Ar trebui ca păstorilor de astăzi să le pese de Reformă?

Păstorii dedicați slujirii lor au multe lucruri de făcut. Dincolo de pregătirea atentă, săptămână de săptămână, a mesajelor proaspete și a studiilor biblice, dincolo de orele puse deoparte pentru consiliere, pentru dezvoltarea relațiilor bune, pentru evanghelizarea atentă și epuizantă (și consumatoare de timp!); dincolo de mentorarea unei generații care vine din urmă, dincolo de provocările neîncetate care țin de administrare și supraveghere, ca să nu menționăm hrănirea propriului suflet, există o mulțime de priorități care țin de viața de familie, inclusiv grija pentru părinții care îmbătrânesc, pentru nepoții prețioși și pentru soția bolnavă – sau orice alt număr de permutări ale unor astfel de responsabilități, iar pentru unii nivelul energiei scade invers proporțional cu numărul anilor.

Prin urmare, de ce să pun deoparte ore prețioase pentru a ști mai multe despre Reformă, mai ales când toate lucrurile acestea s-au petrecut în urmă cu aproape 500 de ani? Este adevărat, reformatorii au trăit în vremuri care se schimbau rapid, dar în ce fel mă ajută contribuția lor la epistemologia postmodernă, la problemele legate de sexualitate și la noua (in)toleranță? Dacă vrem să învățăm de la înaintașii noștri, n-ar fi oare mai înțelept să-i alegem pe cei care au trăit mai aproape de noi? Nu în mod necesar.

PĂSTORUL, CA GENERALIST

Un păstor este, prin definiție, ceva asemănător unui medic generalist. El nu este un specialist în, să zicem, divorț și recăsătorire, istoria misiunii, comentarii culturale sau perioade specifice din istoria bisericii. Totuși, majoritatea păstorilor vor trebui să își dezvolte cunoștințe introductive competente în toate aceste domenii, ca parte a aplicațiilor pe care ei le fac Cuvântului lui Dumnezeu înaintea oamenilor din jurul lor. Și aceasta înseamnă că păstorul este obligat să dedice un anumit timp în fiecare an pentru lectură în domenii mai vaste. Unul dintre aceste domenii este teologia istorică. Literatura bine aleasă pe această temă ne expune la diferite culturi și vremuri, ne extinde orizonturile și ne face capabili să vedem felul în care creștinii din alte vremuri și locuri au gândit legat de ceea ce Biblia spune și cum aplică ea Evanghelia la toate domeniile vieții. Așadar, continuă să citești!

În al doilea rând, și mai specific, o cunoaștere crescândă a teologiei istorice ajunge să conducă la realizări uimitoare în distrugerea iluziei că exegeza profundă și riguroasă a început în secolele al XIX-lea sau al XX-lea. Nu tot ceea ce s-a scris în urmă cu 500 de ani sau în urmă cu 1500 de ani este cu totul admirabil și vrednic de repetat, la fel cum nu tot ceea ce se scrie astăzi este admirabil și vrednic de urmat. Dar lectura istoriei și a scrierilor istorice este singurul antidot eficient în fața atitudinii tragice a unui anumit seminar biblic – numele nu l-am dat pentru a-i proteja pe cei vinovați – care a argumentat îndelung că studenții trebuie să învețe să facă o bună exegeză doar de pe urma experților responsabili și buni în hermeneutică: ei n-au nevoie să afle ce gândesc alții, căci, prin exegeză și hermeneutică, ar putea să răstoarne cele mai mari buturugi doctrinare și să ofere o teologie sănătoasă și credincioasă prin ei înșiși. Cât de naivi trebuie să fim să credem că exegeza și hermeneutica sunt discipline neutre, libere de influențe! Realitatea este că avem nevoie să deschidem urechea la alți păstori și teologi, atât din zilele noastre, cât și din trecut, dacă vrem să creștem în bogăția, nuanța, profunzimea și fidelitatea Evangheliei.

DE CE REFORMA?

Dar de ce să ne concentrăm în particular pe Reformă? Chiar dacă s-a născut ca urmare a controversei legate de indulgențe, dezbaterea pe tema indulgențelor a condus imediat, direct sau indirect, la discuții profunde legate de autoritatea și poziția revelației (ar trebui să punem intenționat înaintea bisericii atât Scriptura cât și tradiția, sau doar să insistăm asupra sola Scriptura?), de purgatoriu, de autoritatea prin care păcatele sunt iertate, de natura și importanța bisericii, de natura și autoritatea preoților sau prezbiterilor, de natura și funcțiile euharistiei, de sfinți, de îndreptățire, sfințire, de natura nașterii din nou, de puterea înrobitoare a păcatului și multe altele.

Toate acestea sunt și astăzi elemente centrale în teologie. Însăși problema indulgențelor rămâne importantă: atât Papa Benedict cât și Papa Francisc au oferit indulgențe plenare specifice în anumite circumstanțe, chiar dacă într-o formă mai atentă decât cea adoptată de către Tetzel. Mai mult, studiul Reformei este în special salutar ca un răspuns dat celor care cred că așa-zisa „mare tradiție”, așa cum este ea păstrată în cele mai timpurii crezuri ecumenice, este invariabil un temei adecvat pentru unitatea ecumenică, de parcă n-ar fi fost inventată nicio erezie după secolul al IV-lea. În acest sens, studiul Reformei scoate de regulă la lumină ceva realism istoric.

În plus față de elementele distinctive hermeneutice ale Reformei, care au izvorât din sola Scriptura, reformatorii au lucrat din greu la dezvoltarea unei hermeneutici riguroase care să fie liberă de elementele vagi și bizare ale bisericii, care-și făcuseră loc în decursul Evului Mediu. Aceasta nu înseamnă că ei erau niște literaliști simpliști, incapabili să aprecieze diferitele genuri literare, incapabili să înțeleagă metaforele subtile sau figurile de stil îmbibate în simboluri. Dimpotrivă, aș spune că ei s-au trudit să lase ca Scriptura să vorbească în propriii termeni, fără a permite metodelor externe să impună sensul textului, ca și cum ar fi fost concepute pentru a garanta răspunsurile „corecte”. În parte, acest lucru ține de importanța pe care ei o acordau claritas Scripturae – claritatea Scripturii.

Teoria catolică legată de spiritualitate face deosebire în mod uzual între viața catolicilor obișnuiți și trăirea spirituală a celor care sunt catolici cu adevărat dedicați. Avem de-a face, în acest al doilea caz, cu o versiune catolică a unei teologii a „vieții superioare”. Se spune despre ea că duce la o legătură mistică cu Dumnezeu, și că este caracterizată de practici și discipline spirituale extraordinare. Dar, deși l-am citit în diagonală, să zicem, pe Iulian de Norwich, am descoperit la el o mulțime de misticism subiectiv și în esență nicio temelie în Scriptură sau Evanghelie în toate acestea. De aceea, în ceea ce mă privește, nu mi-i pot imagina pe Petru sau Pavel recomandând retragerea monastică pentru a ajunge la un stadiu mai înalt de spiritualitate: este întotdeauna un lucru periculos când anumite practici ascetice devin căi normative către spiritualitate, atâta vreme cât nu există niciun suport apostolic în favoarea lor.

Generația noastră, obosită de simple abordări cerebrale asupra creștinismului, este atrasă de modelele târzii patristice și medievale de spiritualitate. Ce eliberare trebuie să fie, așadar, să te îndrepți către cele mai călduroase dintre scrierile reformatorilor, și să descoperi acolo prospețimea căutării lui Dumnezeu și a neprihănirii Lui, bine înrădăcinate în Sfânta Scriptură. Iată de ce scrisoarea lui Luther către bărbierul lui rămâne un document clasic; ea este plină de aplicarea evlavioasă a Evangheliei în viețile creștinilor obișnuiți, construind conceptul de spiritualitate care nu este rezervată doar elitei celor aleși, ci tuturor fraților și surorilor în Hristos. În mod asemănător, capitolele de început ale cărții a treia din Institutele lui Calvin ne furnizează o reflecție mai profundă asupra adevăratei spiritualități decât multe dintre volumele mult mai laborioase din vremea noastră.

Reforma este de importanță centrală pentru înțelegerea istoriei moderne a Occidentului. Trei mișcări pe scară largă au așezat scena lumii contemporane occidentale: Renașterea, Reforma și Iluminismul. Fiecare dintre acestea este complexă, iar specialiștii continuă să dezbată multiplele lor fațete. Fără îndoială, pretenția brută cu privire la rolul central al acestor trei mișcări nu poate fi cu ușurință dată la o parte.

DE CE ACEASTĂ REFORMĂ?

Există lecții pe care le putem învăța de pe urma Reformei cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu în mișcările de trezire și reformă. Dincolo de orice, au existat și alți reformatori și mișcări de reformă promițătoare, dar care au sucombat la scurtă vreme. John Wycliffe (c. 1320-1384) a fost un teolog, filosof, slujitor al bisericii și reformator ecleziastic, ca și traducător al Bibliei, a cărui lucrare a anticipat Reforma, dar nu s-ar putea spune că a provocat-o. Apoi Jan Hus (1369-1415), un preot ceh, reformator, teolog, rector al Charles University din Praga și arhitect al unei mișcări de reformă, adesea denumită husitism, a ajuns să fie martirizat, iar mișcarea sa, importantă în Boemia, nu a obținut mai mult în Europa decât predecesorii lui.

De ce au ajuns să obțină mai mult Luther, Calvin și Zwingli pentru a da o direcție către o reformă masivă (1494-1536), în timp ce traducătorul biblic William Tyndale a fost omorât? Detaliile istorice ne dau multe motive pentru care acesta a trăit și a murit, de ce această acțiune reformatoare s-a stins și de ce o alta a aprins o flacără ce n-a putut fi stăvilită. Detaliile istorice merită să fie înțelese, dar ochii credinței vor vedea mâna lui Dumnezeu implicată în Reforma autentică, amintindu-ne să Îi atribuim laude pentru ceea ce a făcut, și îndemnându-ne să mergem la El cu cererile noastre pentru ceea ce încă Îl implorăm să facă.

EXPLICAREA BIBLIEI, IMPLICAREA ÎN TEOLOGIE

Reforma este ceva unic ca mișcare pentru că ea a căutat să integreze exegeza cărților biblice în ceea ce noi am denumit astăzi teologia sistematică. Nu toți reformatorii au făcut acest lucru în același fel. Unii au acționat ca și cum ar fi explicat textele biblice, dar au avut în realitate tendința de a sări de la un cuvânt sau frază anume la următorul cuvânt sau următoarea frază, oprindu-se în fiecare punct pentru a-și descărca tratamentul teologic al variatelor teme.

Alții, precum Bucer, au urmat textul mai îndeaproape, dar au procedat la aceeași tratare a temelor pe măsură ce au făcut acest lucru, făcând comentariile lor extraordinar de lungi și dense. Calvin a tânjit în comentariile sale după ceea ce el a denumit „curajul lucid”, și a lăsat teologia lui sistematică pentru a fi utilizată în ceea ce au devenit ulterior cele patru volume ale Institutelor Religiei Creștine. Fără îndoială, comentariile lui Calvin sunt atât de scheletice, încât nu puțini au fost teologii care l-au criticat pentru că n-a inclus suficientă teologie în ele.

Dar ceea ce este uimitor la toți acești reformatori, indiferent de succesul sau eșecul lor în a face o integrare potrivită textului biblic, este modalitatea în care ei au încercat simultan să explice Biblia și să se implice într-o teologizare serioasă. Prin contrast, astăzi există foarte puțini teologi sistematici care să fie în același timp și niște exegeți excelenți, și puțini exegeți care dovedesc ceva interes în teologia sistematică. Excepțiile pur și simplu confirmă regula.

ÎNȚELEGEREA VREMURILOR LOR – ȘI ALE NOASTRE

Reformatorii au înțeles bine vremurile lor. În timp ce se bizuiau pe norma Sfintei Scripturi, ei au înțeles cu adevărat unde erau erorile în vremurile și în locurile lor. Unele dintre aceleași probleme sunt larg răspândite și astăzi. Pe de altă parte, ceea ce noi ar trebui să preluăm de la reformatori în această privință nu este o simplă listă de subiecte pe care ei au insistat, ci să ne însușim importanța înțelegerii vremurilor așa cum au făcut ei și să învățăm de la ei cum să tratăm vremurile noastre cu adevărul Scripturii.

Continuați să citiți!

Despre autor: Don Carson este profesor cercetător în Noul Testament la Trinity Evangelical Divinity School în Deerfield, Illinois, și co-fondator al The Gospel Coalition.