„De aceea orice om evlavios să se roage Ție” (Ps. 32:6).

Cine este omul evlavios? Pentru a răspunde pe deplin la această întrebare, voi prezenta câteva semne caracteristice și trăsături ale omului evlavios.

Primul semn fundamental al unui om evlavios constă din aceea că el este un om al priceperii: „Oamenii chibzuiți sunt încununați cu știință” (Prov. 14:18). Sfinții sunt denumiți „fecioare înțelepte” (Matei 25:4). Omul firesc poate avea o cunoaștere trecătoare cu privire la Dumnezeu, dar el nu știe nimic din ceea ce ar trebui să știe (1 Cor. 8:2). El nu Îl cunoaște pe Dumnezeu în sens mântuitor. Acest om poate avea ochii rațiunii deschiși, dar nu deosebește lucrurile lui Dumnezeu într-o manieră spirituală. Apele nu pot să curgă niciodată mai sus de altitudinea izvorului lor. Vaporii nu se pot ridica niciodată mai sus de Soarele care îi atrage.

Tot așa, niciun om firesc nu poate acționa dincolo de sfera lui. El nu este mai capabil să judece drept lucrurile sacre decât este un orb capabil să judece culorile. 1. El nu își vede răutatea inimii căci, dacă o față este neagră și diformă, ea nu poate fi văzută când este acoperită de un văl. Inima unui păcătos este atât de neagră, încât nimic altceva nu se poate potrivi ei, decât Iadul, și totuși vălul ignoranței o ascunde. 2. El nu vede frumusețile Mântuitorului: Hristos este o perlă, dar una ascunsă.

Cunoștința unui om evlavios îi dă viață. „Niciodată nu voi uita poruncile Tale, căci prin ele mă înviorezi” (Ps. 119:93). Cunoștința care se găsește în mintea omului firesc este ca o torță pusă în mâna unui mort. Doar cunoștința adevărată animă sufletul. Un om evlavios este asemenea lui Ioan Botezătorul, „lumina, care este aprinsă și luminează” (Ioan 5:35). El nu strălucește doar prin iluminare, ci și arde de dragoste. Cunoașterea soțului de către soție o face pe aceasta să fie „bolnavă de dragoste” (Cânt. 2:5) sau să afirme: „Sunt bolnavă de dragoste. Sunt ca o căprioară lovită de săgeată; sufletul meu sângerează și nimic nu mă va vindeca decât să-l văd pe cel pe care sufletul meu îl iubește”.

Cunoștința unui om evlavios este aplicată vieții. „Știu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). Un medicament este cel mai bun atunci când este aplicat, iar această cunoaștere, odată aplicată, aduce bucurie. Hristos este denumit Garant (Evrei 7:22). O, ce bucurie, atunci când sunt înecat în datorii, să știu că Hristos este Garantul meu! El este denumit Apărător (1 Ioan 2:1). Termenul din greacă tradus prin apărător are sensul de mângâietor. O, ce mângâiere este să știu că Hristos este Apărătorul meu, Cel care nu a pierdut niciodată vreo cauză pentru care a pledat!

Întrebare: Dar cum aș putea să știu că am făcut o aplicare corectă a lui Hristos în viața mea? Un ipocrit ar putea să creadă că a făcut acest lucru, dar să nu îl fi făcut în realitate.

Răspuns: Acela care Îl aplică corect pe Hristos în sufletul său așează alături aceste două lucruri: Isus și Domnul (Fil. 3:8). Hristos Isus este Domnul meu: mulți Îl consideră pe Hristos ca Isus, dar refuză să Îl primească drept Domn. Tu pui împreună calitatea Lui de Prinț și pe cea de Mântuitor? (F.A. 5:31). Vrei să fii condus de poruncile lui Hristos după cum ești mântuit prin sângele Lui? Hristos este „preot pe scaunul Lui de domnie” (Zah. 6:13). El nu va fi niciodată Preot care să facă mijlocire pentru tine, dacă inima ta se găsește pe scaunul de domnie, acolo unde El ar trebui să aibă sceptrul Său. O aplicare adevărată a lui Hristos în suflet se petrece atunci când ni-L însușim ca Soț și ne dedicăm Lui ca Domn.

Cunoștința unui om evlavios este transformatoare. „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Cor. 3:18). Așa cum un pictor privește la un chip, după care îl desenează pe pânza lui, tot așa și noi, privind la Hristos prin oglinda Evangheliei, suntem schimbați în asemănare cu El. Putem privi la alte obiecte care sunt glorioase, și să nu fim schimbați spre slavă de către acestea. O față deformată poate privi la lucruri frumoase, și totuși să nu fie înfrumusețată. Un om rănit poate privi la un chirurg, și totuși să nu fie vindecat. Dar iată care este superioritatea cunoașterii divine: ea ne oferă acea priveliște a lui Hristos care ne schimbă apoi în a fi părtași naturii Sale. Moise, când s-a întâlnit cu Dumnezeu și L-a văzut pe dinapoi, fața lui a strălucit, căci unele dintre razele gloriei lui Dumnezeu au căzut asupra lui.

Cunoașterea unui om evlavios crește: „Crescând în cunoștința lui Dumnezeu” (Col. 1:10). Adevărata cunoaștere este asemenea luminii de dimineață, care crește pe cer până când ajunge la meridian, la amiază. Atât de suavă este cunoașterea spirituală, încât cu cât cunoaște mai mult un sfânt, cu atât mai însetat devine el după cunoștință. Ea este denumită bogățiile cunoașterii (1 Cor. 1:5). Cu cât un om are mai multă bogăție, cu atât mai mult își dorește să aibă. Chiar dacă Pavel Îl cunoștea pe Hristos, el voia să Îl cunoască mai mult: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui” (Fil. 3:10).

Întrebare: Cum putem căpăta această cunoaștere mântuitoare?

Răspuns: Nu prin puterea naturii, indiferent cât ar vorbi unii despre abilitatea rațiunii de a pătrunde în aceste lucruri. Vai, rațiunea este mult prea scurtă pentru a cuprinde lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Un om nu poate atinge prin puterea rațiunii cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu mai mult decât ar putea atinge un pigmeu vârful unei piramide. Lumina naturală nu ne va ajuta să-L vedem pe Hristos mai mult decât ne-ar putea ajuta lumina unei lumânări să avem pricepere. „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu… nici nu le poate înțelege” (1 Cor. 2:14). Ce ar trebui să facem atunci pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu într-o modalitate mântuitoare pentru suflet? Răspunsul meu este acesta: „Haideți să implorăm ajutorul Duhului lui Dumnezeu”. Pavel nu s-a văzut niciodată orb decât atunci când o lumină a strălucit din ceruri (F.A. 9:3). Dumnezeu trebuie să ungă ochii noștri ca să putem vedea. De ce ar mai fi avut nevoie Hristos să îi îndemne pe cei din Laodicea să vină la El pentru a primi doctorie pentru ochi, dacă aceștia ar fi văzut deja? (Apoc. 3:18). O, haideți să-L implorăm pe Dumnezeu să ne trimită Duhul, care este un duh de descoperire (Efes. 1:17). Cunoașterea mântuitoare nu vine prin speculație, ci prin inspirație divină (Iov 32:8). Inspirația venită de la Cel Atotputernic ne dă pricepere.

Putem avea idei extraordinare în teologie, dar Duhul Sfânt trebuie să ne facă în stare să le cunoaștem într-o manieră spirituală. Un om poate vedea semnele unui ceas solar, dar nu poate să-ți spună cum va trece timpul în acea zi dacă soarele nu strălucește. Putem citi multe adevăruri în Biblie, dar nu le putem cunoaște în sens mântuitor decât dacă Duhul lui Dumnezeu strălucește asupra noastră. „Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:10). Scriptura ni-L descoperă pe Hristos, dar Duhul ni-L revelează în sufletele noastre (Gal. 1:16). Duhul face cunoscut ceea ce această lume nu poate, anume sensul dragostei lui Dumnezeu.

Omul evlavios este acela care acționează prin credință. Așa cum aurul este cel mai prețios dintre metale, tot așa și credința este cel mai prețios dintre haruri. Credința ne desprinde de măslinul sălbatic al firii pământești și ne altoiește în Hristos. Credința este artera vitală a sufletului: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Hab. 2:4). Cei cărora le lipsește credința, chiar dacă respiră, sunt lipsiți de viață. Credința este cea care înviază harurile. Nici măcar unul dintre acestea nu se mișcă, dacă credința nu îl pune la lucru. Credința este pentru suflet ceea ce elementele vitale[1] sunt pentru trup: ele pun la lucru componentele acestuia. Credința produce pocăința; ea este ca focul care pune în mișcare lucrurile de care se atinge. Când eu cred în dragostea lui Dumnezeu față de mine, acest lucru mă face să plâng pentru faptul că aș putea păcătui împotriva unui Dumnezeu atât de bun. Credința este mama nădejdii: în primul rând, noi credem făgăduința, apoi nădăjduim în ea. Credința este untdelemnul care alimentează sfeșnicul nădejdii. Credința și nădejdea sunt două haruri gemene. Atunci când o pierzi pe una, ai pierdut-o și pe cealaltă. Dacă îi vei tăia ligamentele, trupul va fi incapabil să se miște. Dacă ligamentul credinței este tăiat, nădejdea este șchioapă. Credința este temelia răbdării. Cel care crede în Dumnezeu ca Dumnezeul lui și în toate lucrările providenței Lui, știind că sunt spre binele lui, se predă cu răbdare în mâna voii lui Dumnezeu. Astfel, credința este un principiu viu, iar viața unui sfânt nu este altceva decât viața credinței. Rugăciunea lui este o respirație a credinței (Iacov 5:15). Ascultarea lui este rezultatul credinței (Rom. 16:26).

Un om evlavios trăiește prin credința în Hristos, așa cum raza se alimentează din Soare: „Trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2:20). Un creștin vede lucrurile dincolo de rațiune, prin puterea credinței (2 Cor. 4:18). Inima lui este liniștită în final prin credință (Ps. 12:7). El își încredințează propria persoană și toate acțiunile sale înaintea lui Dumnezeu, așa cum, într-o vreme de război, oamenii își duc toate lucrurile valoroase și le încredințează prietenilor, căci Numele Domnului este un turn tare (Prov. 18:10). Iar un credincios Îi încredințează acestui Garant tot ceea ce este de valoare: „Știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim. 1:12). Dumnezeu i-a încredințat lui Pavel Evanghelia Lui, iar Pavel și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu. Credința este un remediu universal în fața tuturor necazurilor. Ea este o ancoră puternică a omului evlavios, pe care el o aruncă în marea îndurării lui Dumnezeu și astfel este păzit de la a se prăbuși în disperare.

Întrebare: Prin ce anume își descoperă cei evlavioși sfințenia?

Răspuns: 1. Prin ura față de hainele mânjite de carne [firea pământească] (Iuda 23). Cei evlavioși se îndreaptă împotriva lucrurilor rele atât în scopurile, cât și în practica lor. Lor le este teamă până și de lucrurile care au aparența păcatului (1 Tes. 5:22). Aparența răului poate să îl afecteze pe creștinul mai slab, căci dacă nu pângărește conștiința proprie, poate ofensa conștiința fratelui său, iar a păcătui împotriva lui înseamnă să păcătuiești împotriva lui Hristos (1 Cor. 8:12). Un om evlavios nu va merge atât de departe pe cât și-ar dori, ca să nu meargă mai departe decât ar trebui.

2. Cei evlavioși își descoperă sfințenia prin a fi cei ce încurajează sfințenia: „Voi vorbi despre învățăturile Tale înaintea împăraților, și nu-mi va roși obrazul” (Ps. 119:46). Când evlavia este calomniată în lume, cei sfinți vor sări în apărarea ei. Ei vor șterge praful batjocurilor de pe fața religiei. Sfințenia îi apără pe cei sfinți, și ei apără sfințenia. Ea îi apără de pericole, iar ei o apără de ocară.

Un om evlavios caută să fie foarte precis și dornic după închinarea față de Dumnezeu. Termenul din greacă tradus prin evlavios are sensul de „închinător adevărat al lui Dumnezeu”. Un om evlavios tratează cu reverență lucrurile divine și tânjește mult mai mult după puritatea închinării decât după elementele ceremoniale ale ei… Domnul voia ca Moise să construiască cortul după modelul pe care i l-a dat pe munte (Exod 25:40). Dacă Moise lăsa deoparte vreun lucru sau adăuga ceva la acel model, ar fi fost un act foarte provocator. Domnul a oferit mărturii ale dezgustului Său împotriva celor ce corupeau închinarea Lui: Nadab și Abihu „au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieșit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit și au murit înaintea Domnului” (Lev. 10:1-2). Oricare ar fi lucrul pe care Dumnezeu nu l-a rânduit în închinarea care trebuie să I se aducă, El îl privește ca pe un foc străin. Nu este de mirare că El este atât de pornit împotriva unor astfel de lucruri. Este ca și cum, atunci când ele sunt săvârșite, oamenii s-ar gândi că Dumnezeu n-ar fi fost eficient de înțelept ca să rânduiască maniera în care să fie adusă închinarea la adresa Lui, și oamenii s-au gândit că trebuie să stabilească ei o regulă pentru Dumnezeu, de parcă regulile închinării lăsate de El ar fi fost greșite pentru ca ei să adauge invențiile lor… Un om evlavios nu îndrăznește să se abată de la modelul pe care Dumnezeu i l-a arătat în Scriptură. Acesta ar putea să nu fie cel mai mărunt motiv pentru care David a fost chemat om după inima lui Dumnezeu – pentru că el a păzit curate izvoarele închinării lui Dumnezeu și, în lucrurile sacre, n-a adăugat nimic după înțelepciunea lui.

Un om evlavios Îl prețuiește pe Hristos. Pentru a ilustra acest lucru, voi arăta că Isus Hristos este în El însuși prețios:„Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă” (1 Petru 2:6). Hristos este comparat cu cele mai prețioase lucruri.

[Hristos] este prețios în Persoana Lui. El este imaginea gloriei Tatălui ceresc (Evrei 1:3). Hristos este prețios în slujirile Sale, care sunt ca niște raze multiple ale Soarelui neprihănirii (Mal. 4:2). 1. Slujba profetică a lui Hristos este prețioasă: El este marele Predicator al Cerului, mai prețios decât toți profeții care au venit înaintea Lui. El nu a învățat doar urechea, ci și inima. El este Acela care are cheia lui David în mână și care a deschis cu ea inima Lidiei (F.A. 16:14). 2. Slujba preoțească a lui Hristos este prețioasă: aceasta este temelia solidă a mângâierii noastre – „S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26). În virtutea acestei jertfe, sufletul poate merge înaintea lui Dumnezeu cu tot curajul: „Doamne, dă-mi Cerul! Hristos l-a obținut pentru mine. El a fost atârnat pe cruce pentru ca eu să pot să mă așez pe un scaun de domnie”. Sângele lui Hristos și jertfa Lui sunt cele două lucruri pe care se bazează mântuirea noastră. 3. Slujba împărățească a lui Hristos este prețioasă: „Pe haină și pe coapsă avea scris Numele acesta: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Apoc. 19:16). Hristos are preeminența în măreția Lui peste toți regii. El deține cel mai înalt scaun de domnie, cea mai bogată coroană, cele mai mari stăpâniri și cea mai durabilă posesie: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci” (Evrei 1:8)… Hristos are sceptrul Lui așezat acolo unde niciun alt rege nu are acces. El este stăpân peste voința și dorințele omului, iar puterea Lui constrânge conștiința.

Dacă Îl prețuim pe Hristos, atunci Îi vom acorda prioritate în judecățile noastre înaintea altor lucruri. Îl prețuim pe Hristos mai mult decât onoarea și bogățiile, căci Perla de mare preț este cea mai apropiată de inimile noastre (Matei 13:46). Cel care Îl prețuiește pe Hristos prețuiește privirile lui Hristos mai mult decât comorile acestei lumi. El socotește cele mai mărunte lucruri ale lui Hristos ca fiind mai bune decât cele mai valoroase bogății din lume: „El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului” (Evrei 11:26). Este Hristos astfel pentru noi? Îi vei auzi pe unii spunând că ei nutresc unele gânduri onorabile față de Hristos, dar îi vei putea vedea cum prețuiesc mai mult terenurile și averile lor. Tânărul din Evanghelie a pus sacii lui de aur mai presus de Hristos (Marcu 10:17-22); Iuda a socotit că 30 de arginți sunt mai de valoare decât El (Matei 26:15). Mă tem că, dacă ar veni ceasul încercării, mulți ar prefera mai degrabă să renunțe la botezul lor și să se dezică de Hristos decât să riște să-și piardă posesiunile pământești de dragul Lui.

Dacă Îl prețuim pe Hristos, nu putem trăi fără El. Nu știu cum am putea să ne descurcăm fără lucrurile pe care le prețuim, căci un om poate trăi fără muzică, dar nu fără hrană. Unui copil al lui Dumnezeu îi pot lipsi sănătatea și prietenii, dar nu poate rezista fără Hristos. În absența lui Hristos, el spune ca și Iov, „umblu jelindu-mă, fără soare” (Iov 30:28, lit. KJV). Chiar dacă am parte de strălucirea mângâierilor pământești, eu îmi doresc Soarele neprihănirii. Rahela spunea: „Dă-mi copii, ori mor” (Gen. 30:1). Așa spune și sufletul, „Doamne, dă-mi-L pe Hristos, sau mor. Vreau o singură picătură din apa vieții, pentru a-mi stăvili setea! Ar putea oamenii să Îl prețuiască pe Hristos, dacă stau nepăsători în lipsa Lui?”

Dacă Îl prețuim pe Hristos, n-ar trebui să ne plângem de niciun efort făcut pentru a-L avea. Acela care prețuiește aurul va săpa după el în mină: „Sufletul meu este lipit de Tine” (Ps. 63:8). Plutarh[2] spunea despre gali, un popor vechi din Franța, că, după ce aceștia au gustat din vinul dulce al strugurilor italieni, au întrebat de această țară și nu și-au găsit odihna până nu au vizitat-o. Acela în ochii căruia Hristos este prețios nu-și găsește niciodată odihna decât atunci când Îl află pe Hristos: „L-am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, dar nu l-am găsit… am găsit pe iubitul inimii mele. L-am apucat, și nu l-am mai lăsat” (Cânt. 3:1-2, 4).

Dacă Îl prețuim pe Hristos, de dragul Lui ne vom despărți de cele mai dragi pofte. Pavel le spunea galatenilor că aceștia îl prețuiseră atât de mult, încât ar fi fost gata să-și scoată ochii și să îi dea lui (Gal. 4:15). Acela care Îl prețuiește pe Hristos își va smulge din ochi poftele rele. Un om înțelept va arunca otrava pentru a putea căpăta medicamentul care îi va revigora viața. Acela care pune un preț mare pe Hristos se va despărți de mândria lui, de câștigul nedrept, de patimile păcătoase. El își va așeza piciorul pe gâtul păcatelor lui (Ios. 10:24).

Poți să îi încerci pe adevărații credincioși în felul acesta: Cum ar putea să se spună despre ei că Îl prețuiesc pe Hristos, dacă n-ar abandona lucrurile deșarte de dragul Lui? Ce batjocură și ocară atrag asupra Domnului Isus cei care preferă o poftă ce aduce condamnarea în loc să pună un preț mai mare pe Hristos Mântuitorul?

Dacă Îl prețuim pe Hristos, vom fi gata să-i ajutăm pe alții să se alipească de El. Atunci când avem lucruri deosebite, suntem dornici să le împărțim cu prietenii noștri. Dacă un om găsește un izvor de apă, îi va chema și pe alții ca și ei să bea și să-și satisfacă setea. Îl prezentăm pe Hristos altora? Îi luăm de mână și îi conducem la Hristos? Acest lucru arată cât de puțin Îl prețuiesc unii pe Hristos, pentru că nu se vede nicio străduință în ei ca să-i aducă la Hristos pe cei apropiați lor. Aceștia se străduiesc să capete terenuri și bogății pentru urmașii lor, dar nu îi interesează să le lase de moștenire Perla de mare preț.

Haideți, așadar, să avem gânduri înalte despre Hristos, să-L socotim comoara noastră cea mai mare și bucuria noastră cea mai de preț. Iată motivul pentru care milioane de oameni pier: ei nu-L prețuiesc pe Hristos. Hristos este Ușa prin care oamenii trebuie să intre în Ceruri (Ioan 10:9). Dacă ei nu cunosc această Ușă sau sunt atât de mândri încât să nu se oprească pentru a intra pe ea, cum ar putea să fie mântuiți?

Un om evlavios este un iubitor al Cuvântului: „Cât de mult iubesc Legea Ta!” (Ps. 119:97).

1. Un om evlavios iubește Cuvântul scris. Ioan Gură de Aur[3] compara Scriptura cu o grădină plină de flori. Un om evlavios găsește bucurie să umble în această grădină și să o admire, căci el iubește fiecare parte a Cuvântului.

a. El iubește partea Cuvântului care conține sfaturi, căci acesta este o regulă de viață și o călăuză pentru el. Ea conține credenda et facienda, adică lucrurile ce trebuie crezute și practicate. Un om evlavios iubește aforismele[4] Cuvântului.

b. Un om evlavios iubește avertismentele Cuvântului. Asemenea grădinii Edenului, care avea pomul vieții în ea și o sabie la porțile ei, așa este și Scriptura pentru cel evlavios. Așa este avertismentul Cuvântului – el flutură un foc în fața fiecărei persoane care continuă încăpățânată în nelegiuire: „Da, Dumnezeu va zdrobi capul vrăjmașilor Lui, creștetul capului celor ce trăiesc în păcat” (Ps. 68:21). Cuvântul lui Dumnezeu nu are niciun pic de indulgență față de rău. El nu-l va lăsa pe om să penduleze între păcat și Dumnezeu. Așa cum nicio mamă nu-l va lăsa pe copilul ei să fie tăiat în două (1 Împ. 3:26), tot așa Dumnezeu nu va lăsa ca inima omului să fie împărțită.

c. Un om evlavios iubește mustrările Cuvântului. El știe că există dragoste în orice avertisment, că Dumnezeu nu vrea să pierim, motiv pentru care, în mila Lui, ne avertizează, așa încât să ne facă să ne fie frică de păcat. Avertismentele lui Dumnezeu sunt asemenea geamandurilor de pe mare, care marchează locurile unde se află stânci și îl avertizează pe cel ce s-ar putea apropia că îl pândește moartea. Avertismentul este un lucru bun, o piedică ce ne este pusă în cale așa încât să ne cercetăm pentru a nu merge înainte în pierzare și Iad. În fiecare avertisment se găsește îndurare.

d. Un om evlavios iubește consolările Cuvântului, făgăduințele acestuia. El merge înainte hrănindu-se din ele, așa cum Samson s-a hrănit din miere. Făgăduințele sunt toate miez și dulceață, ele sunt remediile tari care ne dau viață atunci când suntem pe punctul de a leșina, fiind conductele care aduc apa vieții către noi. „Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul” (Ps. 94:19). Făgăduințele au fost harfa lui David care îndepărta gândurile triste, ele au fost sânul din care David s-a hrănit cu mângâierile divine.

Un om evlavios își dovedește dragostea față de Cuvântul scris:

1. Prin citirea lui sârguincioasă: nobilii credincioși din Berea cercetau Scripturile zilnic (F.A. 17:11). Apolo era tare în Scripturi (F.A. 18:24). Cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi o Magna Carta[5] a Cerului; ar trebui să citim zilnic din ea. Cuvântul ne arată ce este adevărul și ce este erezia. El este acel ogor unde stă ascunsă Perla de mare preț, și cum ar trebui să săpăm după această Perlă! Inima omului evlavios este biblioteca în care ar trebui să se găsească așezat Cuvântul lui Dumnezeu. El locuiește din belșug în inima lui (Col. 3:16). Cuvântul are o dublă lucrare: să ne învețe și să ne judece. Cei care nu vor fi învățați de Cuvânt vor fi judecați de Cuvânt. Haideți să ne familiarizăm cu Scriptura! Ce s-ar întâmpla dacă am trăi vremuri precum cele ale lui Dioclețian,[6] care a poruncit ca Biblia să fie arsă, sau ca în zilele reginei Maria,[7] când a avea o Biblie în limba engleză însemna condamnarea la moarte? Prin studierea sârguincioasă a Scripturii, putem ajunge să purtăm o Biblie în mințile noastre.

2. Prin meditarea frecventă la Cuvânt: „Toată ziua mă gândesc la ea” (Ps. 119:97). Un suflet evlavios meditează la exactitatea și veridicitatea Cuvântului. El nu nutrește câteva gânduri trecătoare legate de Cuvânt, ci își ațintește constant mintea la Scriptură și, prin meditație, el extrage dulceață din această floare și își hrănește mintea cu adevărul sfânt.

3. Prin a găsi plăcere în el. Cuvântul este plăcerea lui: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele” (Ier. 15:16). Niciodată n-a existat un om care să găsească o plăcere mai mare în mâncarea îndrăgită așa cum profetul a găsit în Cuvânt. Fără îndoială, cum ar putea un sfânt să fie indiferent față de Biblie atâta vreme cât tot ceea ce el nădăjduiește că este prețios pentru sufletul său și vrednic de îndrăgit se găsește în aceasta? Nu-și găsește oare un fiu plăcere în a citi despre voia tatălui său și despre testamentul lui, acolo unde poate descoperi ce anume îi va aparține?

4. Prin a-l ascunde în inima lui: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea” (Ps. 119:11), așa cum omul ascunde o comoară ca să nu fie furată. Cuvântul este un giuvaer, iar inima este acea casetă care trebuie încuiată, cu giuvaerul în interiorul ei. Mulți ascund Cuvântul în memoria lor, dar nu și în inima lor. De ce ar ascunde David Cuvântul în inima lui? „Ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. Așa cum un om duce cu el un antidot atunci când merge într-un loc infestat de o boală, tot așa cel evlavios poartă Cuvântul din inima lui ca pe un antidot spiritual care să-l păstreze ferit de infecția păcatului. Atât de mulți oameni au fost otrăviți de erezie și de vicii, pentru că ei n-au ascuns Cuvântul ca pe un antidot sfânt în inima lor.

5. Prin a-l prețui și prefera mai presus decât cele mai prețioase lucruri: a. Mai presus de hrană: „Am prețuit cuvintele gurii Sale mai mult decât hrana de care aveam nevoie” (Iov 23:12, lit. KJV). b. Mai presus de bogății: „Mai mult prețuiește pentru mine legea gurii Tale, decât o mie de lucruri de aur și de argint” (Ps. 119:72). c. Mai presus de cinstea lumii: este memorabilă relatarea despre regele Edward al VI-lea, care, în ziua încoronării sale, când i-au prezentat trei săbii care simbolizau că era monarhul a trei împărății, acesta a răspuns: „Lipsește o sabie”. Fiind întrebat la ce se referea, el a răspuns, „Sfânta Biblie”, care este sabia Duhului și care trebuie pusă mai presus de aceste semne ale regalității.

6. Prin conformarea față de el. Cuvântul este ceasul solar după care cel evlavios își rânduiește viața, cântarul în care își cântărește faptele. El copiază Cuvântul în acțiunile sale zilnice.

Un om evlavios iubește Cuvântul predicat, care este ca un comentariu asupra Cuvântului scris. Scriptura este untdelemnul și balsamul suveran, iar predicarea Cuvântului este acțiunea prin care acesta este aplicat sufletelor. Scriptura este planta aromată, prețioasă, iar predicarea Cuvântului este pregătirea acestei plante, lucru care face ca ea să elibereze parfumul ei plăcut și minunat. Predicarea Cuvântului este denumită „puterea lui Dumnezeu” spre mântuire (1 Cor. 1:24). Prin aceasta, ni se spune că Hristos ne vorbește din Ceruri (Evrei 12:25). Un om evlavios iubește Cuvântul predicat în parte datorită binelui pe care îl descoperă din această lucrare: el a simțit cum roua a căzut odată cu această mană. Apoi el îl iubește pentru că este rânduiala lui Dumnezeu: Domnul a rânduit să-l mântuiască prin această slujire.

Un om evlavios este un om care se roagă. Acesta este un adevăr al Scripturii: „Orice om evlavios să se roage Ție” (Ps. 32:6). De îndată ce harul este revărsat către el, rugăciunea se revarsă din el: „Dar eu alerg la rugăciune” (Ps. 109:4). În evreiește, expresia are sensul „dar eu mă rog”. Rugăciunea și cu mine suntem una. Rugăciunea este calea sufletului către Cer: Dumnezeu vine către noi prin Duhul Sfânt, și noi ne îndreptăm către El prin rugăciune. Un om evlavios nu poate trăi fără rugăciune: un om nu poate trăi dacă nu respiră, și niciun suflet nu poate să trăiască dacă nu își exprimă dorințele înaintea lui Dumnezeu. Imediat ce un copilaș se naște, el strigă și plânge. Imediat ce Pavel a fost convertit, despre el se spune: „Iată, el se roagă” (F.A. 9:11). Fără îndoială că el se ruga și înainte, pe când era un fariseu, dar pe atunci nu se ruga decât superficial sau superstițios. Totuși, când lucrarea harului a venit asupra sufletului său, iată, el se roagă. Un om evlavios își găsește drum în fiecare zi la muntele rugăciunii. El începe ziua cu rugăciune, căci înainte de a-și deschide magazinul, își deschide inima înaintea lui Dumnezeu. Așa cum noi folosim parfumuri dulci în casele noastre, casa unui om evlavios este o casă a parfumului: ea este înțesată de tămâia rugăciunii. El nu se implică în nimic fără să-L caute pe Dumnezeu. Un om evlavios Îl consultă pe Dumnezeu în toate lucrurile.


Fragment din “The Godly Man’s Picture Drawn with a Scripture-Pencil” din The Sermons of Thomas Watson, Soli Deo Gloria, un imprint al Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org.


 [1] elemente vitale – viața, vigoarea, energia trupească ce răspunde printr-o acțiune la un stimul.

[2] Plutarh (46-120? d.Hr.) – biograf și filozof grec, care a scris o colecție de biografii folosite ulterior de Shakespeare în piesele sale de teatru.

[3] Ioan Gură de Aur (347-407 d.Hr.) – teolog timpuriu și predicator expozitiv al bisericii din Grecia.

[4] aforism – o afirmație scurtă de adevăr sau opinie.

[5] Magna Carta – codul libertăților politice și civile din Anglia, pe care regele John l-a adoptat la Runnymede, în iunie 1215; este un document care garantează drepturile fundamentale.

[6] Dioclesian sau Dioclețian (245-313 d.Hr.) – împărat roman care i-a persecutat pe creștini.

[7] Regina Maria (1553-1558) – regina catolică denumită „Maria sângeroasa”, care i-a persecutat neobosit pe protestanți.

Sus