Natura unui om evlavios

„Cu omul neprihănit, Te arăți neprihănit” (Ps. 18:25).

O inimă neprihănită este o inimă neîmpărțită. Pentru un ipocrit, există mulți dumnezei și mulți domni, și el trebuie să aibă o inimă pentru fiecare dintre aceștia. Dar pentru cel neprihănit, nu există decât un singur Dumnezeu Tatăl și un singur Domn Isus Hristos, și o singură inimă Îi va sluji pe amândoi. Ipocritul își ațintește inima asupra creaturii, căci pentru fiecare creatură trebuie să aibă câte o inimă, iar împărțirea aceasta a inimii lui îl distruge (Osea 10:2). Avantajele lumești bat la ușă, și el trebuie să aibă o inimă pentru ele. Plăcerile carnale se prezintă înaintea lui, și trebuie să aibă o inimă și pentru ele. Preferințele păcătoase își fac apariția, și trebuie ca și ele să își câștige porția din inimă. Puține sunt lucrurile necesare, dar deșertăciunile sunt fără număr. Omul neprihănit L-a ales pe Dumnezeu, și îi este suficient.

Un singur Hristos îi este suficient unei inimi hotărâte, căci așa se ruga și sfântul David în Psalmul 86:11: „Dă-mi o inimă neîmpărțită pentru a mă teme de Numele Tău!” (NTR). Altfel spus, „dă-mi o inimă și o minte, și fă ca acestea să fie ale Tale”.

Chiar dacă există mii de raze, toate se întâlnesc în Soare. Așa este și omul neprihănit, căci chiar dacă are o mie de gânduri, toate se întâlnesc în Dumnezeu, prin bunăvoința Lui. El are multe obiective subordonate, secundare, precum să-și asigure traiul, să-și păstreze un nume bun, să le dea de mâncare copiilor lui, dar nu are niciun obiectiv suprem decât pe Dumnezeu. Astfel, el manifestă o hotărâre în deciziile sale, o neclintire în îndatoririle sale sfinte, o consecvență în acțiunile sale, și o îndârjire în dispoziția inimii lui, lucruri pe care ipocriții ticăloși nu le pot căpăta.

1. O inimă neprihănită este sănătoasă, fără a avea în ea stricăciuni. „Inima să-mi fie neîmpărțită în orânduirile Tale, ca să nu fiu dat de rușine!” (Ps. 119:80). Cu cât există mai multă sinceritate, cu atât va fi mai puțină rușine. Integritatea este marele autor al încrederii. Fiecare îngheț face ca trupul nesănătos să se cutremure, și fiecare încercare clatină sufletul bolnav. Un om neprihănit nu are întotdeauna o culoare atât de clară pe cât este a ipocritului, dar culoarea lui este naturală, este a lui. Credinciosul adevărat nu este vopsit, iar constituția lui este fermă. Frumusețea ipocritului este împrumutată, iar focul încercării o va topi.

Un om neprihănit are infirmități și boli, dar natura lui nouă le va scoate din el, căci în interior, el este sănătos. Lepra îl cuprinde dinăuntru pe cel ipocrit, dar el caută să o ascundă. „Căci se măgulește singur în ochii lui, până când fărădelegea lui ajunge să fie vrednică de dispreț” (Ps. 36:2, lit. KJV). El se străduiește să se ascundă de Dumnezeu, de oameni, dar cel mai mult de propria persoană. El ar putea oricând să rămână mulțumit cu propria persoană, și această târguială o va face „până când fărădelegea lui ajunge să fie vrednică de dispreț”. Spre deosebire de acesta, un om neprihănit se cerne și se încearcă întotdeauna pe sine: „Sunt eu sănătos? Sunt eu neprihănit? Este slujirea mea făcută corect? Sunt infirmitățile mele consecvente cu integritatea mea?”

Un om neprihănit este ca un măr care are unele pete de stricăciune, dar un ipocrit este ca un măr cu miezul stricat. Creștinul sincer are o pată de patimă aici, una de atitudine lumească colo, și una de mândrie în altă parte. Dar dacă l-ai diseca și l-ai studia, ai putea observa că este sănătos în inima lui: acolo trăiesc și domnesc Hristos și creștinismul. Un ipocrit este ca un măr plăcut și moale la atingere, dar stricat pe dinăuntru. Cuvintele lui pot fi precise, acțiunile lui pot să pară devotate și viața lui fără reproș, dar, dacă l-ai căuta în interior, inima lui va fi înțesată de păcat, căci este cuibul Satanei.

2. O inimă neprihănită este curată, neamestecată. Ea nu este sută la sută curată, căci acea stare fericită este rezervată Cerului, ci este curată prin comparație cu contaminarea și amestecul dezgustător al ipocritului. Chiar dacă mâna lui nu poate face tot ceea ce Dumnezeu îi poruncește, totuși inima lui este sinceră în tot ceea ce face. Sufletul lui este înclinat și tânjește după puritatea perfectă, căci așa îi este și numele. „Ferice de cei cu inima curată” (Matei 5:8). El eșuează câteodată în cuvintele lui, în gândurile și faptele lui. Totuși, dacă îi vei deschide inima, există acolo o dragoste, o dorință, un plan și o străduință după puritatea reală și absolută. El nu este curat în totalitate, adică eliberat de toate păcatele, ci este curat în sens evanghelic, liber de domnia oricărui păcat asupra lui, în special de ipocrizie, care este atât de contrară legământului harului. În acest sens, omul neprihănit este puritanul Scripturii, și astfel este mai departe de ipocrizie decât orice alt om. El se bucură cu adevărat că Dumnezeu este Cel ce cercetează inimile, căci atunci cunoaște și el că Domnul Își va găsi Numele și natura în poporul Său ales.

Totuși, chiar și cel mai neprihănit om din lume are o anumită doză de ipocrizie în el. „Cine poate zice: Mi-am curățit inima, sunt curat de păcatul meu?” (Prov. 20:9). Cu toate acestea, el poate detecta, se poate împotrivi și poate disprețui această ipocrizie, așa încât nu poate fi denumit în această lume drept ipocrit, și nici nu îl putem condamna ca un astfel de om. Obiectivele lui sunt în general îndreptate hotărât către gloria lui Dumnezeu. Dispoziția inimii lui și gândurile sale sunt curate, și sunt în general mai bune decât performanțele lui exterioare. Cu cât vei pătrunde mai mult în interiorul lui, cu atât mai bun îl vei găsi. El este curat de orice gânduri rele, este curat în acțiunile sale, mai curat chiar în familia lui, și mai curat în odăița lui, dar cel mai curat în inima lui. Chiar dacă se mai găsește păcat acolo, vei putea găsi și împotrivire și antipatie față de păcat, așa încât păcatul nu se amestecă cu inima lui.

Ipocritul alege să păcătuiască, pe când omul neprihănit n-ar avea parte de niciun păcat, dacă ar putea alege asta. Călătorul dă peste locuri murdare pe drumul său, dar el caută să nu se amestece cu murdăria acestuia, iar dacă ajunge să se noroiască, se curăță cât de repede poate. Prin comparație, porcii își găsesc încântarea în noroi, și nu se pot simți bine dacă nu se tăvălesc în el. Aceasta este diferența dintre omul neprihănit și cel ipocrit. Până și cel mai curat suflet de pe Pământ este uneori murdar de păcat, dar el nu plănuiește acel păcat dimineața, și nici nu se culcă alături de el noaptea. Spre deosebire de acesta, ipocritul plănuiește păcatul și își găsește plăcere în el, căci nu se simte niciodată mai bine decât atunci când trăiește în păcat. Altfel spus, ipocritul poate evita păcatul, dar doar cel neprihănit se poate dezgusta de păcat.

3. Un om neprihănit este desăvârșit. „Uită-te bine la cel fără prihană, și privește pe cel fără vicleșug” (Ps. 37:37). Ai putea să-i vezi pe amândoi dintr-o dată. Inima lui este în întregime devotată voii și căilor lui Dumnezeu. Ipocritul a avut doar excepții și rezerve. „Trebuie să părăsesc un astfel de păcat, dar nu pot iubi un astfel de har. Nu voi practica o astfel de îndatorire. Mă voi supune, dar numai până aici. Doar până aici voi merge. Acest lucru este consecvent cu obiectivele mele carnale, dar nici măcar întreaga lume nu mă poate convinge să merg mai departe”. Judecata ipocritului ar putea să îl convingă să meargă dincolo de voința lui, și conștiința dincolo de plăcerile lui, dar el nu este un om cu totul dedicat, iar inima lui este împărțită, căci el acționează când într-o direcție, când în alta.

Omul neprihănit are o singură fericire înaintea lui, iar aceea este bucuria lui Dumnezeu. El are o singură regulă, și aceea este voia sfântă a lui Dumnezeu. El are o singură lucrare, și anume să fie pe plac Stăpânului lui. Astfel, el este sigur în alegerile lui, în dorințele lui, în căile lui și în planurile lui. Chiar dacă pot exista unele amânări în punerea în aplicare a principalului său obiectiv, totuși nu îl vei vedea ezitând sau fiind nehotărât, alergând între două obiective, căci el este în întregime ațintit și hotărât în obiectivul său, așa încât se poate spune despre el că este „perfect și desăvârșit, nelipsindu-i nimic”.

În orice ipocrit se găsește o întăritură care n-a fost niciodată supusă suveranității și domniei voii lui Dumnezeu. Unele pofte se fortifică singure în voință, dar acolo unde pătrunde integritatea, ea face ca orice gând să fie făcut rob ascultării de Hristos. Cel sfânt spune: „Doamne, sunt al Tău cu totul, fă ce dorești cu mine. Spune-mi ce dorești, și scrie pe inima mea ce vrei”. „Doamne, Dumnezeul nostru, alți stăpâni afară de Tine au stăpânit peste noi, dar acum numai pe Tine, și numai Numele Tău îl chemăm” (Isaia 26:13). Acesta este omul neprihănit.

4. O inimă neprihănită este onestă, fără viclenii. „Ferice de omul, căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea, și în duhul căruia nu este viclenie!” (Ps. 32:2). Iată un cuvânt cu adevărat binecuvântat. Vai! Dacă avem nelegiuiri multe și mari, n-ar fi fost un lucru fericit să nu fi păcătuit niciodată? Iată, lipsa imputării păcatelor noastre va fi la fel de bună pentru noi ca și cum n-am fi avut nicio nelegiuire; păcatele iertate vor fi ca și cum n-ar fi fost comise vreodată; cartea datoriilor noastre va fi ștearsă, ca și cum n-ar fi existat vreodată lucruri scrise despre noi în ea. Dar cine este acest om binecuvântat? „În duhul căruia nu este viclenie”, adică în care nu se găsește niciun fel de viclenie la temelia lui. El este omul care n-a intrat într-un fel înșelător în legământ cu Dumnezeul lui. El nu are nicio viclenie pe care să o aprobe, și față de care să se supună pe vreo cale a ticăloșiei. El nu se joacă cu Dumnezeu, cu oamenii sau cu propria conștiință. El nu își ascunde idolii sub el, când Dumnezeu îi cercetează cortul (Ios. 7:21). Dimpotrivă, așa cum ni se arată în Psalmul 32:5, el își recunoaște păcatele, le urăște și le părăsește.

Când omul neprihănit își mărturisește păcatul, inima lui suspină, și este profund tulburat de acesta, căci nu caută să înșele pe nimeni. Ipocritul îi declară război deschis păcatului, dar continuă să comunice în secret cu poftele sale. Când omul neprihănit se roagă pentru a căpăta vreun har, el dorește din toată inima acest har, și face orice efort pentru a-l căpăta, căci este zelos în sens bun și nu dorește să amâne.

Acela care încearcă să Îl amăgească pe Dumnezeu va încerca să amăgească pe orice om din această lume. Iată diferența uriașă între Saul și David. Saul este acuzat de o greșeală în 1 Samuel 15:14. El respinge acuzația, dar aceasta este înnoită în versetul 17. Totuși, Saul continuă să banalizeze acuzația, și caută frunze de smochin pentru a se acoperi cu totul. David, însă, omul cu inima sinceră, este o cu totul altă ființă. Când este acuzat, el se supune. O singură împunsătură este suficientă pentru a deschide o venă a întristării în inima lui. El mărturisește totul, face chiar un psalm din asta, și concluzionează în felul acesta în Psalmul 51:6: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii”. Omul cu inima sinceră spune, „în ceea ce mă privește, cu omul neprihănit mă voi arăta neprihănit”.

Fragment din cartea The Character of the Upright Man, Soli Deo Gloria, un imprint al Reformation Heritage Books, www.heritagebooks.org.