Declinul micii Reforme din America și ce urmări va avea în România

Trebuie să recunosc că, deși știam deja de vreo 5-6 ani că acest moment avea să vină mai curând decât era de așteptat, cumva în interiorul meu mi-am dorit să nu vină ATÂT de repede și mai ales să nu mă simt nevoit să scriu despre acest subiect.

Tim Challies a publicat recent un articol despre istoria mișcării „Young, Restless, and Reformed” sau „noul calvinism” în America, ori „Mica Reformă”, dacă ar fi să folosesc o expresie așa cum am văzut-o eu. Tim spune – și are perfectă dreptate – că mișcarea reformată din SUA a intrat într-un declin vizibil, și el documentează foarte bine cauzele acestui declin, apoi, spre final, vorbește despre moștenirea lăsată în urmă (cărțile și resursele media publicate în ultimii 15 de ani), probabil unul dintre elementele care vor ține în viață rămășițele atomizate ale mișcării.

Cum am fost eu martor pe viu al declinului

Personal, mi-a fost foarte clar că acest declin urma să fie abrupt și rapid la scurt timp după conferința T4G din 2018. Deja existau tabere care se canibalizau reciproc în interiorul mișcării, lucru care a reieșit evident din poziționările taberei MacArthur versus toți ceilalți, apoi ale taberei Paul Washer versus toți ceilalți, apoi ale taberei JMac & Paul Washer versus toți ceilalți… apoi ale taberei G3 versus toți ceilalți… Apoi au apărut sau s-au consolidat personaje și grupuri în jurul unor „staruri” relativ noi, precum Doug Wilson și ultra-conservatorismul reconstrucționist „reformat”, care îi vede pe toți cei enumerați mai devreme (pe toți ceilalți?) indezirabili… Și aș putea continua probabil la nesfârșit. Au fost multe, multe dezbinări și atomizări de acest fel. Cu siguranță au apărut prea multe grupări cu ambiții prea puternice pentru a mai tolera orice era altfel decât după propria matriță.

Au fost și ani foarte dificili în societatea din America în general. Mult tumult social, lupte pe toate fronturile între taberele conservatoare și cele liberal-stângiste. Woke-ismul părea pe val și de neînvins. Mult dintre tribalismul din mișcare a fost generat mai degrabă de absența poziționărilor unora pe teme sensibile, măcar că mulți doar aveau nevoie de mai mult timp ca să înțeleagă ce se petrecea.

Deși la câteva mii de mile distanță de America, eu am trăit pe viu aceste evenimente și am avut parte de tot șocul vâltorii evenimentelor. Până prin 2018, puteam colabora editorial literalmente cu orice editură reformată din America sau cu orice seminar teologic reformat – și nu erau puține. Exista o vervă molipsitoare și o dorință și disponibilitate extraordinară de a transmite mai departe noua redescoperire a doctrinelor harului, și contau prea puțin sau deloc nuanțele denominaționale sau poziționările de dincolo de acestea.

După 2018, lucrurile s-au schimbat brusc și radical. Edituri cu care colaborasem anterior sau care fuseseră foarte deschise au schimbat macazul brusc și fie au refuzat să mai comunice, fie au trântit literalmente ușa în față. Nu mai era suficient să înțelegem și să promovăm doctrinele harului. Ba chiar era grav că nu ne poziționam într-o anumită tabără. Cât a fost acesta rezultatul direct al tumultului din mișcarea micii Reforme din America și cât au fost „vorbele bune” puse pe la edituri de proaspeți reformatori sau contestatari din România, rămâne să constat în ziua marii descoperiri a tainelor. Cert este că, chiar aflat cândva pe terenul de misiune în acea perioadă, am fost apostrofat că, continuând să public anumite cărți, treceam granița în domeniul intolerabilului din perspectiva unei facțiuni din America. Am „riscat” să continui să fac ce credeam că este bine, chiar dacă a trebuit să plătesc prețul. Mi-a fost clar atunci că rupturile din America erau atât de adânci, încât nici măcar la mii de mile distanță nu mai exista cale de reconciliere sau colaborare. Și de atunci încoace nu am văzut nimic în America, lucruri care să îmi dea cel mai mic indiciu că situația s-ar schimba în mai bine.

Avantajele lor și vulnerabilitățile noastre

Nota cu care Tim încheie articolul lui este una semi-optimistă, și i-o împărtășesc… parțial. Viitorul micii Reforme din America nu arată extraordinar de bine, dar nici foarte rău. M-am gândit mereu de prin 2018 încoace cum vor arăta implicațiile declinului mișcării reformate din America asupra mișcării similare din România. Văd unele asemănări, dar și multe diferențe.

Așa cum Challies și Aaron Renn documentează în articolele lor, mișcarea reformată din America a fost multipolară, lucru care a accentuat atomizarea, dar care are un avantaj major – chiar dacă comunitatea reformată de peste Ocean s-a divizat în cam tot atâtea subgrupuri pe câte „star-uri” au avut, aceste subgrupuri au continuat să existe ca niște comunități și forumuri reformate și să-și creioneze propria traiectorie, construind rețele de biserici locale care împărtășesc aceleași valori și chiar aceleași particularități în materie de afinități doctrinare și practici eclesiologice.

În România, deși mișcarea reformată este mult mai tânără și nu este nici pe departe atât de multipolară când vorbim de personalități de tip „locomotivă”, ea a reușit cumva să devină agresiv atomizată încă de foarte timpuriu, aproape simultan cu atomizarea din America. Nu vreau să intru în detalii, pentru că risc să atrag antipatia tuturor taberelor, dar realitatea evidentă este că literalmente nu avem acei lideri care să coalizeze firavele fărâmițe create de-a lungul faliilor de demarcație trasate ca granițe ale indezirabilității, pentru că preocuparea mai mare pare să țină de trasarea liniilor, nu de repararea faliilor. Foarte rar am auzit de coalizări, dar foarte des despre dezbinări sau demarcări de teritorii. Foarte rar am auzit de discuții pe teme majore, unificatoare, dar foarte des despre dispute care să marcheze granițe de partea cărora sunt cei buni versus cei răi, CT versus NCT, sau NCT versus CT, măcar că ar exista mult mai multe lucruri de celebrat decât de dezbinat. Există azi cercuri reformate din România unde resurse ale Magna Gratia, pentru că nu se încadrează în matrița lor, sunt fățiș respinse, oricât de ciudat ar părea pentru mulți dintre cei din mișcare și oricât de larg am încerca să facem portofoliul de autori reformați (sau mai precis tocmai din motivul ăsta). De aceea, atomizarea mișcării reformate din America arată foarte diferit de cea din România, chiar dacă pare că se manifestă similar.

Un alt factor important în discuție sunt școlile teologice. În America, mișcarea reformată, așa atomizată cum este, are câteva zeci de școli de teologie. Este drept că multe n-au apărut de ieri-de azi, nici măcar din zorii YRR, dar cert este că aceste seminarii teologice au folosit această perioadă a „micii Reforme” pentru a se consolida, și au făcut-o foarte bine, iar declinul YRR prinde mișcarea cu aceste câteva zeci de școli teologice gata să ofere un cadru solid de pregătire academică pentru seminariști și să pregătească o nouă generație de lideri ai lumii reformate, în ciuda divizărilor și a atomizării. Prin contrast, mișcarea reformată din România a intrat în tăvălugul atomizării fără să apară vreun seminar teologic reformat sau fără ca vreunul dintre cele deja existente să își schimbe traiectoria pentru a îmbrățișa noua mișcare. De aceea, în absența școlilor și a unui cadru de echipare pentru tinerii păstori sau aspiranții la slujire care altfel și-au însușit cel puțin soteriologia reformată, va fi greu (nu imposibil, dar greu, foarte greu) ca mișcarea să continue să crească și să devină mai influentă.

Un al treilea aspect important este că declinul mișcării din America vine pe un fundal al creșterii sentimentului conservatorist din societate, lucru care este de așteptat să atenueze șocul declinului și să scadă ritmul lui. Sunt mulți factori care pot modela acest aspect pe viitor, dar diferența majoră este că în România, sentimentul conservatorist din societate îmbracă forme mult diferite de cele din America, iar vocea „creștinilor” conservatori din România sună foarte diferit de cea a omologilor de peste Ocean. Dacă o mișcare de reformă cu influențe dincolo de propria ogradă ar cădea în cap în România, ca să mă exprim mai pe șleau, societatea ar celebra. În America, așa ceva este perceput ca un dezastru chiar și în mediile conservatoare non-evanghelice. Așadar, acest atenuator de șocuri din societate funcționează radical de diferit la noi față de America. Aș îndrăzni să spun că declinul mișcării reformate din România ar fi neîndoielnic celebrat chiar în sânul mișcării evanghelice, ceva aproape de neînchipuit în America, orice ar spune taberele conservatoare versus liberale de peste Ocean.

Ce putem învăța și ce (mai) putem face?

Discutând articolele lui Challies și Renn cu câțiva prieteni, ne-am întrebat ce putem învăța din experiența mișcării YRR din America și despre traiectoria similară urmată de mișcarea reformată din România, ținând cont de aceste diferențe de context, dimensiune și vârstă. Sunt multe lucruri practice pe care cred că le-am putea face – potențial – dar despre care trebuie să fiu onest și să spun că nu le văd realizabile omenește vorbind, având în vedere că deja s-au demarcat unele linii și s-au spus lucruri atât de răspicat, încât nu cred că mai este cineva interesat de o altă traiectorie decât atomizarea despre care am discutat. Eu am fost convins de la început că mișcarea YRR, inclusiv în România, avea dimensiunea ei reală, profundă, de durată, în ciuda atomizării, dar și că exista o dimensiune sociologică (efectul turmei), și că a doua dimensiune va intra prima în declin. Și așa și este.

Dar cel mai important lucru de reținut este că mișcare reformată a existat în România și înainte de YRR, și va exista și după. Cine știe cum arătau acei ani când despre Magna Gratia se vorbea pe larg ca promovând erezii și când exista o mână de biserici reformate mici în toată țara, înțelege bine cum arătau vremurile când nu era deloc la modă să fii calvinist sau reformat. Azi, mai nimeni dintre cei ce odinioară „ocărau” calviniștii nu-și mai permite riscul să facă același gest. Și probabil că vor mai trece ani până ce roata să revină unde a mai fost. Dar cert este că nu va dura mult până ce „the next big thing” din America se va rostogoli peste lumea evanghelică din România cu „noul … [orice ar fi]”, când nu va mai fi la modă să fii calvinist sau reformat.

Ceea ce însă putem învăța și (mai) putem face – ceea ce avem chemarea înaltă de a face – este să ne încredem în suveranitatea lui Dumnezeu și să iubim radical. Să construim ce este vrednic de construit, să încurajăm ce este vrednic de încurajat, să creștem o nouă generație de lideri, și chiar să criticăm ce este vrednic de criticat, dar să o facem cu ochii în sus în primul rând, apoi cu ochii înainte.

Mica Reformă a început, a crescut, a intrat în declin, dar nu a murit. Și pentru că ea are de-a face cu slava lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos, ea nu va muri. Se poate ca în curând să nu mai arate la fel de strălucitoare din exterior, să nu se mai audă la fel de puternic și convingător. Dar ea nu va muri niciodată.