Pășuni cu verdeață? Sau Judecata Domnului?

“si precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea vine judecata” (Evrei 9:27)
“…daca orb pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa…” (Matei 15:14)

Nu stiu de ce se foloseste la inmormantarile crestine (si la cele pretins crestine) Psalmul 23 (22 in unele traduceri ale Bibliei), pentru ca in acest psalm, David nu face absolut nici o referire la starea omului de dupa moarte. Dimpotriva, ideea centrala a psalmistului este legata de credinciosia lui Dumnezeu in protejarea celor care sunt ai Lui in orice situatie s-ar afla acestia de-a lungul vietii pamantesti. 

Aceasta concluzie este lesne de tras cand examinam versetul 4, unde se foloseste expresia “valea umbrei mortii”, fiind limpede ca David vorbeste despre pericolul mortii (“umbra mortii”) si nu despre moartea insasi. Apoi, logic este ca daca un om moare, el nu ar mai fi capabil sa umble prin valea umbrei mortii….

Contextul…. contextul… gramatica… gramatica… – ar exclama Charles Spurgeon.

“Bun – ar zice cineva – dar ce e gresit cu asta? Ce-ai vrea, sa se predice foc si pucioasa la inmormantarea bietului raposat?”

Nicidecum, insa este bine de stiut ca, in conditiile zilelor noastre, cand prezenta la biserica si studiul individual zilnic al Scripturii, sunt printre obiceiurile abandonate de multa vreme de catre majoritatea covarsitoare a romanilor, folosirea Psalmului 23 si a altor pasaje biblice scoase din context cand ii prinzi in sfarsit pe pacatosi la o predica, e deja prea mult. Cu atat mai mult cu cat asezonezi toata invatatura eronata despre moarte si viata de dupa moarte cu obiceiuri si traditii nebiblice, sau mai bine zis anti-biblice.

Am participat candva (cu sau fara voie) la inmormantarea unei persoane care isi traise viata 100% dupa bunul plac, sfidase orice reguli de respect fata de Dumnezeu si fata de oameni, si totusi am fost devastat sa aud preotul promitand “pasuni cu verdeata” pentru acea persoana, probabil intr-un ultim efort de a mangaia familia defunctului. 

O bucata buna de timp m-am tot intrebat cum ar fi posibil ca un om care a trait in total dispret fata de Dumnezeu si a murit in aceeasi stare, sa beneficieze totusi de favoarea Lui dupa moartea trupeasca. Mi se parea ca Dumnezeu ar fi nedrept. 

Am aflat intre timp cum stau lucrurile si am inteles si din ce cauza se servesc informatii eronate la inmormantare, doar ca pentru o vreme am ezitat sa scriu. De curand am nimerit peste un document oficial, un soi de ghid pentru inmormantari. Un fel de “asa-da/asa-nu”, care sa ajute credinciosii ortodocsi sa se descurce in ce priveste multimea traditiilor si a obiceiurilor legate de moarte. Se gaseste pe internet aici si se intituleaza “Inmormantarea si pomenirile pentru morti”. 

Trebuie sa recunosc ca desi am citit documentul cu maxima atentie de mai multe ori, n-am reusit sa imi dau seama daca, pentru credinciosul ortodox de rand, ghidul acesta mai mult lamureste sau mai mult incurca lucrurile.

As mai adauga ca prin articolul de fata nu doresc sa ponegresc in nici un fel nici pe autorul lui si nici pe vreun credincios ortodox, ci este o simpla examinare a invataturii cu Biblia alaturi, lucru care este permis atat de lege cat si de faptul ca documentul este public, deci permite o replica tot publica. Fac aceasta ultima precizare pentru ca de la aprobarea noii legi a cultelor, am tot primit amenintari ca ofensez nu stiu ce religii nationale sau oficiale, de stat, ignorand libertatea de exprimare si opinie garantata prin Constitutie.

Pentru a face analiza cat mai scurta cu putinta, ma voi opri doar asupra catorva paragrafe si afirmatii, avand convingerea ca alegerea lor nu afecteaza sensul ghidului respectiv in intregul lui.

Inca din primul paragraf, autorul subliniaza ca “bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita”. Conform DEX, cuvantul “rasplata” are, cel mai des, sensul de recompensa si numai rareori sensul de pedeapsa (vezi proverbul “dupa fapta si rasplata”). Sigur, cineva poate spune ca nu pot concluziona eu ce a vrut sa spuna autorul, decat numai daca aceasta abordare se dovedeste a fi de fapt o regula, nu doar o scapare, un accident de terminologie neclara. Totusi, pentru a nu lasa lucrurile in aceeasi ceata, Biblia spune cu privire la acest aspect: “Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica”(Matei 25:46, BOR). Unii dintre oameni vor descoperi pe viu ca este o mare diferenta intre rasplata si osanda….

Mergem mai departe. In finalul paragrafului 3, autorul se distanteaza lejer de necesitatea abordarii teologica a inmormantarii, pretinzand ca teologia inmormantarii nu ar avea nici o utilitate pentru credinciosul de rand: “Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus – si nici nu este cazul – o abordare teologica a mortii si ceremonialului inmormantarii”. Interesant – avand o astfel de abordare, orice ar spune Biblia in contradictie cu povatuirile practice, se poate ignora, pentru ca, potrivit autorului, abordarea teologica nu isi are rostul. Asadar, ingropam Sfanta Scriptura si inaltam Sfanta Traditie…

Apoi autorul purcede la a demonstra pe viu cum se poate face acest lucru, spunand ca “moartea unuia dintre crestini este, fireste, prilej de indurerare si de intristare”. Apostolul Pavel, unul dintre sfintii cei mai respectati in lumea crestina, scrie in Biblie, tocmai contrariul acestei idei: “Caci pentru mine viata este Hristos si moartea un castig. Daca insa a vietui in trup inseamna a da roada lucrului meu, nu stiu ce voi alege. Sunt strans din doua parti: doresc sa ma despart de trup si sa fiu impreuna cu Hristos, si aceasta e cu mult mai bine…” (Filipeni 1:21-24, BOR). 

Urmatorul paragraf ne spune ca trupul mortului ar trebui spalat cu apa curata, lucru absolut normal si de bun simt, dar, adauga autorul, “apa curata aminteste de apa Botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii”. Biblia prezinta insa in Epistola Intai a lui Ioan care sunt caracteristicile aceluia care este cu adevarat membru al Bisericii, al Trupului lui Hristos. Pentru exemplificare, va rog sa cititi articolul 10 semne ale unui adevarat crestin. Considerand insa ca apa botezului pruncilor este conditia apartenentei la Biserica lui Hristos, capatam, iata, confirmarea faptului ca utilizarea termenului “rasplata” din primul paragraf al documentului nu este intamplatoare.

Apoi, desi autorul vorbeste despre vesmantul nou al nestricaciunii cu care cei morti vor invia la Ziua Judecatii, totusi nu se explica de ce ar mai fi nevoie de o Zi a Judecatii, devreme ce vom invia avand vesmantul nestricaciunii…Biblia insa spune: “Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii” (Ioan 5:28-29, BOR). Asadar, invierea din Ziua Judecatii va fi diferita de la o persoana la alta.

De unde provine insa aceasta invatatura, este simplu. Contextul…contextul… contextul… 

Daca am lua separat urmatorul verset: “Asa este si invierea mortilor: Se seamana (trupul) intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune” (1Corinteni 15:42, BOR), uitand de contextul acestuia si uitand cui se adresa apostolul Pavel (vezi 1Corinteni 15:50, unde foloseste termenul “fratilor”, deci se adresa celor mantuiti), sigur ca am putea ajunge sa intelegem ca versetul “trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune” (1Corinteni 15:53) s-ar traduce, cu putin efort, ca ar fi nevoie doar sa ne asiguram ca avem botezul pruncilor si un costum nou de haine la inmormantare, si astfel am rezolva problema stricaciunii si pacatului din viata pamanteasca.

Trec peste alte paragrafe unde sunt inserate invataturi care nu au suport in Biblie, si ajung la un alt verset scos din context si aplicat fortat la moartea omului. Autorul scrie: “Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos, Care a spus: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8:12)”. Nu inteleg, cine este calauza: lumanarea, ori Hristos? Pentru ca este imposibil sa tragi concluzia ca lumanarea este calauza sufletului omului pe calea catre vesnicie, devreme ce imediat dupa aceea folosesti ca verset de sprijin Ioan 8:12, care spune clar ca HRISTOS este Lumina lumii.

Urmeaza un sfat practic: “Daca decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l(o) odihneasca!” [n.n. – prin comparatie cu “Dumnezeu sa-l ierte!” in celelalte cazuri]. Unde ar fi suportul biblic pentru varsta de 7 ani? Este cineva vaccinat impotriva pacatului exact pana la varsta de 7 ani, dupa care se da liber la pacate in viata acelei persoane? Pot sa va arat zilnic, la alegere, in curtea oricarei gradinite, nenumarati copii de pana la 7 ani pacatuind grosolan si intentionat, fie cu vorba, fie cu atitudinea, fie cu fapta. De altfel, Biblia invata prin gura regelui David ca “intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Psalmul 50:5 BOR) si prin a lui Elifaz, “prietenul” lui Iov: “Ce este omul ca sa se creada curat, si cel nascut din femeie, ca sa se creada neprihanit?” (Iov 15:14 BOR) si “Cum ar putea sa iasa dintr-o fiinta necurata un om curat? Nu poate sa iasa niciunul” (Iov 14:4, Corn.). Imparatul Solomon este chiar foarte specific in cartea sa de intelepciune: “Nebunia este lipita de inima copilului” (Proverbe 22:15, Corn.).

Mergem mai departe si descoperim o adevarata capodopera a interpretarii eronate a Scripturii: vorbind despre semnificatia coliviei (adica a graului fiert), autorul scrie ca “dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune”. Si, ca suport biblic, autorul face referire la acelasi capitol 15 din prima Epistola a lui Pavel catre Corinteni, despre care am vorbit mai devreme. Cu alte cuvinte, dupa concluzia autorului, n-ar trebui sa asteptam roade in viata de credinta pe lumea aceasta, ci mai intai trebuie ca omul sa moara fizic si sa se descompuna, pentru ca apoi el sa produca roada. 

Prin contrast, Domnul Isus Hristos spune: “Intru aceasta a fost slavit Tatal Meu, ca sa aduceti roada multa si sa va faceti ucenici ai Mei” (Ioan 15:8, BOR), iar apostolul Pavel concretizeaza spunand “Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia” (Galateni 5:22-23, BOR). 

Cum ar fi putut apostolii sa moara intai si abia dupa aceea sa devina ucenicii Mantuitorului? Si cum ar putea un om sa astepte sa produca roada Duhului in viata de dupa moarte, cata vreme e clar ca apostolul Pavel vorbeste unor oameni in viata, asteptand de la ei dovezi concrete ale prezentei Duhului Sfant in acele persoane? Nu mai vorbesc despre faptul ca o samanta fiarta nu mai poate produce rod cand este ingropata…. De ce nu am fierbe mortii inainte de ingropare? [este o gluma, evident, va implor, nu va fierbeti mortii!!!].

Nu cumva prin astfel de invataturi nebiblice li se ofera oamenilor o falsa speranta ca ei sunt in regula traind in pacatele lor, asigurandu-i in schimb ca roada va veni abia dupa moartea lor fizica (si implicit si salvarea sufletelor lor)?

Se mai vorbeste apoi in documentul respectiv si despre faptul ca, citez, “celor prezenti li se impart lumanari aprinse de sufletul celui raposat”, afirmatie pe care nici nu vreau sa o mai comentez, pentru ca sunt 1000% sigur ca nu poate fi dovedita nici cu Scriptura si mai ales cu realitatea.

Ma opresc insa la urmatoarele fraze, intrucat merita atentia: “Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi…asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta“vamile vazduhului” peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu…”.

Nici nu stiu cum sa incep…Auzisem de invatatura aceasta cu “vamile vazduhului”, si chiar ramasesem “tablou” cand, vorbind cu cineva pe subiecte legate de religie, mi-a spus ca e vorba despre 12 vami la poarta fiecareia stau cate unul din cei 12 apostoli si ca defunctul trebuie sa aiba in buzunar cate un ban pe care sa il dea fiecaruia dintre apostoli pentru a trece vamile si sa ajunga la Dumnezeu. Acum vad ca parte din basmul acesta este chiar oficializat!!! Nici vorba de vami in Sfanta Scriptura! Mai mult, autorul ghidului de inmormantare ne lasa complet derutati, lipsindu-ne de detaliile necesare legate de subiect: Cate vami sunt? Ce rol au? Ce se intampla cu defunctul in cazul fiecarei vami? Ce se intampla daca la vreuna din vami se da gres? Ce se intampla la final, dupa toate vamile?

Si, presupunand ca ar trece cineva peste vami cu succes, cata dezamagire ar putea experimenta defunctul ca a trecut 12 teste de foc (sau oricate ar fi), dupa care a aflat ca inaintea tronului de judecata al lui Dumnezeu, trebuie sa dea socoteala Celui Preainalt chiar si pentru orice cuvant nepotrivit rostit in viata pamanteasca (Matei 12:36)….

Ciudat este ca pe de o parte autorul oficializeaza acest basm cu vamile, in timp ce repudiaza cu vehementa un mit similar referitor la luntrasul Caron, care ar fi trebuit sa primeasca un ban de la defunct pentru a fi trecut peste Stix, fluviul infernului, mit la fel de lipsit de acoperire biblica.

Mai departe, autorul prezinta reteta pentru pastrarea credintei autentice, citez: “Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice…”. N-am ce face, trebuie sa va re-trimit la 1 Ioan, capitolele 1-3, ca sa vedeti ce spune Scriptura despre pastrarea credintei autentice.

As fi putut analiza mai pe larg si cu privire la mult mai multe aspecte din lucrarea “Inmormantarea si pomenirile pentru morti” a preotului Eugen Dragoi, lucrare care a aparut la Editura Episcopiei Dunarii de Jos, desigur cu binecuvantarea P.S. Dr. Casian Craciun, Episcopul Dunarii de Jos. 

Ma opresc aici, reproducand in ultima instanta un fragment din ectenia-standard pe care preotul o rosteste la slujba de inmormantare, si care ilustreaza de altfel departarea de Scriptura a invataturii ortodoxe despre moarte si inmormantare (demonstrata mai sus in doar cateva aspecte): “Insuti, Doamne, odihneste sufletele adormitului robului Tau [numele], in loc minunat, in loc cu verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea…”