Pacea spirituală

Cuvântul pace este folosit în Cuvântul lui Dumnezeu într-om mare varietate de feluri. În general, el se referă la orice fel de fericire și prosperitate. Într-un sens special, el se referă fie la pacea civilă, fie la cea spirituală. Pacea civilă face referire la coexistența liniștită dintre autorități, orașe, familii și indivizi. Credincioșii sunt obligați ca, din partea lor, să facă tot ce le stă în putere să prevină tulburările și să promoveze orice slujește păcii. „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Rom. 12:18). Totuși, lumina și întunericul, focul și apa, viața și moartea, Hristos și diavolul, și copiii credincioși ai lui Dumnezeu și copiii necredincioși ai diavolului, nu pot să trăiască în pace la nesfârșit. De aceea, cei evlavioși nu ar trebui să își închipuie că vor avea parte de multă pace exterioară în lume, căci lumea îi urăște (Ioan 15:18). Astfel, lumea face tot ce poate ca să stârnească ura împotriva celor evlavioși, astfel că ei trebuie să fie pregătiți să îndure prigoana și necazurile. Domnul Isus spune cu privire la aceasta: „Să nu credeți că am venit să aduc pacea pe Pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). Așa că aici nu vom discuta despre acest fel de pace, ci despre pacea spirituală. Această pace îi vizează pe credincioși în relațiile dintre ei sau în relație cu Dumnezeu și cu propriile conștiințe. Și vom discuta aici despre al doilea aspect al păcii spirituale.

Definirea păcii spirituale. Pacea între Dumnezeu și conștiință face aluzie la starea trecută, prezentă și viitoare a omului. În ce privește starea lui trecută, pacea vorbește despre o încetare sau o lepădare a unei vrăjmășii anterioare. Din cauza păcatului, a existat vrăjmășie între Dumnezeu și om (Rom. 5:10). Păcatul făcea un zid de despărțire între ei, făcându-L pe Dumnezeu să Își ascundă fața de om (Isaia 59:2). Dumnezeu îl urăște pe păcătos și este scârbit de el (Ps. 5:5-6). Fața Domnului este îndreptată împotriva păcătosului (Ps. 34:16), iar mânia Lui este gata să Îl distrugă (Rom. 2:5-6, 9). De asemenea, de partea lui, omul nu are nicio dorință după Dumnezeu (Iov 21:14), nu se desfată în El (Iov 34:9), ci Îl urăște (Rom. 1:30). „Umblarea după lucrurile firii pământești [sau mintea carnală] este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), iar omul „a avut îndrăzneala să se năpustească asupra Lui cu partea cea mai tare a scuturilor lui” (Iov 15:26).

În această pace, vrăjmășia anterioară este îndepărtată. Dumnezeu încetează să ne mai trateze ca pe niște vrăjmași, pentru că acum este împăcat prin sângele Fiului Său. La rândul lor, credincioșii încetează această vrăjmășie, pentru că ei au primit de acum o inimă nouă, prin Duhul Sfânt. Apostolul vorbește despre acest adevăr: „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe Pământ, cât și ce este în Ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum” (Col. 1:19-21).

În ce privește deopotrivă starea prezentă și cea viitoare, pacea constă din părtășia dintre sufletul credincios și Dumnezeu, ea fiind caracterizată de unitatea inimii, prin intimitate, prietenie și dragoste. Există aici unitate: „Mă rog ca toți să fie una” (Ioan 17:21); „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a Lui” (Cânt. 2:16). Acum există părtășie intimă: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine” (Ps. 73:23); „Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine, decât… să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8). Acum există o prietenie încântătoare: „V-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15); „el [Avraam] a fost numit prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:23). Acum există părtășie, într-o manifestare reciprocă a dragostei: „Tu ești poporul Meu! Și el va răspunde: Dumnezeul meu!” (Osea 2:23). Tatăl îi iubește acum: „Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea!” (Ier. 31:3). Credincioșii Îl iubesc pe Dumnezeu ca răspuns la dragostea Lui: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” (Ps. 18:1). Domnul are întâlniri cu ei pline de dragoste: „Tu ai găsit plăcere [sau, în dragostea Ta] să-mi scoți sufletul din groapa putrezirii” (Isaia 38:17). La rândul lui, cel credincios se alipește de Domnul Isus: „Cine este aceea, care se suie din pustie, rezemată [sau alipită] de iubitul ei?” (Cânt. 8:5).

Un Dumnezeu Triunic, cauza acestei păci.Dumnezeu este cauza acestei păci. Omul nu s-ar fi dus niciodată la Dumnezeu pentru a cere pace și, mai mult, din cauza păcatului, a fost imposibil ca el să obțină pacea. Cu toate acestea, o, minunăție a minunățiilor, Dumnezeu însuși începe împăciuirea de partea Lui!

(1)Din veșnicie, Dumnezeu a avut gânduri de pace față de păcătoși, iar în sfatul păcii, El L-a rânduit pe Fiul ca să fie Garantul care să împlinească această pace, prin El. El are o inimă plină de pace și Se desfată în pace. Din acest motiv, El este denumit frecvent Dumnezeul păcii. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20).

(2) Venirea Fiului în lume a fost însoțită de sfinții îngeri, care au jubilat:^[1] „Pace pe Pământ” (Luca 2:14). El îi împacă pe aleși cu Dumnezeu prin moartea Sa. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El” (Isaia 53:5). Din acest motiv, El poartă Numele de „Domn al păcii” (Isaia 9:6), „Melhisedec…, Împăratul Salemului”, adică al păcii (Evrei 7:1-2), și este numit „pacea noastră” (Efes. 2:14).

(3) Duhul Sfânt aduce această pace în inimile credincioșilor: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14:17).

Pentru a-i face pe credincioși să fie părtași acestei păci, Domnul folosește Evanghelia ca mijloc exterior, și credința ca mijloc interior. Domnul îi face pe aleși părtași acestei păci prin a-i aduce în legământ cu El, care este denumit un legământ de pace. „Legământul Meu de pace nu se va clătina” (Isaia 54:10). Prin Evanghelie, El îi cheamă și îi invită pe oameni să intre în acest legământ, astfel că ea este denumită „Evanghelia păcii”: „Având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii” (Efes. 6:15). Domnul îi folosește pe oameni ca să facă cunoscută această Evanghelie. El îi trimite ca mesageri ai Lui, punând în gura lor cuvântul împăcării (2 Cor. 5:19-20). Ei sunt denumiți „soli ai păcii”: „Solii păcii plâng cu amar” (Isaia 33:7); „ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea” (Isaia 52:7); „să vestești Sionului vestea cea bună” (Isaia 40:9). Prin acest mijloc, Domnul aduce omul la credință; iar când se exercită, credința dă pace în conștiință. „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea, pe care o dă credința” (Rom. 15:13).

De această pace au parte doar cei credincioși. Cei neconvertiți și păcătoși au deseori o conștiință moartă și insensibilă. Pentru că nu sunt loviți de conștiința lor, ei își închipuie că starea lor este cu totul bună înaintea lui Dumnezeu și că au pace cu El. Cât de groaznic vor fi treziți ei, însă, și vor ajunge la conștientizarea că sunt copii ai mâniei și că n-au avut niciodată pace cu Dumnezeu! „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști, și ale cărei ape aruncă afară noroi și mâl. ‚Cei răi n-au pace’, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:20-21). Această pace este o comoară ascunsă păstrată doar pentru cei aleși, din care Domnul le permite copiilor Lui să guste oricât de des găsește El de cuviință. „I-am văzut căile, și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi, și-l voi mângâia, pe el și pe cei ce plâng împreună cu el. Voi pune lauda pe buze: ,Pace, pace celui de departe și celui de aproape!’ zice Domnul” (Isaia 57:18-19). „Dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el” (Luca 10:6).

Toți credincioșii sunt părtași în egală măsură la această pace, adică în măsura în care starea lor și veridicitatea acestei chestiuni permit. Totuși, aplicarea acestei păci variază mult în ce privește bucuria conștientizării ei. Unii se bucură de ea într-o mai mare măsură, alții într-o măsură mai mică. Unii rămân în această stare împăcată pentru o perioadă îndelungată și, ca să zic așa, ei trăiesc în ea. Alții experimentează rar această pace, și ea pare să se disipeze rapid…

Diversele căi prin care această pace se manifestă. Un credincios este deseori ca micul Samuel, când încă nu deosebea glasul lui Dumnezeu. Domnul îi vorbește frecvent de pace sufletului, însă dacă această pace nu se întâlnește cu o dispoziție a omului de a o primi așa cum se cuvine, el nu o poate recunoaște ca atare. De aceea, el trebuie să știe în ce manieră și prin ce pași poate ajunge sufletul să se bucure de pace.

În primul rând, această pace se va revela uneori printr-o nădejde că omul o va putea obține. În plângerile, rugăciunile și privirile sufletului către Hristos, el nu primește uneori o anumită siguranță că este în pace cu Dumnezeu, însă, cu toate acestea, este încurajat de faptul că Dumnezeul care a început în el o bună lucrare, va continua să îngrijească de acel suflet, iar această nădejde îl susține așa cum o ancoră susține o corabie în furtună (Evrei 6:19).

În al doilea rând, ea se manifestă uneori prin liniștea sufletului – chiar dacă sufletul nu îndrăznește și nici nu este în stare să își dea seama că este părtaș lui Hristos, și chiar dacă nu poate fi asigurat încă pe calea actului credinței în Hristos, căci nu vede încă temeiul ei. În felul acesta, în suflet este adusă o liniște calmă și suavă (și sufletul nu știe cum s-a petrecut asta). Chiar dacă acest lucru nu este experimentat prin a avea părtășie cu Dumnezeu, totuși acest lucru se petrece așa în deschiderea sufletului față de Dumnezeu. Frica dispare, groaza se topește și, datorită făgăduințelor pe care sufletul le crede în taina lui, el devine liniștit. „Da, numai în Dumnezeu mi se încrede sufletul; de la El îmi vine ajutorul” (Ps. 62:1).

În al treilea rând, această pace se manifestă uneori când sufletul este desfătat și săturat.Aceasta este ca o cerere de predare absolută și necondiționată în mâna Domnului, cu privire la întregul suflet, la mântuirea lui și în felul plăcut Domnului ca să îl călăuzească. Acest lucru este însoțit de o încredere tainică în puterea, bunătatea, credincioșia și veracitatea Lui, sufletul fiind convins că El va face ca totul să fie bine, spunând: „Domnul va sfârși ce a început pentru mine” (Ps. 138:8). Sufletul îndrăznește să își pună încrederea în aceasta.

În al patrulea rând, această pace se manifestă uneori când sufletul este asigurat de iertarea păcatelor și de a fi într-o stare de har, chiar dacă acest lucru este adevărat și în absența bucuriei și a multor porniri lăuntrice suave. Sufletul știe în cine și-a pus credința, se încredințează în mâinile Lui, crede că va fi mântuit și stă ferm așezat pe acest adevăr, chiar dacă nu are gustul fericirii stării lui, care să îl facă în stare să găsească o dulce desfătare în ea. „Dar am căpătat îndurare” (1 Tim. 1:13); „știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim. 1:12); „mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă” (Ps. 73:24).

În al cincilea rând, această pace se manifestă uneori când sufletul are intrare liberă la tronul de har. Sufletul se apropie ca un copil înfiat, Îl recunoaște pe Dumnezeu ca Tatăl lui, și vine la Dumnezeu în această dispoziție prin Hristos, cu aprobare, încântare, încredere și exclamând în înălțarea inimii lui spre Cer:
Ava, Tată!” (Rom. 8:15; Gal. 4:6).

În al șaselea rând, această pace se manifestă alteori printr-o bucurie încântătoare că Domnul a fost împăcat cu sufletul,că păcatele lui i-au fost iertate, și că Domnul l-a făcut unul dintre favoriții Lui și beneficiar al mântuirii. Sufletul se bucură în aceasta și sare în sus de veselie. „Mă bucur în Domnul, și sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii” (Isaia 61:10).

În al șaptelea rând, această pace se manifestă uneori în forma și excelența ei esențială. Dumnezeu, care este pace, umple sufletul cu pacea Lui și îl înconjoară cu pace, iar sufletul radiază astfel pacea în toate părțile.

Simțămintele sunt prea limitate, priceperea eșuează și cuvintele nu pot exprima ce înseamnă ca sufletul să aibă pace cu Dumnezeu. „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4:7).

Iată, dragi credincioși, acestea sunt multele feluri diferite prin care această pace se manifestă. Cine dintre cei sfinți… cine ar îndrăzni să spună că nu s-a bucurat niciodată câtuși de puțin de această pace? Iar dacă a avut parte de ceva din ea, să fie asigurat că, chiar dacă simțământul piere, această pace între Dumnezeu și sufletul lui nu va fi distrusă niciodată.

Fragment din The Christian’s Reasonable Service, Vol. 2 (Morgan, PA: Soli Deo Gloria Publications, 1993), 439-453; folosit cu permisiune.

[1] a jubila – a celebra sau sărbători cu o mare bucurie.