești. Deși „par o pricină de întristare, și nu de bucurie” pentru moment, ele produc mai pe urmă „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11)… Ceea ce aș vrea să-i stimulez în cititorii mei tineri este o atitudine de pregătire pentru necazuri, oricare ar însemna acestea, ca să nu fie luați prin surprindere când ele vin asupra lor. Când va veni ziua întunecată a necazurilor, nu vă descurajați, ci puneți-vă încrederea în Domnul și cereți de la El putere să îndurați orice v-ar fi rânduit. Să nu nutriți niciodată gânduri grele despre Dumnezeu din cauza vreuneia dintre acțiunile providenței Sale. Ele pot fi întunecate și tainice, dar toate sunt înțelepte și bune. Ceea ce nu putem înțelege acum, vom avea privilegiul să știm mai pe urmă. Manifestați o supunere fără cârteli față de voia lui Dumnezeu, așa cum se manifestă ea în acțiunile providenței Sale. Credeți cu tărie că toate lucrurile sunt sub cârmuirea înțelepciunii și a bunătății Lui. Aduceți-vă aminte că, oricare ar fi suferințele pe care ați fi chemați să le îndurați, ele sunt întotdeauna mai mici decât meritați să primiți pentru păcatele voastre. Gândiți-vă că aceste acțiuni dureroase ale providenței Lui sunt pline de binecuvântări spirituale bogate. Ele nu sunt doar utile, ci și necesare. Am pieri laolaltă cu această lume rea dacă n-am avea un Tată bun care să Se folosească de toiag pentru a ne aduce înapoi la El din rătăcirea noastră. În plus, nu există nicio situație în care să-L putem glorifica pe Dumnezeu mai mult decât atunci când suntem în cuptorul suferinței… Și după ce veți fi școliți în necazuri, veți fi mai bine pregătiți să aveți compasiune pentru semenii întristați și mai pricepuți să le oferiți mângâiere…

Iubiți și cultivați cu sârguință evlavia adevărată.^[4] „Frica Domnului este începutul înțelepciunii” (Ps. 111:10; Prov. 9:10). Evlavia timpurie este cea mai frumoasă priveliște din lume. Fără evlavie, toată moralitatea voastră, oricât ar fi de utilă pentru oameni, nu ar fi decât o umbră și ca o mlădiță fără rădăcină. Mai presus de orice altă realizare, religia îmbogățește și împodobește mintea omului. Ea este în special potrivită pentru natura ușor de modelat a minții celor tineri. Vivacitatea și versatilitatea tinereții, tandrețea și ardoarea simțămintelor la această vârstă, încurajează evlavia care aduce cele mai mari beneficii și avantaje. Cât de plăcut este să vezi inimile tinerilor pline de emoțiile și simțămintele vii ale devoțiunii curate! Cât de frumoasă este lacrima pocăinței sau a bucuriei sfinte care licăre în ochii tinerilor! Dragi tineri, să nu credeți că credința adevărată ar fura ceva din fericirea voastră. Ar fi o ocară la adresa Creatorului vostru să nutriți un astfel de gând. Așa ceva nu este corect. Un Dumnezeu al bunătății nu poate să ceară nimic și niciodată de la ființele create de El, care să nu ducă și la fericirea lor adevărată. Este adevărat că evlavia poate să vă facă să dați plăcerile teatrului și ale sălilor de baluri pe bucuriile mai curate ale bisericii și ale întâlnirilor de rugăciune. Ea poate să vă abată atenția de la cărțile fără folos și cu lucruri închipuite, îndreptând-o către Cuvântul lui Dumnezeu, lucru pe care un suflet născut din nou îl va considera mai dulce decât mierea și mai prețios decât aurul curat, dar acest lucru va crește fericirea voastră, nu o va scădea. De aceea, vreau să vă îndemn cu dragoste și fierbinte, „adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale” (Ecl. 12:1). Acesta va fi cel mai bun mijloc de siguranță al vostru în fața tuturor pericolelor și a ispitelor la care sunteți expuși… Dragi tineri, fiți înțelepți și asigurați-vă de moștenirea sfinților în lumină. Dumnezeu vă cheamă la împăcarea cu El. Hristos vă cheamă (Matei 11:28)… Ușile bisericii se vor deschide ca să vă primească. Slujitorii Evangheliei și toată mulțimea credincioșilor se vor bucura de intrarea voastră în rândul sfinților și vă vor primi să luați parte la rânduielile prețioase ale casei lui Dumnezeu. În final, aduceți-vă aminte că „acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Cor. 6:2).

Căutați călăuzirea și ajutorul divin prin rugăciuni fierbinți neîncetate. Aveți nevoie de har care să vă ajute zi de zi. Propria voastră înțelepciune este nebunie, iar puterea, slăbiciunea și propria neprihănire sunt cu totul insuficiente. „Nu stă în puterea omului, când umblă, să-și îndrepte pașii spre țintă” (Ier. 10:23). Dar dacă vă lipsește înțelepciunea, vi se permite să o cereți, și aveți făgăduința plină de har că o veți primi. Orice avem nevoie ne va fi dat dacă cerem acel lucru cu smerenie și credință. „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide” (Matei 7:7)…

Credința și rugăciunea sunt principalele noastre resurse când trecem prin toate necazurile diverse și grele din această viață. Când toate celelalte refugii vor eșua, Dumnezeu Își va adăposti copiii care Îl caută în locul Lui de taină, punându-i sub umbra aripilor Sale. Rugăciunea este esențială pentru existența și creșterea vieții spirituale. Ea este suflarea omului nou. Prin ea, el capătă eliberare rapidă de nenumărate rele și primește binecuvântările cerești cele mai bogate și mai dulci. Fiți complet convinși că rugăciunea este eficace ^[5] pentru a obține binecuvântările de care avem nevoie, când ea este făcută cu credință și insistență. Dumnezeu ni S-a făcut cunoscut ca unul care ascultă rugăciunile, ba chiar a făgăduit că vom primi ceea ce Îi cerem, în măsura în care acele lucruri vor fi spre slava Lui și spre binele nostru, indiferent ce am cere… Omul care are acces la tronul de har nu va duce niciodată lipsă de vreun lucru care îi este necesar cu adevărat. „Domnul dă îndurare și slavă, și nu îi lipsește de niciun bine pe cei ce duc o viață fără prihană” (Ps. 84:11)… De aceea, nu trebuie să mă tem să îi sfătuiesc pe tineri să cultive duhul rugăciunii și să se roage neîncetat. „Rugați-vă neîncetat… Stăruiți în rugăciune” (1 Tes. 5:17; Rom 12:12). De asemenea, în împlinirea acestei îndatoriri, noi căpătăm deseori o pregustare a Cerului pe Pământ, iar închinătorii evlavioși anticipează într-o anumită măsură acele bucurii veșnice indescriptibile. Mai mult, rugăciunea va fi paza voastră cea mai eficientă împotriva păcatului și a puterii ispitei: „Satana tremură când îl vede până și pe cel mai slab dintre sfinți așezat pe genunchi în rugăciune”.^[6]

Îmi voi încheia sfaturile către tineri printr-o recomandare serioasă și plină de afecțiune adresată tuturor celor ce citesc aceste pagini: pregătiți-vă de îndată pentru moarte. Știu că tinerii ușuratici nu sunt dispuși să li se vorbească pe această temă. Nu există nimic care să stingă mai puternic duhurile lor decât o face adevărul solemn că se vor confrunta cu moartea și că nicio avuție sau circumstanțe pământești nu îi poate feri de a ajunge victimele morții în orice zi din viață. Dar dacă recunoaștem că acest rău foarte puternic este inevitabil și că strânsoarea cu care ne ținem agățați de această viață este foarte fragilă, de ce atunci să acționăm atât de irațional și, aș spune, atât de nebunesc încât să ne acoperim ochii în fața pericolului morții?… Dar poate că veți întreba despre ce pregătire vorbesc. Ei bine, mă refer la împăcarea cu Dumnezeu și la pregătirea pentru viața, preocupările și bucuriile stării cerești veșnice. Pregătirea pentru moarte include pocăința față de Dumnezeu pentru toate păcatele noastre, încrederea în Domnul Isus Hristos și bizuirea pe jertfa Lui ispășitoare, nașterea din nou a inimii și reformarea vieții; și, în final, o practică vie a evlaviei, însoțită de o siguranță mângâietoare a favorii divine. Pe scurt, evlavia adevărată și vie constituie esența pregătirii necesare. Având aceasta, chiar dacă moartea ta trupească este sigură, fericirea ta de după moarte este la fel de sigură. Dar pentru a face ca un pat al morții să fie nu doar sigur, ci și confortabil, trebuie să ai o credință puternică și o dovadă clară că păcatele tale sunt iertate și că ai trecut [spiritual] de la moarte la viață. De aceea, lăsați-vă convinși ca, înainte să vă închideți ochii, să vă întoarceți la Dumnezeu, de care v-ați rătăcit ca niște oi pierdute. „Pregătește-te să-L întâlnești pe Dumnezeul tău” (Amos 4:12). „De aceea, și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Matei 24:44).

Căutați eliberarea de frica morții prin a merge cu credință la Cel care a venit să ne elibereze din această robie. Cu prezența și călăuzirea Sa, nu trebuie să ne temem de niciun rău, nici chiar când trecem prin valea întunecată și prin umbra morții. El poate ca, folosindu-Se cu toiagul și nuiaua Sa, să ne mângâie și să ne facă biruitori asupra acestui ultim vrăjmaș.

Fragment din Thoughts on Religious Experience, Magna Gratia Publishing, 2017.

Ca regulă generală, tinerii și tinerele care au marele privilegiu de a fi avut părinți creștini și de a fi fost educați de ei nu văd dragostea lui Dumnezeu în această creștere. Ei se împotrivesc adesea față de ea și își doresc să nu fie nevoiți să îndure ceea ce ei consideră a fi o mare asprime. Acesta este modul în care obișnuiam să gândesc în vremea ignoranței mele. Dar, acum că Dumnezeu mi-a deschis ochii, pot vedea dragostea lui Dumnezeu în toate. Pot înțelege cum El a orchestrat lucrurile spre binele meu. – Charles Spurgeon.

[1] dogmatic – cu sensul de a impune fără a explica rațiunea acelor sfaturi.

[2] redundant – care trece peste ce este absolut necesar.

[3] exuberanță – cu sensul de productivitate abundentă.

[4] evlavie – reverența și ascultarea obișnuită de Dumnezeu; asemănarea cu Dumnezeu.

[5] eficace – cu sensul de a produce rezultatul intenționat.

[6] Din imnul „Exhortation to Prayer” de William Cowper (1731-1800).