Evlavie adevărată
Întrucât Evlavie Adevărată[1] este străin de majoritatea oamenilor și cunoscut cu adevărat doar de câțiva oameni, înainte de a prezenta călătoriile lui și de a-i înfățișa pe cei cu care el se întâlnește, vreau să îți ofer în primul rând o descriere a lui. Multe persoane greșesc fundamental confundându-l cu Moralistul. Alții îl confundă cu Evlavia Falsă. Alții, din ignoranță sau din răutate, îl denumesc cu dispreț și ură Unicitate,[2] Încăpățânare, Mândrie sau Răzvrătire.
Aceștia din urmă îl declară nevrednic să trăiască, fiind un distrugător răzvrătit al păcii și ordinii, oriunde își face el apariția. Cu adevărat, el este privit ca un tovarăș certăreț, care provoacă dezbinare, așa încât este considerat cauza tuturor acelor diferențe nefericite, a tuturor dezbinărilor, necazurilor și ticăloșiilor de care abundă această lume. De aceea, voi concluziona că nimic nu este mai necesar decât să dăm jos acea mască pe care inamicii lui neîmpăcați au așezat-o asupra lui, și să-l dezvinovățim de toate reproșurile și batjocurile acestor fii ai lui Belial.[3] Atunci când îl vom putea prezenta în nevinovăția lui originală, fără pată, se va putea vedea că nimeni nu trebuie să se teamă de el, să fie lipsit de dorința pentru a-l accepta, sau să fie rușinat să se asocieze cu el și să-l facă un prieten de suflet.
De aceea, este bine să știi, în primul rând, că sfințenia constă din cunoașterea corectă a adevărurilor divine sau a principiilor fundamentale ale Evangheliei, pe care toți oamenii ar trebui să și le însușească și să fie întăriți în ele, așa încât să poată fi mântuiți. „Și fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă” (1 Tim. 3:16). Poți vedea din acest pasaj că marile adevăruri ale religiei creștine sunt denumite evlavie.
Acum, dacă ar cere cineva să audă mai specific care sunt acele principii ale adevărului divin sau aspecte fundamentale ale credinței creștine, care sunt esențiale pentru evlavia adevărată, răspunsul meu este următorul:
1. Există un Dumnezeu veșnic, infinit, pe deplin sfânt, cel mai înțelept, drept, bun și plin de har, sau Dumnezeirea glorioasă, care este în trei Persoane distincte – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – și acestea trei sunt Una, adică una în esența Lor.
2. Acest Dumnezeu, mânat de marea Lui dragoste și bunătate, ne-a dat o singură regulă certă și infailibilă a credinței și practicii, anume Sfânta Scriptură. Putem cunoaște prin acestea nu doar că există un Dumnezeu și Creator, ci și modalitatea în care El a creat lumea, alături de scopul sau motivul pentru care a creat El toate lucrurile.
De asemenea, putem cunoaște felul în care păcatul a intrat în lume, și ce neprihănire cere Dumnezeu pentru îndreptățirea[4] noastră (sau achitarea noastră de vinovăția păcatului), anume printr-un Răscumpărător: Fiul Său, pe care L-a trimis în lume. Nu există vreo altă regulă sau cale de a cunoaște aceste lucruri așa încât oamenii să poată fi mântuiți, decât prin revelația sau relatările sacre ale Sfintei Scripturi, taina mântuirii fiind cu mult peste puterea rațiunii omenești, așa încât nu poate fi cunoscută prin lumina care există natural în oameni.
3. Răscumpărătorul nostru, Domnul Isus Hristos, care este Garantul[5] noului legământ și singurul Mijlocitor[6] între Dumnezeu și oameni, este cu adevărat Dumnezeu (de aceeași esență cu Tatăl) și cu adevărat Om (de aceeași substanță cu fecioara Maria) – având în El aceste două naturi într-o singură Persoană – iar răscumpărarea, pacea și reconcilierea se pot obține doar prin acest Domn Isus Hristos.
4. Îndreptățirea și iertarea păcatelor vin doar prin acea satisfacere deplină pe care Hristos a făcut-o dreptății lui Dumnezeu și sunt căpătate doar prin credința în Hristos, prin Duhul Sfânt.
5. Toți oamenii care sunt sau care pot fi mântuiți trebuie să fie înnoiți, regenerați[7] și sfințiți[8] prin Duhul Sfânt.
6. Va exista o înviere a trupurilor tuturor oamenilor, în ziua de apoi.
7. Va exista o judecată veșnică, prin care toți oamenii vor fi aduși înaintea judecății lui Isus Hristos în acea zi, și vor da socoteală pentru toate lucrurile făcute în trup, și va exista o stare viitoare de glorie și fericire veșnică pentru toți credincioșii adevărați, și una de chin și pierzare veșnică pentru toți necredincioșii și toate persoanele păgâne, care vor trăi și vor muri în păcatele lor.
Ceea ce vreau să spun acum este că aceste lucruri sunt părți esențiale din Evlavie adevărată, în cunoașterea adevărată și credința în aceste principii, care cuprind elementele fundamentale ale religiei autentice sau ale credinței creștine.
În al doilea rând, evlavia, în aspectele ei interioare, este o conformare sfântă față de aceste principii sacre și divine, pe care omul firesc nu le poate înțelege. Evlavia adevărată constă din lumina adevărurilor supranaturale și viața harului, Dumnezeu manifestându-se în lumina acestor principii glorioase și lucrând viața harului supranatural în suflet, prin Duhul Sfânt. Ea este cunoașterea mântuitoare, în propria viață, a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, și îndepărtarea trăsăturilor rele ale sufletului, ca și infuzarea în locul lor a obiceiurilor cerești, sau o conformare și dragoste plină de har a inimii față de Dumnezeu, agățându-se de toate adevărurile descoperite și găsind influențele puternice ale Evangheliei și ale Duhului lui Hristos asupra noastră, prin care sufletele noastre sunt aduse în asemănare cu moartea și învierea Lui. Așa este Evlavie Adevărată. Evlavia adevărată nu înseamnă simpla trăire a principiilor firești ale moralității, nici o cunoaștere istorică, teoretică sau dogmatică[9] a Evangheliei sfinte și a preceptelor ei, ci o conformare credincioasă față de principiile Evangheliei, achitându-ne de responsabilitățile noastre cu aceeași sârguință și credincioșie față de Dumnezeu și față de om, așa încât conștiințele noastre să fie păzite de orice ofensă adusă fie lui Dumnezeu, fie omului (F.A. 24:16).
Ea constă din abandonarea păcatului și din dezgustul față de el, considerându-l cel mai mare rău, ca și din alipirea de Dumnezeu în sinceritatea inimii, privindu-L mai presus de orice, supunându-ne voluntar, dintr-un principiu al dragostei divine, față de toate poruncile și rânduielile Lui. Evlavia îl face pe om să spună ca și psalmistul: „Pe cine altul am eu în Cer afară de Tine?” (Ps. 73:25). Sfântul Augustin[10] spunea: „Cel ce nu Îl iubește pe Hristos mai presus de orice, nu Îl iubește deloc”. Acela care găsește plăcută compania lui Evlavie Adevărată este la fel de zelos pentru lucrarea religiei după cum este pentru răsplata ei. Există unii care Îl slujesc pe Dumnezeu așa încât să se slujească pe ei înșiși datorită acestui fapt. Totuși, un creștin adevărat dorește harul, nu doar pentru ca Dumnezeu să-l glorifice în Cer, ci și pentru ca el să-L glorifice pe Dumnezeu aici, pe Pământ. Un astfel de om va striga: „Doamne, dă-mi mai degrabă o inimă bună decât o avere mare”. Chiar dacă poate iubi multe lucruri în afara lui Dumnezeu, el nu va iubi niciodată ceva mai presus decât pe Dumnezeu. Un astfel de om se teme mai mult să păcătuiască decât să sufere, și, de aceea, mai degrabă va accepta suferința decât păcatul.
În al treilea rând, pentru a căpăta o cunoaștere completă a lui, ar fi bine dacă l-aș putea descrie în forma sa (2 Tim. 1:13; 3:5) ca și în hainele pe care le poartă continuu. Părțile exterioare ale lui Evlavie Adevărată sunt foarte frumoase. Nici nu-i de mirare că ele sunt astfel, văzând că el este îmbrăcat prin priceperea singurului Dumnezeu înțelept, Mântuitorul nostru, căci toate lucrările mâinilor Sale sunt glorioase. Întrucât aceasta, anume crearea evlaviei, este una dintre cele mai înalte și admirabile lucrări ale înțelepciunii Sale veșnice, implicit ea trebuie să depășească în glorie și frumusețe toate celelalte lucrări. De aceea, forma și frumusețea lui exterioară sunt de o așa manieră încât el nu are nevoie de artificii omenești pentru a fi împodobit, pentru a ilustra sau înfrumuseța înfățișarea lui plăcută. Întrucât el s-a născut din mâinile Creatorului său măreț, nu există nimic defect în forma lui evanghelică și apostolică. Întrucât, din cap până în picioare, nu există nimic în exces sau care să nu fie necesar, așa încât fiecare trăsătură, fiecare venă, nerv și ligament sunt rânduite într-o ordine exactă și frumoasă, nimic nu poate fi adăugat frumuseții lui. De aceea, oricine adaugă sau modifică ceva atingându-se de forma evlaviei adevărate, o deformează și o urâțește în loc să o înfrumusețeze. Dincolo de asta, Dumnezeu a interzis orice acțiune de acest fel, prin a-I atribui lui Dumnezeu ceva ce nu este al Lui: „N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, și să fii găsit mincinos” (Prov. 30:6). Nu fac oare asta papistașii, care spun că acele ceremonii și ritualuri deșarte și superstițioase ce au loc în bisericile lor sunt parte din închinarea înaintea Numelui lui Dumnezeu? Nu înseamnă asta să Îi atribuie lui Dumnezeu o minciună? Dincolo de asta, nu este un atac la înțelepciunea lui Dumnezeu încercarea de a schimba sau altera orice lucru în forma evlaviei, ca și cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut cel mai bine cum ar trebui să I se aducă închinare, așa încât să îi fie dator omului pentru ajutorul, înțelepciunea și istețimea lui, atunci când acesta se atinge de lucrurile lui Dumnezeu, adăugând la ele chestiuni denumite necesare și decente? Nu înseamnă că atacăm grija și credincioșia lui Dumnezeu dacă presupunem că El n-ar fi manifestat suficientă atenție și grijă pentru a lăsa în Cuvântul Său binecuvântat toate lucrurile care sunt necesare în privința formei evlaviei, fără a avea nevoie de ajutorul și înțelepciunea slabă a omului, care să vină să aducă înaintea oamenilor ceea ce Dumnezeu ar fi omis să spună?
De aceea, toți pot observa că Evlavie Adevărată nu își schimbă niciodată înfățișarea. El nu este alterat nici măcar în cel mai mărunt aspect pe care îl ilustrează de la bun început. Nu, nu există nimic mai străin de el decât acele haine pompoase, acele veșminte superstițioase, acele imagini, cruci, sare, untdelemn, apă sfântă și alte ritualuri, care sunt considerate de mulți necesare pentru existența lui. De aceea, ia aminte să nu faci confuzie între o formă contrafăcută a evlaviei și cea adevărată. Este nevoie doar să observi un singur lucru, anume că trebuie să te asiguri că primești puterea evlaviei în forma ei, căci această formă, lipsită de viața și puterea ei interioară, nu ți-ar face niciun bine. Nu ar fi decât un trup fără suflet, o carcasă fără miez, o cutie de comori goală. De asemenea, n-ar trebui să tratezi cu superficialitate această formă a evlaviei, căci îți poți aminti că apostolul a vorbit despre „modelul de învățătură” (Rom. 6:17 NTR) și despre „modelul cuvintelor sănătoase” (2 Tim. 1:13 NTR); așa cum trebuie să ne ținem alipiți de credința adevărată, tot așa trebuie să rămânem și în mărturisirea ei. Este adevărat, poți întâlni din când în când o coajă fără miez, dar rareori vei întâlni miezul fără coajă!
Fragment din cartea The Travels of True Godliness, Solid Ground Christian Books, www.solid-ground-books.com.
[1] La sfârșitul anilor 1600, Benjamin Keach a scris o alegorie intitulată The Travels of True Godliness („Călătoriile lui Evlavie Adevărată”), asemănătoare în stilul ei cu cea a lui John Bunyan, Călătoria Creștinului. În acest articol, autorul ilustrează credința creștină ca pe un personaj masculin, denumit „Evlavie Adevărată”. De asemenea, în acest articol, termenii evlavie și sfințenie sunt folosiți alternativ. – n.ed.
[2] unicitate – ceea ce diferă de alții, în contextul de față în aspecte legate de comportament sau de religie, dar cu scopul de a atrage atenția către sine. Autorul spune că creștinul adevărat va fi acuzat că acționează doar pentru a fi observat de alții.
[3] Fiii lui Belial – Belial are sensul de „rău, nevrednic, ticălos”, și a ajuns să fie folosit în literatura ebraică drept un nume prin care se identifică Satana. Un fiu al lui Belial este, așadar, o persoană rea și ticăloasă.
[4] îndreptățirea – un act al harului fără plată de la Dumnezeu, prin care El iartă toate păcatele noastre și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Lui doar prin neprihănirea lui Hristos, ce ne este atribuită și pe care o primim doar prin credință. (Spurgeon’s Catechism, Q. 32).
[5] Garant – o persoană care se obligă să preia responsabilitățile sau datoria alteia.
[6] Mijlocitor – un intermediar; cineva care intervine între două părți ostile pentru a restaura o relație de armonie și unitate între ele.
[7] regenerat – născut din nou; adus de la moarte spirituală la viață spirituală și la unirea cu Isus Hristos prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt.
[8] sfințit – făcut sfânt prin harul Duhului Sfânt; pus deoparte pentru a fi folosit de Dumnezeu.
[9] cunoaștere istorică, teoretică sau dogmatică – istorică = a cunoaște adevărul, dar fără a-l crede prin puterea regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu; teoretică = imaginară, care există doar în tărâmul ideal; dogmatică = acceptarea unor anumite lucruri pe baza unei tradiții teologice, fără a crede acele lucruri prin puterea regeneratoare a Duhului Sfânt.
[10] Augustin (354-430) – episcop de Hippo, teolog al bisericii primare, considerat de mulți drept părintele teologiei biblice; s-a născut la Tagaste, în partea de nord a Africii.