O pierdere nespus de îngrozitoare

„Iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27).

Dacă singurul timp pe care îl avem ca să ne asigurăm de veșnicia noastră este cel din această viață, oare cum ar trebui mustrați cei care risipesc și irosesc acest timp prețios al vieților lor pe deșertăciuni, și care neglijează marea lucrare pentru care au fost lăsați în lume? Dacă lucruri atât de importante depind de felul cum trăim, atunci pierderea timpului care ni se dă în viețile noastre este cea mai îngrozitoare pierdere.

Noi toți spunem că timpul este prețios, și așa este. Dacă înțelegem bine acest lucru și îl aplicăm corect în viețile noastre, ar trebui să tratăm timpul ca fiind cu adevărat prețios.

Dacă s-ar putea extrage esența tuturor perlelor din lume și dacă ar fi pusă într-una singură, acea singură perlă nu ar fi la fel de prețioasă pe cât este timpul, pentru că ceea ce depinde de folosirea lui are o valoare infinit mai mare decât zece mii de lumi. Cu toate acestea, oamenii tratează timpul cu superficialitate, jucându-se cu el și risipindu-l. Însă nu există nicio clipă din viața ta care să nu conteze pentru soarta ta veșnică. Tu umbli de colo-colo, te bucuri de viață, ești vesel și îți risipești timpul, făcându-ți rău singur. Iar eu spun că tocmai acea clipă în care păcătuiești poate fi momentul de care depinde toată soarta ta veșnică! Dacă am înțelege corect această învățătură, am conștientiza că este un lucru extrem de rău și o nebunie să risipim timpul prețios care ni s-a dat.

Oamenii trăiesc în mod obișnuit în lume ca și cum n-ar avea nimic altceva de făcut decât să își hrănească firea pământească. Dacă un om ar veni la oraș pentru afaceri care țin de viața lui, iar timpul pe care îl are este foarte scurt, oare cât de sârguincios crezi că ar fi în folosirea acelui timp? Fiecare bătaie a ceasului îl lovește parcă în inimă.

Sau să zicem că Dumnezeu ar retrimite în lume un suflet condamnat, care se află acum în Iad, și i-ar spune: „Suflete, du-te și trăiește din nou în lume. Îți voi da la dispoziție puțin timp: vei avea de trăit doar un sfert sau o jumătate de an (sau chiar o lună ori o săptămână), și te voi pune într-o stare în care va fi posibil să te împaci cu Mine și să fii eliberat de pierzarea în care ești acum”. Cum crezi că și-ar folosi timpul o astfel de ființă? Întrucât ești convins în conștiința ta de felul în care acel suflet și-ar folosi timpul, ar trebui ca și tu să te străduiești să îți folosești timpul înțelept! Mulți și-ar dori să aibă reguli care să îi călăuzească pe calea lor. Dacă așa stau lucrurile, iată o regulă: dacă ar fi posibil ca un suflet condamnat să poată fi retrimis în lume și să existe posibilitatea să își schimbe soarta, eu zic că, dacă știi ce ar face el, atunci știi și ceea ce tu ar trebui să faci. Să zicem că ar veni cineva și l-ar întreba: „Ce vrei să-ți dau în schimbul timpului tău?” O, cum l-ar trata pe acel om cu dispreț! Dacă i-ai oferi coroane și împărății, ba chiar întreaga lume în schimbul timpului lui – chiar dacă la mijloc ar fi o săptămână sau o zi – el ar râde de o astfel de ofertă și ar pune un preț mai mare pe o singură zi decât pe o mie de lumi. Numai că tu ai la dispoziție zile și săptămâni la rând, și totuși rămâi expus pierzării veșnice. Nu știi dacă vei mai avea o săptămână sau o zi înainte de a intra în starea ta veșnică. O, ce mare nevoie ai să îți folosești bine timpul!

Cât de puțini oameni se gândesc la trecerea timpului sau că de felul în care îl folosesc aici, pe pământ, depind lucruri atât de importante! Dacă un om ar avea o cantitate de untdelemn prețios, care ar valora o sumă imensă de bani, ți s-ar părea o nebunie fără egal să-l vezi aprinzând un sfeșnic cu el, doar ca să aibă lumină să se distreze ori să facă tot feluri de nimicuri? Cum să folosești un astfel de untdelemn prețios pentru nimicuri, când el valorează atât de mult? Bineînțeles că el ar trebui folosit ca să lumineze pentru ca omul acela să facă treburi importante, nu să se țină de prostii! Ei bine, fraților, timpul pe care îl aveți în viețile voastre este acest sfeșnic, luminat și alimentat cu un astfel de untdelemn prețios. De aceea, nu-l irosiți pe deșertăciuni și nimicuri, căci există lucruri de o importanță infinită pe care trebuie să le faceți în acest timp care vă este dat în viețile voastre.

Marea acuzație a lui Hristos împotriva Izabelei a fost aceasta: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!” (Apoc. 2:21). Îmi aduc aminte ce spunea o femeie aprig chinuită de conștiința ei. Niște oameni o vizitaseră căutând să o convingă că n-ar mai fi existat nădejdea îndurării pentru ea. Acea femeie i-a privit cu o față înspăimântată și le-a zis: „Dați-mi timpul înapoi, dați-mi timpul înapoi!”, de parcă ar fi spus, „Dacă puteți aduce timpul înapoi, mai poate fi nădejde pentru mine!” Evident că noi nu ne gândim serios la lucrurile care depind de felul cum folosim timpul! Când conștiința cuiva este trează față de folosirea timpului, acela este un semn bun al unei conștiințe iluminate. Nu există nimic care să aducă atâta seriozitate în sufletul unui om cum o face conștientizarea valorii timpului pe care îl are la dispoziție. Cineva care a descoperit pierderea valorii timpului spunea: „Să zicem că un grup de oameni navighează pe mare și ajung la o mică insulă din mijlocul ei, la multe mii de mile distanță de orice altă insulă. Ei se duc și se împrospătează pe acea insulă, dar căpitanul le spune, ‚fiți veghetori și nu vă îndepărtați, ci stați prin preajmă, ca să auziți când voi da semnalul de plecare, căci nu o să stau să aștept după nimeni’. Se poate ca oamenii mai bătrâni să se teamă să se îndepărteze, dar tinerii își închipuie că se pot întoarce repede la corabie. Dar căpitanul dă ordinul de plecare, iar ei sunt lăsați în urmă și pier. Și așa este și în cazul nostru, cei care trăim aici, în această lume, unde ne împrospătăm. ‚Dar asigurați-vă’, spune Dumnezeu, ‚că veți fi gata când vă voi chema!’ Iar chemarea pe care Dumnezeu o face vine la momentul morții”.

Dumnezeu cheamă, iar bietele făpturi nu sunt pregătite, astfel că pier pe vecie. O, pierderea timpului pe care îl ai în viața ta de aici se va dovedi într-o zi ca o pierdere îngrozitoare! Sufletul tău va fi străpuns la gândul că ai avut cândva o zi a harului, dar acum nu mai ai timp. Acum vine judecata asupra ta, și nu există niciun remediu. Se spune despre o femeie căreia îi luase foc casa că era foarte ocupată să-și salveze tot felul de nimicuri de prin casă, dar avea un copilaș în leagăn și a uitat de el. Când s-a uitat la ceea ce salvase din calea flăcărilor, a văzut doar câteva lucruri fără valoare, dar imediat i-a venit în minte: „O, ce s-a ales de copilul meu?” Când s-a gândit că bietul copilaș trebuie să fi fost ars de viu (deși a fost salvat), femeia și-a pierdut mințile văzând cât de nebună a fost încât să se preocupe de lucruri de nimic și să iute de copilul ei! Ia aminte și păzește-te să nu ajungi la fel. Tu auzi că timpul este prețios și că există lucruri foarte importante legate de sufletul și soarta ta veșnică, lucruri pe care trebuie să le faci. Cu toate acestea, tu îți cheltui timpul umblând după averi, după plăceri mărunte sau după onoare în această lume. Dar când se va încheia totul și te vei uita în urmă ca să vezi ce ai făcut, Dumnezeu va veni și te va chema să dai socoteală, spunându-ți: „Ei bine, iată că există un sfârșit al vieții tale. Ce ai făcut în această lume?” Poate că vei spune: „Doamne, am câștigat o avere și am dus o viață bucuroasă și veselă”. „Dar ce ai făcut pentru sufletul tău în tot acest timp? Ce ai făcut pentru veșnicie? Ce ai făcut pentru pacea sufletului tău? Ce ai făcut cu lucrurile care sunt de o importanță infinită?” Inima ta va fi atunci copleșită de acest gând: „O, Doamne, am uitat de sufletul meu! Nu m-am gândit la soarta mea veșnică. Am folosit mai mult timp distrându-mă decât rugându-mă; mai mult timp în plăceri decât în rugăciune personală înaintea lui Dumnezeu, și n-am făcut pace cu El”. Oricât timp ai putea petrece aici în veselie, totul ți se va părea îngrozitor după aceea, când vei ști cum ți-ai cheltuit timpul și pentru ce te-ai născut în lume… Ar trebui ca oamenii care n-au făcut pace cu Dumnezeu să își petreacă zilele plângându-și starea păcătoasă și mizeră, nu veselindu-se și distrându-se, nici în imoralitate și senzualitate. O, cât îți vei dori cândva ca timpul pe care l-ai avut în viață să îl fi cheltuit plângându-ți păcatele și smerindu-ți sufletul! Avraam i-a spus bogatului: „Fiule, adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune” (cf. Luca 16:19-31). Viața aceasta nu îți este dată pentru plăcerile tale senzuale, ci ca să faci pace între Dumnezeu și sufletul tău. Când Dumnezeu este atât de bun încât să îți dea timp în această lume pentru un țel atât de nobil, El așteaptă ca tu să îți folosești zilele vieții căutând fața Lui, împăcându-te cu El, prețuind îndurarea Lui, admirând și adorând bogățiile harului Său și ale bunătății Lui în Fiul Său. Dar unde să găsim toate acestea? Ce curs diferit al vieții există în majoritatea oamenilor, diferit de ceea ce Dumnezeu așteaptă! Cei care își risipesc timpul se fac vinovați de o nebunie disperată, când ne gândim că totul depinde de acest lucru.

Dacă după moarte vine judecata, este cert că, atunci când moarea îl găsește pe om nepregătit și neregenerat,¹ neîmpăcat cu Dumnezeu, trebuie ca soarta acelui om să fie peste măsură de groaznică, pentru că moartea aduce cu ea judecata și îl așază pe om în starea sa veșnică (Iov 18:14). Moartea este numită regele groazei, și așa și este, căci ea este cu adevărat cel mai îngrozitor lucru din lume pentru cei care înțeleg sensul stării lor păcătoase. În moarte există suficientă groază încât să copleșească inima celui mai mândru și mai încăpățânat ticălos care trăiește pe pământ, dacă își dă seama că, după moarte, va plonja în oceanul veșniciei, iar Dumnezeu știe că el n-a făcut nimic pentru soarta lui veșnică. Acela va fi oceanul mâniei acestui Dumnezeu infinit, ocean în care se aruncă și în care va rămâne în veci de veci!

Cu excepția situației în care ai o siguranță temeinică a lucrării făcută între Dumnezeu și sufletul tău, este ceva cert că vederea oceanului infinit în care te arunci imediat după moarte nu poate decât să îți dea o durere înspăimântătoare când vei vedea ce înseamnă să pieri pe veci. Când moartea îl cuprinde pe omul necredincios, ea nu face decât să taie firul de ață de care acel om stătea agățat deasupra prăpastiei pierzării veșnice. Ea va fi ca deschiderea stăvilarelor mâniei veșnice a lui Dumnezeu. În lumea aceasta, când suferințele vin asupra oamenilor, mânia lui Dumnezeu nu este decât ca mici picături de apă care trec prin acele stăvilare. Dacă te uiți la stăvilare, vei vedea că din ele doar șiroiesc câteva picături de apă. Dar este o diferență uriașă între aceste picături și șuvoiul abundent care va curge când stăvilarele se vor deschide! Așa este și situația acțiunilor lui Dumnezeu față de cei necredincioși în această lume: se poate ca mâna lui Dumnezeu să vină asupra lor prin multe suferințe, dar acestea nu sunt decât ca niște mici picături ale mâniei Sale. Dar când moartea va veni și îi va găsi nepregătiți, Dumnezeu va deschide stăvilarele, și șuvoaiele mâniei Celui Atotputernic se vor năpusti asupra lor. Pentru ei, moartea nu va fi decât ostașul Domnului oștirilor, care îi va arunca în temniță. Ea va ridica podul. Moartea va fi pentru ei ca un apus înspăimântător, care nu va aduce cu el decât noaptea întunericului veșnic, un apus peste măsură de îngrozitor, care nu va mai vedea niciodată lumina zilei.

Ei bine, să știi că, la venirea morții, ziua harului și a mântuirii va apune pentru tine, asupra ta venind noaptea veșnică a negurii înspăimântătoare, astfel că, atunci când vei pleca din această lume neîmpăcat cu Dumnezeu, vei fi nevoit să îți iei adio de la toate mângâierile și de orice lucru de care te-ai bucurat. Îți vei lua adio de la toate acele adevăruri deosebite despre Dumnezeu care ți-au fost revelate. Nu vei mai auzi niciodată astfel de adevăruri pline de har de pe buzele slujitorilor lui Dumnezeu. Îți vei lua adio de la toți prietenii de care te-ai bucurat atât de mult și de toate întâlnirile vesele cu ei. Nu va mai fi niciunul dintre ei. Îți vei lua adio de la soție sau de la soț, de la copii și de la rude, căci nu le vei mai vedea vreodată fețele. Da, îți vei lua adio de la casă, de la terenuri și de la toate desfătările din lume. Îți vei lua adio de la soare, de la lună, de la stele și de la lume. Nu le vei mai vedea niciodată până ce vei vedea totul într-o lumină arzătoare, în ziua lui Hristos cea mare și înfricoșată (2 Petru 3:7, 10). Vei lăsa în urmă lumea, cu toate mângâierile ei și cu toate mijloacele harului, și vei spune: „O, Doamne, unde mă duc?”…

Este ceva foarte trist ca o biată creatură, căreia i se termină timpul, să nu știe unde se duce – să se gândească la plăcerile și desfătările din trecut, dar să nu mai aibă niciodată parte de ele. Când mă gândesc la moartea oricărui om necredincios, îmi vine în minte acel loc din Isaia 10:3: „Ce veți face voi în ziua pedepsei și a pieirii?” Da, aici, în această lume, pășești țanțoș și îți faci plinul de plăceri… și te porți mândru și încăpățânat pe calea ta, batjocorind adevărurile despre Dumnezeu pe care ți le spun slujitorii Lui. Dar ce te vei face în ziua pedepsei, când va veni momentul să se pună punct zilelor tale de pe pământ? O, ce schimbare se va vedea atunci în atitudinea ta! Dumnezeu se va uita atunci spre tine cu indignare și îți va spune: „O, făptură ticăloasă, care ți-ai petrecut zilele în deșertăciuni, nu vei mai trăi în această lume. Mânia Celui Atotputernic este dezlănțuită acum împotriva ta! Ești neliniștit pe patul suferinței tale, iar conștiința ta s-a trezit acum și îți chinuie sufletul. Ea îți spune că ai făcut atâtea lucruri rele în atâtea situații, în compania altora sau în viața personală. Acum începi să te blestemi singur pentru nebunia ta și pentru că ai neglijat ziua harului și a mântuirii. Vremea ta aproape s-a dus. Ei bine, boala ta se agravează, durerile cresc, prietenii te vizitează și vin să te plângă, iar tu începi să privești totul cu spaimă. Îți tragi tot mai greu suflarea, iar diavolii își așteaptă prada. Gura ți se încleștează, sufletul se îndepărtează de trup, și iată sfârșitul vieții tale – sfârșitul întregii tale mândrii, sfârșitul întregii tale infatuări și sfârșitul întregii tale vanități și răutăți”. Acesta este omul care nu are parte de Dumnezeu. Mila și-a avut vremea ei, dar tu ai ignorat-o, iar acum dus ești pe veci.

Noi vorbim mult despre mila lui Dumnezeu, dar oare nu este bogată mila pe care Dumnezeu ți-o arată, biată făptură păcătoasă, dându-ți timp să te pocăiești în această viață? Dumnezeu te cheamă, te strigă și îți oferă har, iertare și pace, lucruri pe care El nu le-a făcut pentru îngerii care au păcătuit. Când ei au comis un singur păcat împotriva lui Dumnezeu, El i-a alungat și nu le-a oferit niciodată vreo pace. De aceea, văzând că ai avut deja mult timp la dispoziție, toți îngerii din Cer, toți sfinții și toate făpturile, ba chiar toți diavolii recunosc că Dumnezeu a fost milostiv cu omul, cu acest om ticălos, dacă i-a dat atâta timp să se pocăiască, iar acum judecata vine asupra lui. O, frații mei, numai gândul la o astfel de moarte ar trebui să apese greu asupra inimilor voastre.

Îmi aduc aminte că am auzit vorbindu-se despre cineva care obișnuia să se roage de șase ori pe zi și, când a fost întrebat de ce petrece atât de mult timp în rugăciune, el n-a avut alt răspuns decât acesta: „Voi muri, va trebui să mor”. Ceea ce avea să se petreacă cu el după ce se punea punct vieții lui pământești și felul cum și-a folosit-o erau lucruri de care depindeau chestiuni atât de importante.

O, dacă am avea inimi să ne gândim la aceasta! Dacă am ști, chiar acum, chiar azi, care sunt lucrurile care țin de pacea noastră veșnică înainte de a fi prea târziu. Fraților, aceste lucruri sunt de o importanță infinită pentru sufletele voastre nemuritoare. Fie ca Domnul să ne facă pe fiecare dintre noi conștienți de ele.

De aceea, frații mei, vreau să vă vorbesc tuturor (căci n-am venit aici doar să petrec un ceas alături de voi, ci să fac un bine sufletelor voastre): să știți că azi este ziua potrivită – ziua harului și a mântuirii. Dar eu vă spun din nou, în Numele lui Dumnezeu, adevărul următor (știind că l-ați mai auzit deja de multe ori): chiar dacă ai fi cel mai rău, cel mai ticălos din congregație, dacă vii azi înaintea providenței lui Dumnezeu, știi că este posibil ca păcatele tale să fie iertate. Este posibil ca sufletul tău să fie mântuit, să faci pace cu Dumnezeu, astfel că azi îți mai spun odată acest lucru: încă nu ai ajuns în starea de pierzare veșnică, stare în care ai fi putut ajunge de mult timp. O, ce n-aș da să știu că, atunci când vei ajunge acasă, te vei pleca în odăița ta înaintea lui Dumnezeu și Îl vei binecuvânta pentru acest mesaj care ți-a fost predicat din nou. Dragii mei, dacă eu sau oricare dintre slujitorii Domnului ar fi trimis de Dumnezeu la porțile Iadului cu mesajul că sufletele condamnate ar avea posibilitatea să fie mântuite, sunt sigur că ele ar primi cu bucurie această veste! Dar acest lucru nu li se poate propovădui lor, însă poate fi predicat – și este predicat – celui mai rău și mai ticălos vrăjmaș al lui Dumnezeu de aici. Dumnezeu îți spune aceasta chiar acum, dar nimeni nu știe cât timp va mai dura până ce va veni judecata ca să te așeze într-o altă stare. De aceea, cunoaște azi lucrurile care pot să-ți aducă pacea veșnică. Cine știe ce schimbare va aduce o singură zi din viața ta?… Astfel, acesta este momentul tău. Este un lucru fericit când un om își face lucrul la vremea lui, astfel încât să capete folos din el. Dacă un lucru nu este făcut la vremea lui, își pierde valoarea și eficiența. Prin urmare, rugăciunile, lacrimile, plânsul și întristarea ta înaintea lui Dumnezeu, cerându-I îndurare, nu au nicio eficiență dacă nu sunt făcute la vremea lor! Tu nu știi că, dacă nu le faci azi sau mâine, sau chiar imediat, ele se pot dovedi cu totul inutile pentru tine. De aceea, folosește-ți acum timpul pe care îl ai la dispoziție. Dumnezeu proclamă și îi spune azi fiecăruia: „Biată ființă, dacă vrei să primești îndurare în ziua lui Hristos, caut-o acum! Sceptrul de aur este întins acum, și azi este vremea potrivită și ziua harului și a mântuirii. Vino și acceptă acum oferta harului și a îndurării, altfel vei pieri în veci”.

Fragment din The Saints Treasury (London: T. C. for John Wright, 1654), p. 116-128.

Note bibliografice și explicative

(1) neregenerat – nenăscut din nou prin Duhul lui Dumnezeu.

Dacă ai ști care este valoarea deosebită a timpului, ai fugi și de cea mai neînsemnată risipă a unui lucru atât de prețios. – Charles Spurgeon

Nebunii zic că timpul este lung, dar numai nebunii vorbesc așa. – Charles Spurgeon