Restaurarea sacramentelor de către Reformă

Reforma protestantă din secolul al XVI-lea a restaurat Evanghelia față de sacramente și sacramentele față de congregație.

Dar de ce ar fi avut nevoie sacramentele să fie restaurate? Penitența, purgatoriul, indulgențele, cultul sfinților – toate acestea făceau parte dintr-un sistem în cadrul căruia sacramentele îi făceau capabili pe oameni să îndepărteze datoria deznădăjduit de mare asociată păcatelor lor sau păcatelor altora. Dincolo de asta, Mesa din perioada sfârșitului Evului Mediu era un lucru la care, în esență, laicii doar o priveau, nefiind o hrană pe care să o „mănânce”.

Alături de restaurarea Evangheliei biblice, reformatorii au redescoperit o doctrină și practică a sacramentelor care decurg din Evanghelie și sunt potrivite Evangheliei. Întrucât Hristos a plătit întreaga datorie a păcatelor noastre, sacramentele ilustrează și promit iertarea completă. Întrucât Evanghelia strânge poporul lui Dumnezeu într-un trup local, sacramentele întruchipează și pun în practică unitatea congregației în Hristos.

În cele ce urmează, voi ilustra pe scurt această restaurare dublă, folosindu-mă de scrierile și practica a trei reformatori principali: Luther, Calvin și Cranmer. Voi acorda mai multă atenție Cinei Domnului decât Botezului, și asta din două motive. În primul rând, în anumite aspecte, contrastul dintre Cina Domnului din lumea protestantă și Mesa din cea romano-catolică este mai izbitor și mai pronunțat decât contrastul dintre practicile uzuale ale botezului pruncilor. În al doilea rând, ca baptist, eu cred că botezul este un element cheie în privința căruia reformatorii magisteriali nu au mers suficient de departe cu reformarea lui. Totuși, de dragul obiectivității, voi exprima dezacordul meu și voi arăta felul în care, chiar și în practica botezului pruncilor, reformatorii au intenționat să restaureze prioritatea și primatul Evangheliei, ca și participarea congregației la acest sacrament.

LUTHER

Haideți să vedem în primul rând felul cum Luther a restaurat Evanghelia în privința Cinei Domnului (pe care el a continuat să o denumească „Masă”, chiar dacă a redefinit radical termenul). În lucrarea sa, The Babylonian Captivity of the Church (1520), Martin Luther scria,

„De aceea, conform cu esența ei, Masa este nimic altceva decât ceea ce este exprimat prin cuvintele lui Hristos: ‚Luați, mâncați’ (Matei 26:26) …, ca și cum El ar fi spus aici: ‚Iată, o, omule păcătos și condamnat, din dragostea curată și nemeritată cu care te iubesc, și prin voia Tatălui îndurărilor (2 Cor. 1:3), fără vreun merit sau dorință din partea ta, îți promit, prin aceste cuvinte, iertarea tuturor păcatelor tale și viața veșnică. Pentru ca tu să fii absolut sigur de această făgăduință irevocabilă din partea Mea, Îmi voi da trupul și voi face să curgă sângele Meu, confirmând această făgăduință prin însăși moartea Mea, și lăsând trupul și sângele Meu ca pe un semn de aducere aminte al acestei făgăduințe. Ori de câte ori iei din aceste lucruri, amintește-ți de Mine, proclamă și laudă dragostea Mea și bogăția harului Meu față de tine și adu mulțumiri’”.[1]

Întrucât Cina Domnului nu este nimic altceva decât făgăduința lui Hristos manifestată înaintea noastră, ceea ce se cere de la cei care participă la ea este credința:

„Vei vedea că nu este nevoie de nimic altceva pentru a fi vrednic de participarea la Masă decât o credință care se bizuie cu siguranță absolută pe această făgăduință, care crede că Hristos spune adevărul prin aceste cuvinte ale Sale, și care nu se îndoiește de faptul că aceste binecuvântări infinite i-au fost acordate cu adevărat… Cine n-ar vărsa lacrimi de bucurie, ba chiar n-ar ajunge aproape de leșin de bucurie în Hristos, dacă a crezut cu o credință neclintită faptul că această făgăduință inestimabilă din partea lui Hristos îi aparține?”[2]

În lucrarea sa din 1519, intitulată Sermon on the Blessed Sacrament of the Holy, True Body of Christ, Luther arată că biserica locală trebuie să primească ambele elemente. De ce? Pentru că distribuind un singur element, ajungem să ratăm să indicăm „uniunea completă și părtășia inseparabilă a sfinților”.[3] Luther spunea mai departe: „Astfel, în acest sacrament, și noi devenim uniți cu Hristos, fiind făcuți un singur trup alături de toți sfinții, așa încât Hristos îngrijește de noi și acționează în numele nostru”.[4] Pentru Luther, părtășia noastră cu Hristos în „schimbul suav al Evangheliei” creează o părtășie congregațională: „Prin acest schimb între binecuvântările Lui și eșecurile noastre, noi devenim o singură pâine, un singur trup, o singură băutură, și avem toate lucrurile în comun”.[5]

CALVIN

Iată acum ce gândea Calvin cu privire la relația dintre Evanghelie și Cina Domnului. Atitudinea lui va fi dovedită cu mult înainte de sfârșitul acestui citat, așa că va trebui să consideri restul lui ca pe un medicament pentru sufletul tău:

„Sufletele evlavioase pot să capete o mare siguranță și încântare din acest sacrament. În Cină, ele capătă o mărturie a creșterii noastre într-un singur trup cu Hristos, așa încât orice deține El poate fi considerat al nostru. Drept consecință, putem îndrăzni să credem că viața veșnică, pe care El o moștenește, este și a noastră, și că Împărăția Cerurilor, în care El a intrat deja, nu ne mai poate fi refuzată vreodată. Și iarăși, putem îndrăzni să credem că nu mai putem fi condamnați pentru păcatele noastre, căci de vinovăția lor am fost absolviți, întrucât El a luat aceste păcate asupra Lui, ca și cum ar fi fost ale Sale. Acesta este un schimb minunat pe care El l-a făcut cu noi, din bunăvoința Lui nemăsurată și anume că, devenind Fiu al omului, alături de noi, El ne-a făcut pe noi, în El, fii de Dumnezeu. Prin coborârea Lui pe Pământ, El a pregătit pentru noi o înălțare la Cer. Prin a lua asupra Lui starea noastră de oameni muritori, El ne-a dat nemurirea Lui. Prin acceptarea slăbiciunilor noastre, El ne-a întărit prin puterea Lui. Acceptând sărăcia asupra Lui, El ne-a transferat bogățiile Sale. Luând asupra Lui greutatea nelegiuirilor noastre, care ne-au apăsat, El ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Lui”.[6]

În ceea ce privește rolul Cinei Domnului în părtășia întregii congregații cu Hristos și unul cu altul, Calvin face o legătură între cele două în comentariul său la 1 Corinteni 10:16-17: „Trebuie să fim mai înainte de toate uniți în Hristos, pentru a putea fi apoi uniți unul cu celălalt”.[7] Și mai apoi în Institutele sale: „Acum, întrucât El are un singur trup, la care ne face pe toți părtași, este necesar ca noi toți să fim făcuți de asemenea un singur trup prin participarea în acest sacrament. Pâinea prezentă în sacrament reprezintă această unitate”.[8]

Care este efectul practic și pastoral al acestei duble restaurări? Dacă Cina Domnului confirmă părtășia noastră cu Hristos și unul cu altul, cum ar trebui atunci să trăim împreună?

„Vom beneficia foarte mult de Cină dacă acest gând este imprimat în viețile noastre, anume că niciunul dintre frați nu poate fi disprețuit, respins, rănit, abuzat ori jignit în orice fel de către noi, fără ca, în același timp, să Îl rănim, să-L disprețuim și să-L abuzăm pe Hristos prin lucrurile rele pe care le facem; că nu putem să ajungem la dezacorduri cu frații noștri fără ca în același timp să intrăm în dezacord cu Hristos; că nu putem să-L iubim pe Hristos fără să-L iubim în frații noștri; că ar trebui să manifestăm aceeași grijă față de trupurile fraților după cum ne îngrijim de trupurile noastre, căci ei sunt membre ale trupului nostru; și că, întrucât nicio parte a trupului nostru nu este atinsă de vreun sentiment de durere fără ca tot restul trupului să resimtă asta, tot așa și noi ar trebui să nu permitem ca vreun frate să fie afectat de vreun rău fără să fim atinși de compasiune pentru el”.[9]

CRANMER

Dar cum rămâne cu Thomas Cranmer, principalul arhitect liturgic al Reformei engleze? Pentru Cranmer, ambele sacramente prezintă în mod tangibil Evanghelia înaintea congregației. Atât în Botez cât și în Cina Domnului, nu doar că auzim Evanghelia, ci o vedem, o atingem, o simțim și o gustăm:

„Spălarea în apa botezului este un fel de a-L arăta pe Hristos înaintea ochilor noștri și o atingere sensibilă, o manifestare a Lui, spre confirmarea credinței interioare pe care o avem în El … Hristos a rânduit acest sacrament tocmai din acest motiv în pâine și vin (pe care noi le mâncăm și bem, și sunt principala hrană a trupului nostru), având intenția ca siguranța cu care vedem pâinea și vinul cu ochii noștri, le mirosim cu nasul nostru, le atingem cu mâinile noastre și le gustăm cu gurile noastre, să se transforme în siguranța cu care credem că Hristos reprezintă viața spirituală și susținerea sufletelor noastre… Astfel, Mântuitorul nostru Hristos… a rânduit aceste dovezi și semne vizibile prin care să ne atragă și să ne confere mai multă credință constantă în El”.[10]

Pentru Cranmer, tocmai faptul că sacramentele ilustrează fizic și prezintă Evanghelia este argumentul că ele hrănesc credința.

Mai mult, pentru el, asemenea lui Luther și Calvin, pâinea și paharul vinului prezente în Cină în mod fizic semnifică unitatea noastră spirituală nu doar cu Hristos, ci și unul cu celălalt:

„Pâinea și vinul reprezintă înaintea noastră într-un chip viu unitatea spirituală și apropierea tuturor celor credincioși deopotrivă în Hristos și unii cu alții”.[11]

În final, aș vrea să spun câteva cuvinte despre botezul pruncilor, luându-l pe Cranmer ca exemplu. Chiar dacă am observat la el anumite inconsecvențe, merită subliniat că mărturia și liturghia lui Cranmer ilustrează corect dimensiunile educaționale, de grup, ale botezului. Iată, de exemplu, parte din articolul care se referă la botez în Cele 39 Articole: „Botezul nu este doar un semn al mărturisirii și unul al separării, prin care creștinii se deosebesc de ceilalți oameni, ci este și un semn al regenerării sau nașterii din nou, prin care, asemenea unui instrument, cei care primesc botezul corect sunt altoiți în biserică”.[12] În altă parte, așa cum spune în Cartea Rugăciunilor Comune (1552), după „botez”, predicatorul trebuie să se roage, iar „noi primim acest copil în congregația turmei lui Hristos”.[13] Chiar dacă eu cred că este ceva greșit aici, există un alt aspect care este afirmat foarte bine. Botezul nu este un sacrament privat, ci ușa din față care conferă intrarea într-o congregație locală, „un semn al diferenței” între biserică și lume.

ASTĂZI?

Chiar dacă n-am afirma acest lucru în termeni atât de fermi, noi, evanghelicii moderni, suntem ispitiți să tratăm Reforma ca fiind triumful Evangheliei în fața sacramentelor. Biserica Romano-Catolică a pierdut Evanghelia în adorarea sa greșită (literalmente) a sacramentelor, așa încât reformatorii au redescoperit Evanghelia prin a lăsa deoparte sacramentele. Ei bine, adevărul nu este tocmai acesta.

Pentru reformatori, Cuvântul și sacramentele nu sunt pe poziții de antagonism, ci sunt cei mai buni prieteni. Cuvântul este puternic și ocupă locul central. Și totuși, Hristos a pus cu înțelepciune și blândețe alături cele două sacramente în acel Cuvânt, așa încât toate să hrănească credința noastră și să deosebească poporul Lui de lume. Noi celebrăm pe bună dreptate redescoperirea de către Reformă a îndreptățirii doar prin credință. Dar Evanghelia pe care Reforma a redescoperit-o dă naștere unui popor al Evangheliei care formează o entitate evanghelică. Așadar, haideți să învățăm în același timp din preocuparea reformatorilor pentru semnele Evangheliei care leagă împreună poporul Evangheliei.

Despre autor: Bobby Jamieson este păstor asociat la Capitol Hill Baptist Church în Washington D.C. El este autorul mai multor cărți, printre care cele mai recente sunt Understanding Baptism și Understanding the Lord’s Supper. Îl puteți găsi pe twitter la @bobby_jamieson.

---

[1] Martin Luther, “The Babylonian Captivity of the Church,” in Three Treatises (Minneapolis: Fortress, 1970), 158.

[2] Ibid.

[3] Dean Zweck, “The Communion of Saints in Luther’s 1519 Sermon, The Blessed Sacrament of the Holy and True Body,” LTJ 49 (2015): 118.

[4] LW 35:58; citat în Zweck, “The Communion of the Saints,” 119.

[5] Ibid.

[6] John Calvin, Institutes of the Christian Religion, ed. John T. McNeill, trans. Ford Lewis Battles, vol. 2, The Library of Christian Classics (Louisville, KY: Westminster John Knox, 1960), 1361–62 (4.17.2).

[7] John Calvin, Commentary on the Epistles of Paul the Apostle to the Corinthians, trans. John Pringle, Calvin’s Commentaries 20 (Grand Rapids: Baker, 2009), 335.

[8] Calvin, Institutes, 2:1415 (4.17.38).

[9] Ibid.

[10] John Edmund Cox, ed., Writings and Disputations of Thomas Cranmer Relative to the Lord’s Supper (Cambridge: The University Press, 1844), 41; citat în Ashley Null, “Thomas Cranmer,” în Christian Theologies of the Sacraments: A Comparative Introduction, ed. Justin S. Holcomb și David A. Johnson (New York: New York University Press, 2017), 220.

[11] An Answer to a crafty and sophistical cavilliation devised by Stephen Gardiner (1551). Datorez acest citat și următoarele afirmații legate de teologia botezului la Cranmer prietenului meu Stephen Tong, din eseul său excellent la 2016 Lightfoot Scholarship din Cambridge, “The Sacraments as Practical Ecclesiology in the Church of Edward VI, 1547–1553,” 29.

[12] http://anglicansonline.org/basics/thirty-nine_articles.html.

[13] http://justus.anglican.org/resources/bcp/1552/Baptism_1552.htm.