Motivații pentru trezire

„Moise I-a zis Domnului: ‚Iată, Tu îmi zici: Du pe poporul acesta!’ Și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: ,Eu te cunosc pe nume, și ai căpătat trecere înaintea Mea!’ Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi avea trecere înaintea Ta. Și gândește-Te că neamul aceasta este poporul Tău!’ Domnul i-a răspuns: ‚Voi merge Eu însumi cu tine, și îți voi da odihnă’. Moise I-a zis: ‚Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?’ Domnul i-a zis lui Moise: ‚Voi face și ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea, și te cunosc pe nume!’” (Exod 33:12-17).

Dacă citiți istoria marilor treziri din trecut și despre oamenii pe care Dumnezeu i-a folosit cel mai mult, și dacă îi veți studia în perioada de dinaintea trezirii, când ei se rugau și mijloceau, veți descoperi invariabil că ei erau animați de exact aceleași motivații pe care le vedem aici, în cazul lui Moise.

Așadar, trebuie să ne fie foarte clară chestiunea aceasta a motivațiilor. Eu vă chem să vă rugați pentru trezire. Da, dar de ce să vă rugați pentru trezire? De ce să se roage cineva pentru trezire?

Răspunsul care ni se dă aici în primul rând este acesta: o preocupare pentru gloria lui Dumnezeu. O veți găsi la sfârșitul versetului 13: „Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi avea trecere înaintea Ta. Și gândește-Te că neamul aceasta este poporul Tău!” Aceasta este motivația. Iată motivul. Moise era preocupat în primul rând de gloria lui Dumnezeu. Dar veți vedea că el a folosit constant acest argument particular înaintea lui Dumnezeu… El este preocupat de Numele și, ca să zicem așa, de reputația și gloria lui Dumnezeu.

Acesta este lucrul pe care îl subliniază el în repetate rânduri. „Neamul acesta”, spune el, „este poporul Tău”. În fapt, el spune că cinstea și gloria lui Dumnezeu sunt implicate în această situație. Ei sunt, la urma urmei, poporul Lui: ei au pretins asta pentru că El le dăduse indicații ale acestui lucru, căci îi scosese din Egipt într-o manieră minunată și miraculoasă. El îi purtase prin Marea Roșie; oare avea acum să îi părăsească aici, în pustie? Ce vor zice egiptenii? Ce vor spune celelalte popoare? A eșuat El? El le-a făgăduit lucruri mari; ar putea El să nu le împlinească? Se poate oare ca El să nu le ducă la bun sfârșit? Moise Îi sugerează lui Dumnezeu că, în toată această situație, în joc este pusă gloria lui Dumnezeu, onoarea Lui…

Iată ceea ce contează, nu-i așa? La urma urmei, Biserica este Biserica lui Dumnezeu. „Ea este noua Lui creație, prin apă și prin Cuvânt”. Noi suntem poporul special al lui Dumnezeu, și iată de ce El ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:9). Desigur, El a făcut aceasta pentru ca noi să vestim laudele Lui, perfecțiunile Lui, virtuțile Lui. De aceea, trebuie să fim preocupați în primul rând de această chestiune, datorită Numelui, gloriei și a cinstei lui Dumnezeu însuși. Fie că ne place sau nu, este un fapt clar că lumea Îl percepe pe Dumnezeu însuși, pe Domnul Isus Hristos și toată credința creștină prin intermediul a ceea ce ea vede în noi. Noi suntem reprezentanții Lui; noi suntem poporul care a luat asupra lui Numele Său; noi suntem poporul care vorbește despre El – iar omul din afara Bisericii o privește ca reprezentativă pentru Dumnezeu. De aceea, eu spun că noi trebuie să imităm exemplul lui Moise, așa cum îl vedem aici. Principala noastră preocupare trebuie să fie gloria lui Dumnezeu…Putem fi siguri că acesta este lucrul pe care trebuie să îl vedem din nou. Noi suntem atât de subiectivi în abordarea noastră, gândindu-ne mereu la noi înșine. Dar nu așa trebuie să ne rugăm pentru trezire. În primul rând, trebuie să fim preocupați de Dumnezeu, de gloria, cinstea și Numele Lui.

Pentru mine, aceasta este esența subiectului. Treceți prin marile rugăciuni din Vechiul Testament, și o veți vedea mereu acolo. Acești oameni au avut o pasiune pentru Dumnezeu; ei treceau prin necazuri și erau nefericiți pentru că acest Dumnezeu măreț nu primea închinarea de care era vrednic. Iar ei se rugau la Dumnezeu pentru Numele Lui, pentru gloria Sa, cerându-I să-Și apere propriul Nume, să Se ridice și să îi risipească pe dușmanii Lui. Acesta este primul lucru.

Apoi al doilea lucru – și el trebuie să survină mereu al doilea, niciodată primul – este o preocupare pentru onoarea Bisericii… Eu cred că nu există nicio nădejde de trezire până ce noi toți nu ajungem în punctul în care să începem să uităm de noi înșine și să fim preocupați de Biserică, trupul lui Dumnezeu, poporul Lui de aici, de pe pământ. Multe dintre rugăciunile noastre sunt subiective și centrate pe noi înșine. Avem problemele și greutățile noastre și, până să le vedem rezolvate, ajungem obosiți și epuizați, și nu ne mai rugăm pentru Biserică – [mă gândesc doar la] binecuvântarea mea, la nevoia mea, la treaba asta a mea, la lucrul acela al meu. Eu nu sunt aici aspru și lipsit de blândețe; Dumnezeu a făgăduit că Se va ocupa de problemele noastre. Dar ce loc ocupă Biserica în rugăciunile și mijlocirile noastre? Trecem oare dincolo de familiile noastre și de nevoile proprii? Noi stăm înaintea lumii și spunem că singura nădejde a ei este creștinismul. Noi spunem că Biserica și doar Biserica are mesajul de care lumea are atâta nevoie…

Apoi, desigur, al treilea motiv este că Moise este preocupat de păgânii care sunt în afara poporului Domnului. El vrea ca aceștia să cunoască ceva: „Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Exod 33:16).

Iată motivațiile rugăciunii pentru trezire: Numele, cinstea și gloria lui Dumnezeu, și binele Bisericii, care este a Lui. Da, și apoi pentru binele oamenilor din afară, care batjocoresc, râd și ridiculizează mântuirea. „O, Dumnezeule”, spun copiii Lui, unul după altul, „ridică-Te și fă-i să tacă. Fă ceva ca să le putem spune: ‚Tăceți, liniștiți-vă și renunțați la asta’”.

„Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 46:10). Aceasta este rugăciunea poporului lui Dumnezeu. Cei credincioși își îndreaptă privirile către cei ce sunt în afară. Și găsiți ilustrații ale acestui lucru peste tot în Biblie, fiind valabil în viețile tuturor celor care au simțit povara stării spirituale a Bisericii și ale căror inimi sunt zdrobite pentru că ei văd că Numele lui Dumnezeu este batjocorit. O, veți găsi acest lucru aici, exprimat într-un limbaj categoric, uneori atât de categoric încât anumiți oameni sunt tulburați de psalmii de imprecație .¹ Dar psalmii de imprecație sunt doar o expresie a zelului pe care acești oameni îl au pentru slava lui Dumnezeu. „Să piară păcătoșii de pe pământ”, spune Psalmul 104… Aceasta nu era o dorință după răzbunare personală. Era dovada că psalmistul era mistuit de o pasiune pentru Dumnezeu, pentru slava Lui și pentru Numele Lui cel mare. Există ceva greșit în noi când nu simțim această dorință în interiorul nostru, anume ca Dumnezeu să vină și să facă ceva care să oprească gurile și limbile blasfemiatorilor aroganți din zilele noastre, care spun cuvinte amăgitoare la radio și la televiziune – acești așa-ziși filozofi, acești oameni păgâni și aroganți. Nu simțim în noi câteodată această dorință, ca ei să știe că Dumnezeu este Dumnezeu și că El este Dumnezeul cel veșnic?…

De aceea, acest lucru ar trebui să ne facă să ne întrebăm dacă suntem preocupați câtuși de puțin de acești oameni din afara Bisericii. Starea spirituală a Bisericii trebuie să fie groaznică dacă ea ar fi formată dintr-un grup de oameni respectabili și foarte drăguți, care nu au nicio preocupare pentru oamenii din lume, pentru oamenii care trec pe lângă ei, și care merg înainte indiferenți față de urâțenia, ignoranța și nebunia acestora. Noi nu vrem doar ca acești batjocoritori să fie reduși la tăcere, ci ar trebui să ne dorim ca acești bărbați și aceste femei, care sunt ca niște oi fără un păstor, să primească lumină ca să li se deschidă ochii, să înceapă să vadă starea în care se găsesc și să fie eliberați din cătușele nelegiuirii, ale infamiei, viciilor și nebuniei. Oare suntem cu adevărat preocupați de soarta unor astfel de oameni și ne rugăm lui Dumnezeu ca El să facă ceva pentru ca ei să fie influențați și afectați?

Așa cum înțeleg eu, acestea sunt cele trei motive principale care l-au animat pe Moise când el a adus aceste cereri înaintea lui Dumnezeu.

Mai există ceva ce ar trebui să observăm aici, anume felul în care el s-a rugat. Am văzut deja pentru ce s-a rugat; am văzut de ce s-a rugat pentru acele lucruri; haideți acum să vedem care a fost felul în care s-a rugat. Dacă am avut vreodată nevoie de învățătură în acest sens, aici ne este dată.

Există anumite elemente care se regăsesc mereu în toate marile rugăciuni biblice, și prima caracteristică a rugăciunii lui Moise este îndrăzneala ei, încrederea ei. Aici nu există niciun pic de ezitare. Aici vedem o încredere liniștită. O, dați-mi voie să folosesc termenul acesta: există aici o „îndrăzneală sfântă”. Aceasta este marea trăsătură a tuturor rugăciunilor care au primit răspuns de la Dumnezeu. Bineînțeles, ea este inevitabilă. Nu te poți ruga cu adevărat, cu atât mai puțin să mijlocești, dacă nu ai o siguranță că ești primit și dacă nu știi care este calea către locul preasfânt. Dacă te așezi pe genunchi, îți aduci aminte de păcatele tale și te întrebi ce poți face ca să scapi de ele; dacă trebuie să îți petreci tot timpul rugându-te pentru iertare, întrebându-te dacă Dumnezeu ascultă sau nu – cum te poți ruga? Cum poți să mijlocești cum a mijlocit Moise aici? Nu, ci Moise a stat față în față cu Dumnezeu; el a fost sigur; el a fost caracterizat de o îndrăzneală sfântă. Așa cum am văzut, Dumnezeu i-a dat dovezi ale apropierii Sale, astfel că Moise a fost în stare să vorbească cu încredere și siguranță…

Dar există un al doilea aspect, care este foarte valoros și interesant, anume elementul argumentării care intervine aici. Rugăciunea lui este foarte îndrăzneață, dar este foarte sinceră. Vreau să vă aduc aminte de acest lucru. „Moise I-a zis Domnului, Iată…” – ceea ce înseamnă în realitate că el argumenta înaintea lui Dumnezeu. „‚Iată, Tu îmi zici: Du pe poporul acesta!’ Și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis…” Vedeți voi, el Îi aduce aminte lui Dumnezeu de ceea ce El spusese. El are o discuție argumentată cu Dumnezeu: „Însă Tu ai zis: ,Eu te cunosc pe nume, și ai căpătat trecere înaintea Mea!’ Acum…”, spune Moise, ca și cum I-ar fi zis lui Dumnezeu: „Doamne, fii logic, fii consecvent, du la îndeplinire propriile angajamente. Nu poți să îmi zici asta, după care să nu faci nimic”. „Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta…” – își continuă el argumentul, „arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi avea trecere înaintea Ta. Și gândește-Te că neamul aceasta este poporul Tău!”. Apoi spune în versetul 16: „Cum se va ști” – dacă Tu nu faci asta – „că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău…” El s-a rugat argumentat lui Dumnezeu. El I-a adus aminte lui Dumnezeu de făgăduințele Lui și a pledat înaintea Lui în lumina acestora. El spune, „O, Dumnezeule, nu vezi că, devreme ce ai spus asta, trebuie să faci ceva…?”

Cineva ar putea să întrebe: Este corect să vorbești așa cu Dumnezeu? Nu este asta infatuare? Nu, căci aceste lucruri merg împreună. Autorul Epistolei către Evrei, care a vorbit atât de mult despre calea ce ne este deschisă ca să mergem cu îndrăzneală la tronul de har, ne aduce aminte în același timp să facem mereu acest lucru cu reverență și frică sfântă. Aici totul este corect. Ce se petrece aici este că noi nu vedem un om sub Lege vorbindu-I Legiuitorului. Nu, ci aici este un copil care vorbește cu tatăl lui. Iar copilașul își ia libertatea să meargă la tatăl lui, o libertate pe care un adult care nu este copilul acestuia nu ar îndrăzni să o aibă. O, da, aici vorbește un copil, și el știe acest lucru. Dumnezeu îi vorbise, ca să zicem așa, față către față, iar Moise știe asta. El vine cu dragostea, reverența și temerea lui sfântă, și îndrăznește să își aducă argumentul înaintea Domnului. El spune: „Tu ai spus asta, așa că…”

Un alt lucru pe care trebuie să îl observăm despre rugăciune este specificitatea ei, natura ei directă. Observați că Moise nu vine cu o rugăciune generală, nedefinită și vagă. Nu, el se focalizează pe singura mare nevoie. Bineînțeles, el s-a închinat lui Dumnezeu; da, el a avut reverența și temerea sfântă; dar în acest moment, el se concentrează pe acest singur lucru: această prezență a lui Dumnezeu. El nu voia să plece fără ea. El spune: „Nu mă voi mișca dacă Tu nu vii cu noi. Trebuie să vii cu noi”. El își aduce motivele și insistă înaintea Lui cu toate aceste argumente.

Și dacă aș vorbi despre mine însumi, eu nu mă voi simți fericit și încurajat până nu simt că Biserica se focalizează pe acest lucru: rugăciunea pentru trezire. Dar noi încă nu am ajuns acolo. Încă suntem în starea în care hotărâm în comitetele noastre să facem una, să facem alta, și Îi cerem lui Dumnezeu să binecuvânteze ce am făcut. Nu, nu există nicio nădejde dacă continuăm așa. Trebuie să ne rugăm pentru acel singur lucru. Trebuie să simțim această povară, trebuie să vedem aceasta ca singura nădejde, și trebuie să ne concentrăm pe ea, să continuăm să ne rugăm – să cerem specific, focalizat, argumentat și întotdeauna cu simțământul urgenței.

Aici, Moise este ca Iacov în Geneza 32. Acest element apare mereu în adevărata mijlocire. „Nu Te voi lăsa să pleci”, a spus Iacov. Trebuie să merg înainte. Dimineața sosea; el se luptase toată noaptea. „Lasă-Mă să plec”.

„Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”. Aici vedem urgența. Citiți marile rugăciuni din Biblie, și veți vedea mereu urgența în ele. În Faptele Apostolilor 4, citim despre creștini că I-au cerut lui Dumnezeu să acționeze „acum!” „O, Doamne”, au spus ei, „în lumina acestui lucru, în situația în care ne găsim acum, fă acest lucru. Dă-ne o indicație, dă-ne niște semne, fă-ne în stare să mărturisim cu această îndrăzneală sfântă, și să aducem mărturie despre înviere, despre care ei ne interzic să mai vorbim”. Iată urgența rugăciunii. Moise continuă să se întoarcă la asta, să repete și să exprime această urgență a rugăciunii în forme și din unghiuri diferite. Dar totul se concentra pe acest singur lucru: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici”. Este ca și cum ar fi insistat cu urgență: „Nu Te voi lăsa să pleci”.

Eu zic că există unele lecții pe care le putem extrage din acest pasaj. Noi ne spunem rugăciunile, dar ne-am rugat vreodată cu adevărat? Am trăit câtuși de puțin o astfel de întâlnire cu Dumnezeu? Avem siguranța iertării păcatelor noastre? Suntem eliberați de noi înșine și de preocuparea cu noi înșine ca să putem mijloci? Avem o povară reală pentru gloria lui Dumnezeu și pentru numele Bisericii? Avem această preocupare pentru cei din afară? Pledăm oare înaintea lui Dumnezeu pentru Numele Lui, ca urmare a făgăduințelor Lui de a ne auzi și de a ne răspunde? O, Dumnezeul meu, fă-ne mijlocitori ca Moise! Nu este de niciun folos ca vreunul dintre noi să spună, „Ah, dar el a fost un om cu totul excepțional”. Așa cum am văzut în istoria trezirilor, Dumnezeu a folosit oameni neimportanți exact în același fel în care El l-a folosit aici pe Moise… Oricare dintre noi poate fi folosit astfel. Fie ca Dumnezeu să ne facă mijlocitori ca Moise!

Note bibliografice și explicative

(1) imprecație – care exprimă un blestem sau invocă să vină un rău asupra cuiva.