Cum să eviți vestimentația lipsită de modestie

„În ziua jertfei Domnului voi pedepsi pe voivozii și fiii împăratului, și pe toți cei ce poartă haine străine” (Țef. 1:8).

Cât de departe ar trebui să stăm de moda vestimentară stranie din zilele noastre? Faptul că generația actuală este lamentabil de îmbătată de noutăți și că, din păcate, s-a îndepărtat mult de sobrietatea secolelor anterioare nu poate fi negat, ascuns, apărat și, mă tem, nici reformat. Ceea ce este mai deplorabil este că unii, care se pretind creștini stricți, sunt mânați de vanitate. Chiar și „fiicele Sionului” au luat infecția aceasta epidemică (Isaia 3:16)… Înainte de a putea da un răspuns direct și clar, trebuie să vă cer răbdare ca să pot discuta în prealabil câteva aspecte.

Putem fi siguri că mândria unora îi va încurca mult în această controversă, căci, văzând că o inimă îngâmfată nu-și va limita niciodată desfrânarea după regula strictă a lui Dumnezeu, ea trebuie să dilueze regula și să o facă să se potrivească propriilor ei excese. Pofta care disprețuiește să-și plece practicile strâmbe în fața regulii drepte nu va eșua să strice regula, dacă este posibil, modelând-o după propriile practici strâmbe…

Ca un potop, întinăciunea universală s-a răspândit pe fața Pământului… Mândria și profitul, strălucirea și câștigul au preocupările lor distincte în această controversă. Pentru a denunța altarele de argint ale Dianei, prin care atât de mulți meșteri își câștigă existența, trebuie să ne ridicăm cu un strigăt puternic împotriva vrăjmașului (F.A. 19:23-27)… Trebuie să ai un duh foarte rezistent ca să îndrăznești să stai împotriva curentului luxului sau să încerci să îl oprești. Astfel, pentru a te implica în această dispută trebuie să îți asumi soarta unui Ismael, să știi că mâinile tuturor se vor ridica împotriva ta, văzând că este inevitabil să nu îți îndrepți mâinile aproape împotriva tuturor (Gen. 16:12)… Totuși, dragostea ne va servi ca regulă sigură, astfel că ne asumăm reguli mai stricte pentru noi înșine și îi tratăm pe ceilalți cu o îngăduință mai mare. Regula propriei noastre conduite ar trebui să fie cea mai strictă, dar cea prin care îi cercetăm pe ceilalți să fie mai îngăduitoare…

De aceea, să ne întrebăm cu ce scop a rânduit Dumnezeu hainele și pentru ce anume ni le cere natura lucrurilor? În starea de inocență și integritate inițiale, goliciunea era haina cea mai bogată a omului. Nicio podoabă și nicio haină nu era atât de decentă, pentru că, pe atunci, nu existau nici podoabe, nici haine. Întrucât pe atunci nu exista nimic nepotrivit în suflet, nu era nevoie de nimic legat de trup care să facă obrajii să roșească sau fața să fie acoperită de rușine. „Omul și nevasta lui erau amândoi goi, și nu le era rușine” (Gen. 2:25).

Dar odată ce au încălcat legământul și legea Creatorului lor, rușinea – rodul și fiica păcatului – a pus stăpânire peste sufletele lor, și aceasta deopotrivă în raport cu Dumnezeu și unul față de altul. Cel mai bun lucru pe care gândurile lor confuze și încețoșate l-au putut face a fost să coasă împreună câteva frunze de smochin pentru a-și face șorțuri, până când Dumnezeu, fiindu-I milă de suferința lor ticăloasă, le-a oferit o haină mai bună, mai potrivită nevoii stării lor și mai potrivită cu decența, adică „haine de piele” (Gen. 3:7, 21).

Înțelepciunea divină a conceput aceasta atât de admirabil, astfel ca îmbrăcămintea lor să poată servi ca o amintire perpetuă a păcatului lor, iar ei să poată purta pe trupurile lor convingerea continuă a păcatului lor și a pedepsei meritate pentru acesta. Ce puteau deduce ei, dacă nu că ar fi meritat să moară de moartea pe care animalele nevinovate au fost nevoite să o sufere pentru ca ei doi să-și păstreze viața și să aibă parte de mângâiere? De asemenea, îmbrăcămintea lor trebuia să le îndrepte credința slabă către Sămânța făgăduită, în care puteau aștepta o acoperire mai bună de o rușine mai mare — aceea a întinării lor înaintea lui Dumnezeu; în El, pe care L-au simbolizat acele animale ucise probabil ca jertfă… Iar rolul hotărât de Dumnezeu pentru haine a fost acesta:

1. Să ascundă rușinea și să acopere goliciunea. Hainele au fost date pentru ca primii noștri părinți și urmașii lor, după exilul lor din Paradis, să nu devină o perpetuă cauză de acoperire a ochilor și o sursă de rușine unul pentru celălalt. De aici rezultă că orice îmbrăcăminte sau modă vestimentară care fie se opune, fie nu se conformează acestui scop deosebit rânduit de Dumnezeu, trebuie considerată ca păcătoasă. De asemenea, rezultă că, atunci când orice haine sau modă vestimentară încalcă mai mult sau mai puțin sau nu respectă acest scop, ea este în aceeași proporție mai mult sau mai puțin păcătoasă.

Dar semi-dezbrăcatele din zilele noastre, conștiente de pericolul acestor concluzii asupra decolteurilor lor, vor răspunde de îndată că nu ar fi de niciun mare folos să decidem nimic în această controversă, pentru că nu este clar care părți anume ale trupului au fost rânduite de Dumnezeu să fie acoperite! Ele spun că nu este clar care dintre ele pot fi descoperite fără să aducă rușine, pentru că unele părți, precum mâinile, fața și picioarele ar putea fi dezgolite fără a păcătui față de noi înșine sau față de alții.

Răspunsul meu este că folosirea părților trupului și scopurile rânduite pentru ele trebuie luate în considerare în acest caz. Folosul feței este în principal pentru a distinge bărbatul de femeie și o persoană de alta. Rolul mâinilor este acela de a fi instrumente pentru muncă, afaceri și toate lucrurile manuale. De aceea, a acoperi aceste părți în mod obișnuit, dacă scopurile lor necesită ca ele să fie descoperite, ar însemna să trecem dincolo de scopul și planul lui Dumnezeu, și ar fi în consecință un păcat.

Dar a descoperi acele părți într-un mod promiscuu și a le expune în mod obișnuit la vedere, dacă nu există scopuri și utilizări bune rânduite de Dumnezeu, este ceva păcătos… De aceea, toată îmbrăcămintea sau stilul vestimentar care expun la vedere acele părți cărora nici Dumnezeu și nici natura nu le-au atribuit vreo utilizare, sunt păcătoase.

Da, este adevărat că primii noștri părinți și-au croit șorțuri în graba lor de a-și acoperi rușinea, dar Dumnezeu cunoștea mai bine nevoile lor și ce le era necesar pentru a respecta regulile decenței și ce avea să răspundă pe deplin la ele, astfel că le-a dat haine pentru ca întregul trup (cu excepția celor menționate mai înainte) să poată fi acoperit și rușinea lor să fie ascunsă.

2. Un alt scop al hainelor a fost acela de a le apăra trupul de rănile obișnuite ce le-ar fi putut da anotimpurile nepotrivite, de neplăcerile obișnuite ale muncii și călătoriilor, și de accidentele care s-ar fi putut petrece în umblarea lor în lume. Căderea omului a introdus valuri excesive de căldură și frig. Adam și Eva au fost alungați din Eden ca să trăiască și să muncească pe un Pământ arid, care era acoperit de acum de mărăcini, spini și ciulini, primele roade ale blestemului. Hainele le-au fost date ca un fel de armură, un mijloc de apărare… Așadar, orice fel de haine care nu se conformează acestui scop plin de har al lui Dumnezeu în apărarea trupurilor noastre de aceste neplăceri, sunt purtate și folosite într-un fel păcătos. Este o cruzime îngrozitoare față de trupurile noastre fragile să le expunem la acele răni pentru care Dumnezeu ne-a oferit un remediu, doar pentru a satisface mândria sau pentru a ne gâdila vanitatea…

3. La acestea se poate adăuga că, atunci când Dumnezeu i-a făcut omului primele lui haine, El a ținut cont de slujba pe care i-o dăduse. Lucrarea încredințată omului era munca, nu să mănânce pâinea trândăviei, ci mai întâi să o câștige cu sudoarea frunții. Deși la început a fost un blestem, aceasta este transformată prin har într-o binecuvântare. În consecință, Dumnezeu a adaptat hainele omului după nevoile și trupul lui, în așa fel încât să nu împiedice pregătirea, munca, hărnicia, sârguința sau perseverența în lucrările chemării sale specifice…

4. Un alt scop al hainelor este împodobirea trupului. Este drept că în spatele acestui rol se înghesuie toți cei ce umblă după ultima modă. În ceea ce privește acest rol (și în măsura în care este smerit și moderat), voi face mai întâi câteva observații și apoi voi prezenta câteva concluzii. Trebuie să ținem cont în această privință de aceste câteva aspecte:

Strict vorbind, ca distincte de hainele utile, podoabele nu intră sub aceeași rânduială a lui Dumnezeu ca îmbrăcămintea necesară. În primul rând, de regulă este ceva păcătos să nu porți haine, dar nu este la fel dacă nu porți podoabe. În al doilea rând, natura lucrurilor impune nevoia hainelor, dar în ce privește podoabele, nu există nicio nevoie absolută sau un scop impus prin natura lor. Scopurile lui Dumnezeu și rațiunea naturală pot fi împlinite pe deplin și fără aceste lucruri suplimentare. Așadar, podoabele sunt… lucruri mai degrabă care țin de permisiune decât de interdicție.

Îmbrăcămintea simplă – un adevărat ornament pentru corp – este o podoabă suficientă pentru corp. Dacă goliciunea este rușinea noastră, haina care o ascunde este… mijlocul pentru înfrumusețarea și împodobirea lui…

Podoabele pot fi fie naturale, fie artificiale. Podoabele naturale sunt așa cum le-a dat natura, cum ar fi părul dat de Dumnezeu… femeii ca să fie slava și acoperământul capului ei (1 Cor. 11:15). Podoabele artificiale sunt produsul ingeniozității și invenției omului. În acestea, pentru că Dumnezeu nu le-a rânduit ca obligatorii, omul s-a dovedit foarte risipitor. Nemulțumit cu simplitatea inițială, el a căutat să născocească tot felul de lucruri (Ecl. 7:29).

Este apoi evident că Dumnezeu le-a permis evreilor să folosească podoabe artificiale, spre deosebire de hainele necesare. „Aaron le-a răspuns: Scoateți cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre, și aduceți-i la mine” (Exod 32:2)…^[1] Totuși, exista o oarecare diferență între îngăduința acordată bărbatului și cea dată femeii. Dr. Thomas Fuller observa acest lucru din ordinea și plasarea cuvintelor „soții, fii și fiice”, sugerând că acei fii erau în minoritate, „sub autoritatea părinților”, așa cum explică în lucrarea sa, A Pisgah Sight of Palestine.^[2] Acest lucru pare să fie sugerat în Isaia 61:10, unde găsim într-adevăr doar „cununa” mirelui, dar în cazul miresei se vorbește despre „sculele” [sau bijuteriile] miresei, „ca și cum bărbații ar fi fost limitați la un fel de podoabe mai bărbătești și mai sobre, în timp ce femeilor li s-a permis un grad mai mare de împodobire și galanterie. Când Dumnezeu le-a permis femeilor evreice să ceară de la vecinele lor bijuterii de argint și aur, utilizarea lor s-a limitat la fiii și fiicele lor, iar bărbații adulți nu au fost menționați (Exod 3:22). De asemenea, din Judecători 8:24 se poate deduce același lucru, unde ni se spune că armata cucerită de Ghedeon purta cercei de aur, pentru că erau ismaeliți. Acest lucru sugerează clar că cerceii lor de aur erau un ornament specific ismaeliților, nefiind ceva comun printre evrei.

Deși ar putea exista ceva tipologic sau simbolic în bijuteriile purtate de femeile evreice (așa cum cred eu), totuși utilizarea lor era ceva obișnuit pentru femeile din toate popoarele. Ele erau folosite pe scară largă cu mult înainte ca națiunea evreiască să fie întemeiată. „Când s-au săturat cămilele de băut, omul a luat o verigă de aur, de greutatea unei jumătăți de siclu și două brățări, grele de zece sicli de aur” (Gen. 24:22).

Odată stabilite aceste premise, voi trece acum la următoarele concluzii:

(1) Orice ține de ornamente, care este inconsecvent cu modestia, sobrietatea și înfrânarea, și cu orice ține de evlavie, nu trebuie socotit ca ornament sau podoabă legitimă, ci este o pângărire.

Modestia ne învață să nu expunem la vedere acele părți care nu necesită expunerea, astfel că niciun alt scop sau utilitate nu va justifica asta. Smerenia ne învață să evităm atenția excesivă în împodobirea unui trup ticălos care va ajunge în curând să fie ospățul viermilor. Buna isprăvnicie ne învață să nu punem pe noi ceea ce ar trebui folosit pentru hrana unei familii sărace. Sfințenia ne învață să nu ne agităm pentru omul exterior, când omul lăuntric este gol. Dragostea ne învață să nu cheltuim exagerat pe trupurile noastre când atât de multor copii ai Tatălui nostru le lipsesc hrana și hainele necesare. Iar înțelepciunea sfântă ne învață să nu irosim timpul prețios pe pieptănat și holbat în oglindă, privind exagerat la părul împletit și fețele vopsite, când avem comori care ar trebui strânse pentru veșnicie.

Îngăduiți-mi să vă recomand să citiți 1 Petru 3:2-4: „Când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”. Aș oferi următoarele observații pe baza acestui pasaj biblic:

1. Împletirea părului și purtarea de podoabe de aur nu sunt condamnate în sine, ci numai în măsura în care sunt fie principala noastră podoabă, fie în măsura în care suntem excesiv de preocupați de ele, dacă ele sunt prea scumpe sau în exces. Altfel, „îmbrăcarea hainelor”, la care se face referire în aceeași frază, ar fi și ea condamnată.

2. Regula legată de aceste podoabe este ca ele să fie vizibil în concordanță cu o purtare curată și reverențioasă. Am spus „vizibil în concordanță”, pentru că trebuie să existe o purtare atât de curată și de reverențioasă, încât ea să poată fi văzută: „când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere”. Acel foc curat al înfrânării de sine care arde pe altarul unei inimi sfinte trebuie să strălucească în curăția cuvintelor, faptelor, hainelor și podoabelor. Ori de câte ori Dumnezeu poruncește curăția, El vorbește și despre tot ceea ce o poate hrăni, manifesta și declara. El interzice orice ar putea să o pună în pericol, să o rănească, să o slăbească, să o păteze sau să o deterioreze.

3. Frica duhovnicească trebuie să fie pusă ca o santinelă aspră pentru a păzi cu strictețe inima, astfel încât nimic să nu fie permis care să o spurce și să nu fie nimic prin care să le întineze inimile altora. Trebuie să veghem asupra propriilor inimi și asupra ochilor celorlalți oameni. Nu trebuie nici să întindem o cursă pentru curăția altuia, nici o momeală pentru a noastră. Această purtare „curată și în temere” trebuie să fie însoțită de frica sfântă.

4. Frica sfântă și gelozia evlavioasă vor avea mult de lucru în chestiunea podoabelor. Nu trebuie să greșim în judecata noastră, așa încât aceste podoabe exterioare, de aur sau păr împletit, să ne preocupe atât de mult, nici să greșim în practica noastră printr-o grijă nestăpânită și să cheltuim prea mult pe ele.

5. Regula trebuie să fie cea pe care Petru a stabilit-o ca model: „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5). Observați, în primul rând, că ele trebuie să fie femei sfinte, pe care să le putem imita: nu ca o Izabela spoită, nici dansatoare ca Dina, nici etalându-ne pe noi înșine, ca Berenice, ci sfinte ca Sara, evlavioase ca Rebeca și înțelepte ca Abigail. În al doilea rând, ele trebuie să fie așa cum erau femeile „odinioară”, când mândria nu avea pene, nu ca acum, când pofta a crescut și se umflă în pene. Femeile trebuie să urmeze exemple ca acelea oferite de vremurile de demult, când curăția simplă era socotită ca o eleganță bogată; așa cum era la începutul lumii, nu cum ne îndeamnă aceste vremuri corupte. În al treilea rând, ele trebuie să se încreadă în Dumnezeu ca să le elibereze de rău, fără a se grăbi spre ispită. Este greu de imaginat cum ar putea cineva să se încreadă în Dumnezeu să-i dea biruința când îi ispitește pe alții sau provoacă ispita. Cum se poate aștepta cineva ca harul divin să-l poată proteja, dacă, prin îmbrăcămintea lui ispititoare, îi provoacă pe alții să le atace curăția? Deci, dacă „fiicele Sionului” vor să fie moștenitoarele credinței lui Avraam, ele trebuie să se dovedească urmașe ale modestiei Sarei.

(2) Nimeni nu poate pretinde pe drept că un lucru ar fi o podoabă legitimă, dacă prin purtarea ei se elimină deosebirea pe care Dumnezeu a pus-o între bărbat și femeie. Legea dată în Deuteronom 22:5 este una care ține de echitatea morală și constituie o obligație perpetuă: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, și bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeiești; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău”. Expresia din ebraică vizând distincția dintre bărbat și femeie are sensul de orice „lucru, instrument, ustensilă, haină sau podoabă”, militară sau civilă, folosită pentru deosebirea între bărbat și femeie, așa cum comentează Henry Ainsworth^[3] în lucrarea sa, Annotations on the Pentateuch... De aceea, Dumnezeu dorește ca deosebirea dintre bărbat și femeie să fie respectată inviolabil prin veșmintele exterioare. Acesta este un instrument de protecție pus în jurul Legii morale pentru a preveni acele crime, adultere și pofte promiscue care, sub acele deghizări, ar fi mai secrete și mai ușor de comis… Felul de haine care deosebește bărbatul de femeie este determinat de obiceiurile anumitor țări, dar condiția este ca acele obiceiuri să nu intre în contradicție cu regula generală a lui Dumnezeu, cu regula decenței sau cu scopurile hainelor sau cu învățăturile Scripturii.

Totuși, se pare că există un ornament distinctiv oferit de Dumnezeu, astfel încât diferența dintre bărbat și femeie să nu fie lăsată în seama obiceiurilor arbitrare și a ifoselor anormale ale oamenilor. Un exemplu ar fi părul capului și modul de a-l purta, sau cel puțin barba,^[4] care pare dat în mod obișnuit unui sex, dar nu și celuilalt. Prin urmare, pare anormal ca femeile să-și tundă părul sau ca bărbații să-l lase să crească nelimitat, fiind ceva contrar semnului distinctiv și cunoașterii pe care Dumnezeul naturii le-a dat-o…

(3) Nimic nu trebuie permis în ce privește podoabele, dacă ele intră în contradicție cu scopul hainelor, anume de a acoperi goliciunea… Dar femeile noastre din Anglia nu ar recunoaște că este o goliciune sau vreo rușine să își expună sânii la vedere. Ele pretind că părțile pe care decența le cere să fie acoperite și a căror expunere ar fi ceva rușinos sunt doar cele pe care apostolul le-a numit „de mai puțină cinste” sau „mai puțin frumoase” (1 Cor. 12:23).

Față de aceasta, eu aș spune mai întâi că nicio parte a corpului nu este în sine „de mai puțină cinste” sau „mai puțin frumoasă”. În al doilea rând, acoperirea oricărei părți este obligatorie când nicio utilizare onorabilă nu necesită descoperirea. Astfel, profetul numește descoperirea șuvițelor, a picioarelor, a coapsei ca fiind „goliciunea” și „rușinea” babilonienilor (Isaia 47:2-3). Chiar dacă ar fi vorba despre o goliciune necesară – care poate fi o ocară, dar nu un păcat – totuși, când expunerea se face de bunăvoie, ceea ce ar fi fost necesar va deveni atât ceva păcătos, cât și de ocară.

Unii spun că ceea ce fac ei nu este din mândrie (pentru a se lăuda cu frumusețea trupurilor), nici din poftă (pentru a-i momi pe alții să admire frumusețea lor), ci doar pentru a evita ocara de a fi diferiți de alții, și, poate, pentru a se conforma față de ce este la modă printre persoanele mai nobile și mai bine crescute.

Pentru a înlătura acest argument, aș zice în primul rând că este mai de preferat să fii singurul diferit, într-un fel sfânt, decât să fii nesăbuit în alinierea după alții. Ce creștin nu ar alege mai degrabă să fie privit ca înapoiat decât să se străduiască să țină pasul cu o epocă cu mintea bolnavă în toate preocupările și moda ei nesfârșită și irațională? Apoi, în al doilea rând, conformarea după ifosele unei generații vanitoase este atât de departe de a fi o scuză, încât constituie mai degrabă o agravare a vinovăției pentru vanitatea acestei practici.

Dar acestea sunt doar pretenții inventate pentru a ascunde excesele. Momelile persuasive sunt mult mai adânci și, pentru că nu le putem judeca în totalitate, trebuie să le lăsăm pe seama conștiinței fiecăruia. Eu nu îndrăznesc să spun că acestea ar fi făcute specific pentru a ademeni clienți, deși ce ar putea să spună un magazin deschis și cu semnul pus pe ușă decât că are ceva de vânzare? Nu voi judeca acum practica ambiției unora de a arăta finețea și frumusețea pielii lor, deși, dacă aș face asta, aș întreba cine altcineva ar trebui să fie interesat ce nuanță ar avea, dacă nu soții lor legitimi sau amanții lor ilegitimi? Între timp, este foarte clar că aroganța și obrăznicia au uzurpat rolul acestor lucruri, și au produs efectul unei atitudini de primitivism. Femeile sunt acum aproape goale, dar nu le este rușine deloc.

Fragment din „What Distance Ought We to Keep, in Following the Strange Fashions of Apparel Which Come Up in the Days Wherein We Live?” din Puritan Sermons 1659-1689, Richard Owen Roberts Publishers.

Vincent Alsop (1630-1703): predicator englez neconformist; s-a născut la Northamptonshire, Anglia.

[1] Cerceii erau purtați în general de femeile evreice, dar și de fiii lor, cât timp erau tineri și sub autoritatea mamelor lor. Aici, referința la fii se înțelege ca fiind vorba despre băieți de vârstă mică (fiind încadrați în text de femei de ambele părți), deosebindu-se foarte puțin de ele prin activitățile lor. Dar ideea că bărbații ar fi incluși aici ca și cum ar fi purtat cercei este un lucru îndoielnic, cel mai probabil fiind că ei nu purtau astfel de podoabe. (Fuller, A Pisgah-sight of Palestine, p. 533).

[2] Thomas Fuller, A Pisgah-sight of Palestine and the Confines Thereof with the Historie of the Old and New Testament Acted Thereon (London: William Tegg, 1869).

[3] Henry Ainsworth(1571-1622) – predicator și teolog englez neconformist.

[4] Nu rezultă în mod necesar că bărbații ar trebui să poarte barbă, iar cei care nu poartă să fie tratați ca și cum ar păcătui. – n.tr.