Oamenii înțelepți rămân oameni, dar adevărul este adevăr

Niciun impuls nu este atât de profund impregnat în natura omenească precum dorința de închinare. Și întotdeauna este cu mult mai ușor să ne închinăm cărnii și sângelui decât unui Duh invizibil. Când suntem copii, suntem ispitiți mai întâi să ne închinăm părinților noștri – „tata știe totul!” Apoi, când aceștia eșuează în anumite lucruri față de noi, ne închinăm la eroii din lumea sporturilor sau la stelele de cinema, apărându-i împotriva tuturor criticilor și făcând aceasta cu o încăpățânare și îndârjire mai mari decât când ne apărăm pe noi înșine.

Atunci când ajungem la domeniul adevărului, înclinația noastră către închinarea față de eroi este fortificată de alte două impulsuri omenești – frica și lenea. Pentru aproape toți dintre noi, credințele noastre sunt ancorate mai mult în oameni decât în idei și, dacă ne-am pune în joc viețile pentru mărturisirea unui anumit adevăr, ne temem că ne-am pus în joc în același timp viețile în funcție de credibilitatea acelora de la care am extras adevărul. Fiind prea leneși pentru a ne lupta cu logica unei afirmații care se pretinde adevăr, noi ne întemeiem credința pe oamenii care au predicat-o mai întâi sau care ne-au învățat acele lucruri. Dacă (să ne ferească Dumnezeu) aceștia ajung să ne dezamăgească, întregul nostru sistem de credință este gata să se prăbușească.

GIGANȚII REFORMEI

Acest aspect dinamic a dat naștere unei atitudini nesănătoase față de giganții Reformei în mulți protestanți conservatori: o frică de a recunoaște problemele și ambiguitatea eforturilor lor de Reformă ca și cum ar însemna să admitem existența unor ambiguități și a unor probleme în convingerile noastre protestante. Evident, ispita de a-i idolatriza pe oameni nu este deloc una nouă, dar această atitudine nesănătoasă s-a intensificat ca urmare a limitării noastre progresive de a cunoaște istoria.

Majoritatea dintre noi putem enumera doar câțiva reformatori protestanți – probabil doar pe Luther și Calvin – și avem tendința de a pune întreaga greutate a siguranței noastre în protestantism pe umerii celor care sunt doar niște oameni. Putem să recunoaștem față de noi înșine că Luther a fost un om temperamental, grăbit și încăpățânat în a nu-și recunoaște greșelile? Ar trebui să ignorăm cu bună știință afirmațiile lui dezgustătoare cu privire la evrei, anabaptiști și ucenicii lui Zwingli? Putem recunoaște că marele Calvin era un om ce dorea să controleze, care făcea confuzie între loialitatea personală față de sine și dedicarea față de Evanghelie?

Evident că n-ar trebui să tolerăm cu credulitate acele povestiri murdare inventate de către criticii din contra-reformă sau de către istoricii liberali care au fost scandalizați de lipsa de toleranță a reformatorilor. Nici felul în care Calvin a tratat cu Servetus și nici atitudinea lui Luther față de țăranii răsculați n-au fost nici măcar pe jumătate atât de sadice pe cât sunt portretizate astăzi. Dar oamenii aceștia nu au fost fără reproș, oricât ne-am imagina noi asta. Dacă este să privim la cariera lor de reformatori în întregul ei, trebuie să acceptăm faptul că motivațiile lor au fost amestecate, că metodele lor au fost neclare și că unele dintre ideile lor au fost uneori, ca să fim deschiși, pe jumătate corecte, sau chiar mai rău.

Cum să tratăm moștenirea unor astfel de eroi problematici?

EROII NOȘTRI IMPERFECȚI

În parte, a pune această întrebare înseamnă că trebuie să și răspundem la ea. Trebuie să recunoaștem, cu rușine, că niciunul dintre eroii noștri nu este perfect și că singura modalitate sănătoasă de a accepta o altă ființă omenească este aceea de a o vedea la fel cum ne vedem pe noi înșine. Totuși, există cel puțin două strategii care pot să-i ajute pe copiii contemporani ai Reformei să cultive o relație mai sănătoasă față de tații și mamele lor din secolul al XVI-lea.

Prima, așa cum am făcut deja aluzie la ea, este să ne lărgim viziunea istorică. Este mult mai ușor să recunoaștem că și Calvin a greșit în anumite aspecte, dacă ne găsim puțină mângâiere în faptul că cel puțin Bucer și Vermigli n-au făcut aceeași greșeală, sau să mai îndulcim unele dintre aspectele dure ale lui Luther folosindu-ne de Melanchthon, ucenicul lui cu mult mai moderat. Cu cât este mai largă moștenirea noastră, cu atât mai liniștiți putem sta cu privire la oricare piesă a ei, asumându-ne totuși cu bucurie acea moștenire, ca întreg.

Prin urmare, cu cât se agață mai mult protestanții contemporani de o felie îngustă și puțin înțeleasă a tradițiilor teologice, cu atât mai vulnerabili vor fi ei în fața pericolului de a fi dislocați cu totul de acea tradiție. Avem nevoie urgent de proiecte de resuscitare, care să îi introducă pe protestanții secolului XXI în diversitatea cu mult mai largă a personajelor din secolul al XVI-lea decât au fost aceștia obișnuiți.

Cea de-a doua strategie este să ne amintim, așa cum spunea Richard Hooker, că „oamenii înțelepți rămân oameni, iar adevărul este adevăr”.[1] Hooker făcea această afirmație, în fapt, în contextul evaluării critice a moștenirii lăsate de Jean Calvin în fața unei generații tot mai mari de puritani englezi predispusă la închinarea față de eroi. Oricât de înțelept a fost Calvin – fără îndoială, într-un fel extraordinar, conform evaluării lui Hooker – el a fost totuși un simplu om, iar opiniile sale au rămas expuse erorii.

Cu toate acestea, adevărul nu este supus acestor riscuri. Leneși cum suntem, noi ajungem predispuși să tratăm învățăturile unui lider favorit ca fiind indexul adevărului, dar adevărul trebuie să fie deosebit după criteriile lui – printre care cele mai importante sunt fidelitatea față de Scriptură și trăsătura lui rațională. Hooker avea să deplângă situația aceasta ceva mai târziu, spunând: „Există două păreri care sunt o sursă de mare necaz în ultima perioadă: una că Biserica Romei nu poate să greșească, și o alta că Geneva n-ar putea să greșească”.[2] Marea greșeală a Romei, față de care Luther și Calvin s-au împotrivit cu toată puterea, a fost aceea de a pune semn de egalitate între învățătura omenească și adevărul divin, și totuși, în decurs de o singură generație, propriii ucenici aveau să facă același lucru. O dedicare față de gândirea critică și o determinare de a-și însuși instrumentele cu greu dezvoltate pentru a se implica în așa ceva, sunt esențiale dacă protestanții de astăzi vor să rămână cu adevărat protestanți, testând orice învățătură omenească folosind standardul și lumina strălucitoare ale adevărului biblic.

Despre autor: Brad Littlejohn este președintele Davenant Trust. Îl puteți găsi pe Twitter la @WBLittlejohn.

[1] Laws of Ecclesiastical Polity, Preface.2.7 (http://oll.libertyfund.org/titles/hooker-the-works-of-richard-hookervol-1).

[2] Hill, W. Speed, and Georges Edelen, eds. The Folger Library Edition of the Works of Richard Hooker, vol. 1: The Laws of Ecclesiastical Polity: Pref., Books I to IV (Cambridge, MA: Belknap Press of Harvard University Press, 1977), 133n.