Work-a-holic

Vizionarii, lucrătorii și creștinii minimali

În zilele noastre, toate anomaliile și ciudățeniile imaginabile sunt vândute ca pâinea caldă inclusiv (sau mai ales) în lumea evanghelică, fiind împachetate frumos cu slogane de tipul  „ieși din anonimat”, „fii original” sau, și mai original, „Domnul te cheamă la o lucrare unică, deosebită”. Și este surprinzător cât de repede mușcăm din aceste filosofii fără să ne dăm seama cât de iute și cât de departe ne-am deplasat astfel de la Cuvântul lui Dumnezeu. A propos de „lucrările unice, deosebite”, nu îți trebuie decât o doză elementară de Scriptură pentru a constata că, în ciuda faptului că e plin creștinismul de vizionari „unici, deosebiți”, planeta se cufundă tot mai mult în întuneric, iar singura Mare Trimitere a Mântuitorului rămâne doar un subiect pentru cărțile de istorie a creștinismului.

La polul opus acestui grup select de „vizionari speciali” se află marea „masă” de credincioși care se comportă de parcă n-ar avea nici o chemare și nici o lucrare de făcut. Punct. Ei sunt „creștinii minimali”, vorba lui Spurgeon, oameni care au fost educați să nu conteze. Din mai multe motive. Unul ar fi că, dacă ar fi altfel decât „minimali”, le-ar trebui o chemare specială; altul că ar avea nevoie de studii, iar altul că ar trebui ordinați (hirotoniți, pentru cine e mai pretențios). Mai sunt și alte motive, mai delicate. De pildă, că ar deranja un status-quo din adunare. Sau chiar că pastorul ori comitetul de prezbiteri s-ar simți deranjați, pentru că, nu-i așa, „Ne ocupăm noi deja de asta!” (un alt fel de a spune „Cum îți permiți aroganța să pretinzi că te pricepi mai bine decât noi la asta?”).

Work-a-holicii

Un alt motiv, la care vreau să mă refer în acest articol mai în detaliu, ține de etica față de muncă, cu aplicație directă la lucrarea spirituală. Iar acesta se referă la ideea de „work-a-holic” (sau obsedat de muncă). A, nu, nu vă gândiți că, în vreun fel, lucrătorii din bisericile evanghelice ar trebui să fie work-a-holici. Nu asta e ideea. Dimpotrivă. Astăzi, lucrătorul nostru a evoluat. Dacă a măturat cumva sala bisericii duminica asta, trebuie să își ia liber două luni de la această slujire. Dacă a dat două-trei broșuri evanghelistice, trebuie să facă pauză un an. E ostenit, nu înțelegeți? Dacă a predicat la ambele servicii de închinare de duminică, să îi ceri o întâlnire privată în decursul săptămânii pentru a te sfătui cu dânsul este un afront la timpul personal, o invazie într-un teritoriu interzis. Slujitorul Domnului trebuie să se refacă…

Prieteni, nu mă înțelegeți greșit! În primul rând, nu bat nici un á propos nimănui. De altfel, sunt atâtea exemple de așa ceva azi, încât nici nu ai nevoie să bați vreo șa, că până și iapa înțelege ce vorbim aici, fără a mai fi cazul să o deranjăm. În al doilea rând, da, sunt de acord, orice om are nevoie de odihnă. Dar pentru odihnă, Dumnezeu a lăsat un timp anume – noaptea. Nu ziua! Cât este ziuă, avem de lucru, pentru că, parafrazând, vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra. De aici și până unde am ajuns astăzi, sub influența umanismului, e cale foarte lungă.

Spurgeon – idolul work-a-holicilor creștini?

Cu mai mulți ani în urmă, am tradus un articol care descria atitudinea marelui predicator Charles Spurgeon față de muncă. Îl găsiți în lista articolelor. „Deontologii”, care găsesc explicație pentru orice, vin și spun: „Da, da, Spurgeon a fost o excepție, un om pe care Dumnezeu l-a înzestrat într-un mod deosebit cu un soi de activism în lucrare pe care nu îl mai vezi la nimeni în istoria creștinismului”. GREȘIT! Și vă dau câteva exemple simple, ale unor credincioși ABSOLUT necunoscuți mediului evanghelic contemporan, dar foarte cunoscuți lui Dumnezeu, exemple care contrazic în mod clar toată această teorie a „work-a-holic-ului Spurgeon”, ba chiar ideea de „creștin work-a-holic”.

O parohie cam cât… România

Primul exemplu este al Amandei McFarland, primul misionar în Alaska, SUA, care a slujit în acea zonă între anii 1877-1897. Nu intru în detalii, dar istoria pe scurt a sorei noastre – care acum se bucură în slavă, în prezența Domnului – spune că, rămasă văduvă tot pe câmpul de misiune, aude de munca de misionar și explorator a lui Sheldon Jackson și de nevoia de misionari în Alaska, și se înrolează. Singură. Așa a ajuns Amanda McFarland să trudească în Alaska, vreme de 20 de ani, majoritatea timpului fără a avea minima susținere financiară a bisericii sale. Aria de lucrare a sorei Amanda se întindea până la aproape … 90.000 mile pătrate (cam cât suprafața României), fiind pentru nativii din Alaska, așa cum o prezintă o biografie, „moașă, doctor, gropar, predicator, învățător, primar și administrator” al acelei zone. Da, da, ați auzit bine – și predicator. Evident, zic unii, „a trecut peste mandatul biblic al femeii”. Alții vor avea explicația finală: „își permitea asta, pentru că era văduvă”. Mă abțin să replic.

19 predici pe săptămână și un milion de mile

Al doilea exemplu este Sheldon Jackson, explorator și misionar, care la rândul lui a fost folosit de Dumnezeu pentru înaintarea Evangheliei în mai multe zone din America, inclusiv în Alaska. Datorită constituției lui fizice, predispusă la îmbolnăvire frecventă, Sheldon a primit din partea bordului de misiune al cultului prezbiterian din America o parohie „neînsemnată” din zona Wisconsin-Minnesota. Între noi fie vorba, această parohie „neînsemnată” se întindea pe o suprafață de … 13.000 mile (adică aproape 34.000 km2). În interiorul acestei arii, Sheldon trebuia să predice săptămânal în 19 locuri numai în statul Minnesota, unele adunări fiind aflate la distanțe de cel puțin 150-160 km una față de cealaltă. Un fleac, ar spune unii. Nu și pentru cel ce trebuia să acopere această suprafață pe jos sau, în cel mai fericit caz, călare, indiferent de anotimp, vreme și dispoziție, ÎNTR-O SINGURĂ SĂPTĂMÂNĂ.

Într-o biografie scurtă apărută la începutul secolului 20, se relatează că „modalitatea în care Jackson a scăpat de înghețuri, de furtunile reci de iarnă și de ninsorile abundente caracteristice zonei ar face necesar un capitol întreg. Sheldon nu îngheța. Nu de tot. Ci doar degetele de la mâini și picioare, și nasul”.

Când a preluat apoi coordonarea lucrării de misiune acoperind o arie de 4.580.806 km2 (cam jumătate din suprafața Americii), în vestul SUA, Sheldon Jackson nu s-a imaginat deloc stând într-un șezlong confortabil și comunicând pe Twitter cu lucrătorii din teren. Nu, nu! Ci el a început ceea ce avea să fie cea mai lungă călătorie misionară a secolului respectiv din America – 1,6 milioane km. Și, nota bene, nu era un voiaj de plăcere.

Biograful lui sumarizează experiența acestei călătorii de evanghelizare și încurajare a lucrătorilor și bisericilor:

„Căruța cu care mergea a fost jefuită de 5 ori la scurtă vreme după ce și-a început călătoria; într-o situație, un singur deget l-a separat de moarte, când o jumătate de duzină de pistoale erau îndreptate către el; … a mers înainte neînarmat, când ambarcațiunea pe care o folosea pe apă a fost atacată de indieni; a supraviețuit unui complot pus la cale de niște catolici fanatici, după care a stat în închisoare pentru Evanghelie, fiind în final eliberat de președintele Americii”. 

Lucrarea e … cool

Al treilea exemplu este Egerton R. Young, pionier misionar în Canada, între anii 1868-1909. „Parohia”, dacă este să o numim așa, unde Young și familia lui au slujit avea, la început, o lungime de 1600 km și o lățime de circa 500 km. Iată câteva crâmpeie din „condițiile” lor de slujire:

„În călătoriile pe care le făcea, Egerton dormea în gropi săpate în zăpadă, în timp ce temperatura exterioară era de până la minus 60 grade. Adeseori, fața și picioarele erau atât de aspru afectate de ger, încât avea răni adânci care îi sângerau. Febra tifoidă și alte boli își făceau alteori apariția, dar imediat ce se refăcea câtuși de puțin, revenea la lucrare și își continua călătoriile. De multe ori, reflectarea luminii soarelui pe zăpada albă era atât de puternică, încât nu putea călători ziua, ci era nevoit să acopere distanțe lungi în timpul nopții, la lumina stelelor”. 

Iar când se iveau zorile, el era gata să predice, să încurajeze, să mângâie, să înmormânteze… Work-a-holic, nu-i așa…

Credincioșia work-a-holic-ului Windolf

Al patrulea și ultimul exemplu l-am descoperit într-unul din exemplarele revistei Sabia și Mistria (Sword and Throwel, în original), editată de nimeni altul decât „work-a-holic-ul” Spurgeon. Nu, exemplul nu se referă la Spurgeon. El era „special”. Nu, ci se referă la un anume frate H. Windolf (numele complet nu l-am găsit încă), din Hamburg, Germania. Datorită prieteniei speciale a lui Charles Spurgeon cu Johann Oncken, liderul unei mișcări de trezire baptist-reformată din Germania, se pare că fratele Windolf era susținut financiar de către biserica lui Spurgeon pentru lucrarea de „colportor” (așa se numea pe atunci persoana care distribuia literatură creștină, atât contra cost, cât mai ales gratuit, lucrarea fiind evanghelistică în esența ei).

În una din scrisorile adresate lui Spurgeon și adunării din Londra, fratele Windolf prezenta lucrarea la care era chemat, reiterând, cu smerenie, pasiunea lui pentru câștigarea sufletelor pierdute și prezentând nevoia spirituală din zona portului Hamburg, cu mulțumiri calde față de generozitatea adunării londoneze față de lucrarea în care era implicat.

Ceea ce mi-a atras atenția nu a fost în mod necesar textul scrisorii lui Windolf, ci un fragment din jurnalul de lucrare (da, foloseau așa ceva) al lui, pe care Spurgeon l-a adăugat scrisorii preluate în Sabia și Mistria, creionând, pentru creștinul ostenit de astăzi, ceea ce ar putea foarte bine să sune a fi portretul perfect al „slujitorului work-a-holic”. Las textul să vorbească de la sine:

„Jurnalul acestui misionar pentru lunile Ianuarie, Februarie și Martie din acest an se află înaintea noastră; ne demonstrează o trudă deosebită și relatează multe situații în care fratele s-a dovedit folositor lucrării, în special printre soldați și marinari. Iată cuvintele lui:

În acest trimestru, am făcut 263 vizite în familii și 165 pe bordul vaselor din port; am distribuit 10 Biblii, 55 Noi Testamente și 50 cărți, și am împrumutat 250 cărți, în locul celor existente. Am mai distribuit 1.100 de broșuri și reviste lunare, am condus 34 servicii de închinare și 3 întâlniri de rugăciune, am dat Cina Domnului de 4 ori și am predat 24 lecții biblice la școala noastră de zi.”

Nemțește! Poate că deja vă gândiți că avem de-a face cu un obsedat de muncă, un „legalist” care nu știa ce înseamnă ca robul Domnului să mai și respire. Nu vă grăbiți. După primul trimestru, se pare că fratele Windolf și-a făcut o altă planificare, pe care a și pus-o în practică. Iată rezultatul din prima săptămână a lunii Aprilie:

În decursul primei săptămâni din Aprilie, am vizitat 223 vapoare și am dat 9 Biblii, 35 de Noi Testamente, 27 cărți și 810 broșuri evanghelistice. După această iarnă lungă, activitatea în port a înflorit iarăși și sute de vapoare sosesc zilnic la Hamburg și Altona.

Sigur, veți spune, fratele a văzut nevoia, și a răspuns ei. Dar probabil că era tot unul care nu avea familie, nu avea obligații, dacă își permitea să dedice atâta timp lucrării. Iar vă grăbiți. Iată finalul scrisorii lui Windolf către Charles Spurgeon:

De aceea, vă cer în mod deosebit ca Biserica Dvs, care se îngrijește de bunăstarea mea temporară, să se roage ca Domnul să îmi dea un mare har ca să propovăduiesc conștiincios și cu credincioșie Vestea Bună a dragostei răscumpărătoare. Am de asemenea mare nevoie de tărie în trup, ca și de protecția harului Domnului, pentru că trebuie să stau pe vapoare 6 până la 8 ore pe zi, și să mă mut de pe unul pe altul, situație în care există riscul să alunec și copiii să îmi rămână orfani. Dar sunt mângâiat cu promisiunea că nici un fir de păr nu va cădea de pe capetele noastre fără voia Tatălui nostru. Este un lucru prețios să știu cât de mulți copii dragi ai lui Dumnezeu se roagă pentru mine și pentru lucrarea în care sunt implicat.”

Și dacă vă imaginați că Windolf era un supra-om, vă ofer încă un crâmpei din ce însemna lucrarea unui „colportor”. Într-unul din rapoartele lui Charles Spurgeon către biserica sa este prezentată foarte sumar situația lucrării colportorilor de la Metropolitan Tabernacle Colportage Association. Iată-l: „În decursul anului 1880, cei 79 de colportori angajați de Asociație au distribuit 7.801 Biblii, 10.675 Noi Testamente, 96.073 cărți, și 272.698 broșuri și reviste. De asemenea, au vizitat 630.993 de familii și au condus 6.745 servicii religioase”.

Mai puteți duce? Vă mai dau un glonț – iată, pe scurt, jurnalul de duminică al unui colportor obișnuit:

​„Am vizitat 50 de familii oferindu-le broșuri creștine și vorbindu-le câte ceva, unde s-a ivit oportunitatea. La 2:30 am fost la Școala Duminicală, unde am predicat învățătorilor și elevilor. Apoi am predicat la adunarea de la hotel, la 5:30, după care la cea din Gospel Hall, la 6:30, apoi la cea din piață, la 8:35. După aceasta, am vizitat câteva persoane bolnave.”

Uriași și pigmei

Ce? „Să vă rugați să propovăduiesc conștiincios și cu credincioșie???” 223 vapoare vizitate într-o singură săptămână (atenție, nu fotografiate în port și puse pe Facebook) și fratele Windolf cerea conștiinciozitate???

Prieteni, suntem PIGMEI pe lângă acești credincioși!!!! Nu, nu ei au fost work-a-holici. Și nici cei (foarte puțini) pe care azi îi vedem în jurul nostru prin adunări și la vederea cărora pufăim elitist și mormăim nostalgic în mintea noastră, „așa eram și eu în prima săptămână după convertire”. Nu! Ci ei au fost și sunt cei care au înțeles cu adevărat 3 lucruri esențiale despre creștinism:

1. Cui i s-a iertat mult, iubește mult.
2. Cui iubește mult, îi este imposibil să refuze să împlinească cea mai mare dorință a Mântuitorului și să o facă cu toată sârguința.
3. Când eternitatea bate la ușă, nu e timp de pierdut cu fleacuri.