Tematică: Teologia reformată Categorii: Biserica și lucrarea bisericii Doctrine biblice

Ce ar trebui să cunoască membrii bisericii tale despre Reformă

Shawn Wright

CONTEXTUL ISTORIC DE LA SFÂRȘITUL EVULUI MEDIU

Reforma a început cu Martin Luther, dar ea a fost influențată de doctrina și practicile pastorale care au precedat-o secole la rând. Trebuie să începem prin a înțelege unele dintre principalele curente care au afectat declanșarea Reformei lui Luther.

1. Au existat și alții care au văzut probleme în Biserica Catolică înaintea lui Luther.

  • De exemplu, John Wycliffe (d. 1384) și Jan Hus (d. 1415) au identificat erori doctrinare în catolicism, erori care trebuiau corectate.
  • Chiar și unii umaniști catolici, precum cardinalul Gasparo Contarini (d. 1542), au predicat îndreptățirea prin credință, până când Conciliul catolic de la Trent (1545-63) a condamnat acea învățătură.
  • Marele umanist Desiderius Erasmus, și alții ca el, știau că biserica avea nevoie de o reformă morală la nivelele superioare, inclusiv la nivelul papalității, și a scris satire amare la adresa imoralității bisericii.

2. La acea vreme exista o varietate de doctrine catolice ale mântuirii.

  • Exista un interes proaspăt cu privire la gândirea lui Augustin (d. 340), inclusiv în ceea ce privește accentul pe care el l-a pus pe suveranitatea completă a lui Dumnezeu. Totuși, acest curent era cel mai neînsemnat.
  • Majoritatea credeau, asemenea lui Toma de Aquino, că omul trebuie să coopereze cu harul lui Dumnezeu ce este disponibil prin intermediul sacramentelor.
  • Grupul cel mai puțin numeros – nominalismul sau „calea modernă” – declara că, înainte ca un om să poată primi harul lui Dumnezeu prin sacramente, el trebuia să facă prima mișcare. Această învățătură de genul „fă tot ce poți” pentru a primi harul lui Dumnezeu (în latină facere in quod in se est) era învățătura pe care Martin Luther o predica. Aceasta l-a condus aproape de nebunie din moment ce el se lupta cu conștiința lui sensibilă, încercând să știe dacă a făcut suficient pentru a primi harul lui Dumnezeu.
  • Ultimele două școli de gândire i-au determinat pe mulți să se întrebe dacă ei făcuseră suficiente fapte bune pentru ca, în ultimă instanță, să ajungă în Rai. De asemenea, ei se întrebau dacă nu cumva vor fi pedepsiți în purgatoriu vreme de secole.
  • Într-un sens real, așadar, putem spune că Reforma a reprezentat, în esența ei, o reacție biblică și pastorală față de teologia catolică, în cadrul căreia siguranța mântuirii era cea mai importantă problemă din punct de vedere existențial. Începând cu Luther, a existat un răspuns biblic la întrebarea, „Ce să fac ca să fiu mântuit?” și care nu punea accentul pe efortul omului, ci pe harul lui Dumnezeu care îi este dat acestuia în Hristos.

3. Umanismul era o mișcare importantă.

  • Umanismul era o abordare educațională care sublinia nevoia de a merge ad fontes, adică „la surse”, citind literatura greacă și romană antică în limbile originale.
  • Ca urmare a acestui interes umanist, în 1516, Erasmus a publicat Noul Testament în limba greacă. Acest lucru a avut un impact mai mare asupra Reformei decât orice alt eveniment singular datorită faptului că, de acum, gânditorii educați în universități puteau – pentru prima dată după multe secole – să citească Noul Testament în limba originală.
  • De exemplu, în anul următor de după publicarea Noului Testament în limba greacă, Luther s-a folosit de el pentru prima versiune a Celor 95 de Teze ale sale, când a observat că mesajul lui Isus era legat de „pocăință” și nu de „penitențe”, așa cum greșit fusese tradus în latină vreme de secole.

MARTIN LUTHER (1483-1517) ȘI LUTERANISMUL

Căutarea lui Luther după siguranța mântuirii – ajutată de lecturile lui Augustin și în special de Noul Testament – a condus la declanșarea Reformei protestante. Ea a început atunci când Luther s-a străduit să înțeleagă Romani 1:17 în contextul lui imediat, lucru care l-a condus la chestionarea bazei biblice a vânzării indulgențelor, determinându-l apoi să pună sub semnul întrebării mai multe învățături catolice în speranța că biserica se va reforma, dar a ajuns la excomunicare. Astfel a luat ființă primul dintre grupurile „protestante”, denumit astfel după fondatorul lui avid de întrebări și discuții. James Atkinson afirmă corect că „Reforma este Luther și Luther este Reforma”.

1. Datorită dorinței lui de a-și mântui sufletul, Luther s-a retras la o mănăstire augustiniană în anul 1505.

2. El s-a luptat cu îndoieli spirituale profunde (în germană Anfechtungen). Luther a început apoi să citească cărțile sfântului Augustin și a găsit mângâiere în acestea. Dar el a fost ajutat în special de lecturarea Noului Testament în limba originală.

3. Pentru a-i distrage gândurile de la aceste întrebări introspective, superiorii lui Luther l-au determinat să investească într-un program doctoral, și astfel el a devenit profesor de literatură biblică la Wittenberg, în anul 1512.

4. El a predicat din cărțile Bibliei pe care a fost interesat să le studieze și să le predice, și ele au constituit o listă de lecturi minunate pentru oricine ar dori să devină protestant: Psalmii (1513-1515), Romani (1515-1516), Galateni (1516-1517), Evrei (1517-1518) și din nou Psalmii (1518-1519).

5. La data de 31 octombrie 1517, Luther a publicat Cele 95 de Teze, care aveau rolul de a dezbate cu alți experți academici caracterul biblic al practicii relativ recente a bisericii de a vinde indulgențe către cei care și le-ar putea permite, pentru a scădea astfel cantitatea de timp pe care ei aveau s-o petreacă pedeapsiți în purgatoriu, pentru păcatele lor. Luther nu s-a gândit la momentul respectiv că aceasta avea să fie o chemare clară la reformă. În fapt, reflectând la aceste lucruri mai târziu, el a denumit aceste teze „slabe și papistașe”.

6. Dar tezele au atras răspunsul bisericii și l-au condus pe Luther la dezvoltarea gândirii sale până în punctul de apogeu. Unele dintre cele mai importante evenimente care au survenit au fost următoarele:

a) Explicarea de către el a „teologiei crucii”, în contrast cu „teologia slavei” care fusese marcantă în neprihănirea bazată pe fapte și constituise mândria Bisericii Catolice, cu ocazia Disputei de la Heidelberg (1518). Reformatorul Martin Bucer a fost convertit după ce l-a auzit pe Luther vorbind la Heidelberg.

b) În eseul său „Două feluri de neprihănire” (1518), Luther a făcut deosebirea între „neprihănirea exterioară” a lui Hristos care a fost pusă în contul creștinului prin credință, și „neprihănirea atribuită” a credinciosului, care era rezultatul neprihănirii imputate a lui Hristos.

c) Cu ocazia Disputei de la Leipzig (1519), împotriva lui Johann Eck, Luther a ajuns la concluzia că doar Biblia (sola Scriptura) are autoritate în chestiunile legate de doctrină și practică creștină.

d) În lucrarea sa intitulată „Captivitatea babiloniană a bisericii” (1520), Luther a respins cele șapte sacramente ale bisericii, în favoarea celor două rânduieli biblice – Botezul și Euharistia.

d.1.) Luther a ajuns să predice prezența fizică a lui Hristos „în, cu și sub” (ca să folosim expresia teologilor luterani de mai târziu) pâinea și vinul Cinei.

d.2.) Luther credea că bebelușii ar trebui botezați după ce Evanghelia a fost predicată în serviciul de botez, întrucât Dumnezeu oferă suveran credința prin Evanghelie.

e) În lucrarea sa, „Libertatea creștinului”, Luther a explicat magistral rolul credinței în unirea creștinului cu Isus și în împlinirea tuturor poruncilor lui Hristos de către cel credincios, de la momentul de început al credinței.

7. Luther a fost protejat inițial în fața persecuției Bisericii Catolice de către lordul său protector, Frederick (înțeleptul) de Saxonia, și de dorința tânărului împărat Charles V de a-și asuma progresiv responsabilitățile imperiale. Dar înaintarea lui Luther în înțelegerile sale teologice a stârnit biserica și mânia împăratului. El a fost excomunicat de către Biserica Catolică în ianuarie 1521. A fost apoi declarat fugar de către împărat cu ocazia Dietei din Worms, din Aprilie 1521, după ce a rostit faimoasa afirmație că este captiv Scripturii, nu tradiției Bisericii.

8. În exilul care a urmat la castelul din Wartburg al lui Frederick, perioadă despre care Luther a spus că s-a îmbolnăvit de lene, el a scris intens și a tradus Noul Testament în limba germană în doar 11 săptămâni!

9. Luther s-a întors apoi la Wittenberg și a condus de acolo eforturile de Reformă pentru tot restul vieții. El a abordat apoi Reforma cu un ritm mai lent, schimbând pentru început doar liturghia catolică și practica în punctele care erau esențiale pentru Evanghelie.

a) Acest lucru a condus la așa-numitul „principiu normativ” al luteranismului (și ulterior în anglicanism), idee care spune că orice lucru este permisibil în închinarea bisericii, atâta vreme cât Scriptura nu îl interzice în mod explicit.

b) Acest lucru este în contrast cu „principiul regulativ” al calvinismului, noțiune care afirmă că Dumnezeu a reglementat cu atenție în Scriptură felul în care trebuie să I se aducă închinare. Biserica este obligată să facă doar ceea ce cere explicit Scriptura sau doar conform modelului ei.

10. Luther s-a căsătorit cu Katharina von Bora în anul 1525.

11. În 1525, Luther a scris unul dintre cele mai importante tratate ale sale, „Despre robia voinței”, răspunzând astfel la tratatul lui Erasmus, intitulat „Despre liberul arbitru”, publicat cu un an mai devreme. Tratatul lui Luther este o apărare cuprinzătoare a învățăturii biblice a suveranității lui Dumnezeu în mântuire, lucru care implică starea de moarte totală a omenirii în păcat.

12. La colocviul de la Marburg din 1529, Luther și Ulrich Zwingli au eșuat să ajungă la un consens protestant cu privire la semnificația Cinei Domnului. Din acest motiv, tradițiile luterană și reformată ale protestantismului au fost considerate mișcări distincte de-a lungul restului acelui secol.

13. Luteranii au fost pentru prima dată denumiți „protestanți” cu prilejul Dietei de la Speyer din 1529.

14. Luther a crezut că îndreptățirea doar prin credință (sola fide) constituie elementul central al credinței creștine. În Articolele Smalcald din 1537, el spunea că „nimic din acest articol (îndreptățirea) nu poate fi cedat sau compromis, chiar dacă Cerul și Pământul, alături de toate lucrurile trecătoare ar pieri… De acest lucru ține tot ceea ce noi învățăm și practicăm împotriva Papei, a diavolului și a lumii. De aceea, trebuie să fim siguri și să nu avem îndoieli cu privire la această învățătură. Altfel, totul se pierde, iar Papa, diavolul și toți vrăjmașii noștri vor birui”.

15. Către sfârșitul vieții sale, Luther și-a exprimat din ce în ce mai mult frustrarea față de evrei, fiind necăjit că ei nu s-au întors în masă la Hristos și nu L-au primit ca Mesia. Comentariile lui acerbe și păcătoase au fost folosite ulterior de către naziști ca justificare a Holocaustului.

16. După moartea lui Luther, în anul 1546, Philip Melanchthon (d. 1560) a condus luteranismul. El a schimbat teologia augustiniană a lui Luther, subliniind necesitatea cooperării omului cu harul lui Dumnezeu oferit păcătosului în Evanghelie. Până la sfârșitul acelui secol, luteranismul se dezvoltase, cel puțin din punct vedere soteriologic, într-o direcție pe care Luther n-ar mai fi recunoscut-o.

JEAN CALVIN (1509-1564) ȘI TRADIȚIA REFORMATĂ

Celălalt curent important al tradiției protestantismului își extrage moștenirea din Calvin. Calvinismul are multe lucruri în comun cu luteranismul, de exemplu sola Scriptura, îndreptățirea sola fide și botezul pruncilor. Totuși, acesta s-a dezvoltat în direcții mai consecvente biblic cu privire la doctrine precum predestinarea și închinarea în biserică.

1. Fondatorul acestei tradiții a fost Zwingli, care a slujit la Zurich, Elveția, în perioada 1519-1531. El a murit luptând împotriva unei forțe invadatoare catolice. Ideile teologice de bază pe care el le-a susținut au fost:

a) Predicarea expozitivă (neștiind de unde să înceapă, întrucât nu văzuse predicare expozitivă până atunci, Zwingli a început din Matei 1:1).

b) Principiul regulativ în închinare.

c) O abordare centrată în legăminte cu privire la citirea Scripturii, observând o continuitate de la Vechiul la Noul testament, spre deosebire de abordarea lui Luther, care accentua discontinuitatea între Lege și Evanghelie.

2. John Calvin a preluat apoi rolul de lider al acestui curent. Biografia lui nu este atât de incitantă precum cea a lui Luther sau a lui Zwingli.

a) Născut în Franța și școlit ca avocat în tradiția umanistă, Calvin s-a convertit la protestantism cândva între anii 1533 și 1535.

b) Dorind să fie autor de carte și fugind din Franța datorită credinței sale protestante, el s-a oprit pentru o noapte în Geneva, Elveția, în anul 1536. Evanghelistul protestant Guillaume Farel (d. 1565) l-a convins pe Calvin să rămână și să ajute la conducerea cauzei Reformei de acolo.

c) Calvin a fost exilat în perioada 1538-41 la Strasbourg, unde a fost influențat profund de către Martin Bucer (d. 1551), unul dintre cei mai mari păstori ai Reformei. În timp ce se afla la Strasbourg, Calvin s-a căsătorit cu Idelette de Bure.

d) Când s-a întors la Geneva, Calvin a devenit principalul acuzator teologic al unitarianului Michael Servetus, care a fost executat ca eretic în 1553. Trebuie notat că Jean Calvin nu a jucat rolul de judecător, și nici pe cel de jurat. Acea ingrată „cinste” a aparținut Consiliului orășenesc al Genevei.

e) Calvin a lucrat neobosit până aproape de sfârșitul vieții sale, suferind de probleme de sănătate probabil cauzate de puținele ore de somn pe care le petrecea, aproximativ patru ore pe zi, pe parcursul majorității vieții sale de adult, așa încât să poată lucra.

3. Calvin a fost marele sistematizator al Reformei. Unele dintre cele mai importante contribuții teologice ale sale includ:

a) Învățătura Religiei Creștine. Prima ediție a fost publicată în 1536, iar ediția finală din 1559 a fost de cinci ori mai voluminoasă decât prima. Învățăturile importante pe care Calvin le discută în aceasta includ:

a.1) Cunoașterea lui Dumnezeu.

a.2) Scriptura – Dumnezeu Se coboară la abilitatea noastră limitată de a-L cunoaște, precum face un părinte cu un copil. Duhul autentifică adevărul Scripturii înaintea creștinilor, atunci când ei o citesc.

a.3) Providența lui Dumnezeu este absolută.

a.4) Din cauza păcatului săvârșit de noi în Adam, Dumnezeu este Cel care poate să ne mântuiască. Noi nu putem face nimic pentru a ne mântui pe noi înșine.

a.5) Îndreptățirea este doar prin credință, numai prin lucrarea lui Hristos și doar datorită harului lui Dumnezeu.

a.6) Ea conduce la unirea noastră cu Hristos.

a.7) Îndreptățirea are loc doar datorită lucrării de predestinare a celor aleși de către Dumnezeu, o predestinare care este plină de har, suverană și dublă (având sensul că Dumnezeu a decis din veșnicie și soarta celor care nu sunt aleși).

a.8) Principala metaforă a vieții creștine este aceea de pelerin. Un credincios este străin în această lume, purtând cu el crucea lui Hristos pe calea către Cer.

a.9) Biserica vizibilă nu este aceeași cu biserica invizibilă, care este compusă doar din cei aleși. Biserica trebuie condusă de patru tipuri de slujitori (învățători, predicatori cu învățătura, prezbiteri administrativi și diaconi).

a.10) Hristos este prezent spiritual în Cina Domnului atunci când Duhul îl înalță pe creștin la părtășia cu Hristos.

a.11) Botezul copiilor este corect datorită continuității ritualului circumciziei din vechiul legământ în botezul din noul legământ.

4. Calvin a fost un prolific autor de comentarii biblice, începând cu cartea Romani (1540). Obiectivul lui era „curajul lucid”.

5. Răspunsul lui către Sadoleto (1539) este cea mai scurtă și mai fermă introducere în teologia lui Calvin. El include în același timp și câteva dintre puținele sale note autobiografice din toate scrierile sale.

6. Calvin a urmat cu îndârjire principiul regulativ, și a permis doar cântarea vocală a psalmilor în închinare.

7. Consiliul orășenesc din Geneva a plătit un stenograf care să noteze predicile lui Calvin (el predica de mai multe ori pe săptămână, în mod obișnuit fără notițe și doar din versiunea ebraică a Vechiului Testament și din cea greacă a Noului Testament), predici care erau apoi publicate în scris.

8. Calvin a subliniat importanța lucrării de misiune, trimițând peste 100 de tineri bărbați în Franța controlată de catolici, aceștia slujind ca plantatori de biserici. El a trimis chiar un cuplu de tineri din Geneva pentru a merge cu Evanghelia la nativii din Brazilia. Calvin n-a fost deloc un hiper-calvinist!

TRADIȚIA ANABAPTISTĂ

Reformatorii Luther și Calvin au fost „magisteriali”, în sensul în care ei erau susținuți de către guvern (magisterium). Anabaptiștii au fost primii din tradiția „bisericii libere”, întrucât ei au crezut că biserica și guvernul trebuie să se separe. Deși numele lor ar putea să vă facă să credeți că erau un fel de proto-baptiști, ei au avut multe opinii foarte diferite de cele ale baptiștilor. Ei au fost persecutați cu asprime de către protestanți și catolici deopotrivă, și asta pe aproape toată suprafața Europei, găsind refugiu doar în anumite părți din Moravia și Olanda.

1. Iată câteva dintre evenimentele legate de această mișcare și de liderii cei mai importanți ai ei:

a) 1525 – are loc primul „botez” al unei persoane care a devenit ucenic al lui Hristos în Zürich, urmat de persecuție aproape imediată oriunde aceștia au fugit.

b) 1527 – publicarea Mărturisirii de Credință Schleitheim, o afirmare doctrinară în șapte puncte a elementelor esențiale ale credinței lor.

c) 1528 – cel mai bine pregătit teolog al anabaptiștilor, Balthasar Hubmaier, alături de soția lui, sunt executați de către catolici în Viena.

d) 1529 – Dieta de la Speyer a declarat ilegal pe suprafața Sfântului Imperiu Roman ca vreo persoană să fie „re-botezată” (ana-botezată).

e) Thomas Müntzer (d. 1525), un radical care a condus armatele în decursul Războiului Țăranilor și care a fost liderul acțiunilor imorale din orașul Münster sub conducerea a doi anabaptiști, evenimente care au avut loc în 1534-1535, a pătat în mod repetat reputația anabaptiștilor, aceștia fiind văzuți în acea vreme ca un fel de sectă păcătoasă.

f) Menno Simmons (d. 1561) a fost cel mai timpuriu autor și teolog anabaptist, și care a trăit cel mai mult.

2. Principalele credințe anabaptiste erau:

a) Biserica este o comunitate a ucenicilor dedicați, care au socotit costul de a-L urma pe Isus, arătând inclusiv dorința de a suferi pentru credința lor. Un astfel de credincios trebuia să se deosebească de societatea seculară din jurul lui.

b) Botezul, în general săvârșit prin turnarea apei asupra celui care era botezat, nu prin scufundarea în apă, era rezervat acelora care făceau o mărturisire credibilă a credinței lor în Isus.

c) Creștinii trebuiau să se separe de lume, așa încât ei nu puteau să slujească în guvernarea municipală sau în armată.

d) Biserica trebuia să îi excomunice pe toți cei care eșuau să trăiască potrivit cerințelor bisericii.

e) O aversiune față de soteriologia calvinistă.

REACȚIA CATOLICĂ DE LA CONCILIUL DIN TRENT

Am observat deja felul în care Luther s-a raportat la Biserica Catolică. În final, începând din 1545 și până în 1563, Conciliul ecumenic de la Trent le-a dat un răspuns protestanților într-o modalitate hotărâtă, contracarând, printre multe altele, doctrinele acestora cu privire la autoritatea în biserică, îndreptățire și sacramente.

1. În ceea ce privește autoritatea în chestiunile de doctrină, conciliul a spus că adevărul este conținut atât în „cărțile scrise [ale Bibliei] cât și în tradițiile nescrise – acele tradiții care fuseseră primite fie din gura lui Hristos însuși, fie prin apostoli, aceștia fiind inspirați de către Duhul Sfânt, și ajungând mai apoi la noi, fiindu-ne transmise ca și cum ar fi fost date din mână în mână”. Astfel, principiul sola Scriptura a fost anulat.

2. În ceea ce privește îndreptățirea, conciliul a identificat clar aceasta ca fiind atât iertarea de păcate cât și sfințirea: „Îndreptățirea nu înseamnă doar iertarea păcatelor, ci și sfințirea și reformarea omului interior prin primirea voluntară a harului și a darurilor, prin care omul devine drept în loc de nedrept”.

a) Conciliul a procedat apoi la anatemizarea (excomunicarea) acelora care predicau că îndreptățirii era sola fide („doar prin credință”), datorată imputării neprihănirii lui Hristos.

b) De asemenea, conciliul a anatemizat învățătura care spunea că o persoană îndreptățită putea să aibă siguranța mântuirii în această viață, acel privilegiu fiind rezervat doar câtorva „sfinți”.

3. Conciliul a reafirmat de asemenea învățătura catolică privind sacramentele, inclusiv doctrina transsubstanțierii, prin care pâinea și vinul sunt transformate miraculos în trupul și sângele lui Hristos, alături de credința că Cina este o jertfă cu adevărat ispășitoare, care reprezintă un mod nesângeros prin care Hristos Se oferă pe altarul crucii din nou pentru cei credincioși, atunci când ei iau parte în Euharistie.

Reacția Conciliului de la Trent față de „principiul formal” (sola Scriptura) și „principiul material” (îndreptățirea sola fide) demonstrează că Reforma este și astăzi foarte importantă pentru credincioșii care se bazează pe Scriptură. Întrucât noi ne cunoaștem păcatele și incapacitatea de a face vreun lucru bun, și întrucât vedem că Hristos a făcut tot ceea ce era necesar pentru mântuirea noastră, noi ne așternem și ne aruncăm înaintea milei Sale și găsim odihna sufletelor noastre doar în El. Ceea ce Luther, Calvin și alții au redescoperit în secolul al XVI-lea este la fel de relevant pentru noi astăzi precum era pentru ei în acele vremuri.

Despre autor: Shawn Wright este profesor asociat de istoria bisericii la The Southern Baptist Theological Seminary în Louisville, Kentucky. De asemenea, el este păstor cu formarea liderilor la Clifton Baptist Church.

Sus