Pericolele egalitarismului mascat și ce presupune, mai precis, ca o femeie să nu dea învățătură în biserica locală

​În vremurile acestea, subiectul femeii implicată în slujba de dare de învățătură în biserica locală este delicat prin natura lui. Întrucât aici, la MAGNA GRATIA, împărtășim o gândire complementariană (bărbații și femeile sunt egali înaintea lui Dumnezeu, dar au roluri complementare), nu vom discuta DACĂ această „restricție” legată de implicarea femeii în darea de învățătură este biblică sau nu, și ce forme poate îmbrăca slujirea legitimă a femeii în adunarea creștină. Așadar, articolul de față se adresează acelui public deja convins de restricția biblică.

Desigur că există înțelegeri complementariene mai stricte și altele mai puțin stricte. De exemplu, pot fi biserici care să considere că „teritoriul” mai sigur pentru funcționarea lor în acest aspect este ca femeile să nu fie implicate în niciun fel de dare publică de învățătură, nici măcar într-un grup format exclusiv din surori. Există apoi biserici care le permit surorilor să dea învățătură în circumstanțe pe care încearcă să le definească mai clar – de exemplu, ele pot avea relații de mentorare cu alte surori, pot forma grupuri de studiu cu surorile, pot chiar sluji la grupele de copii din adunarea locală (fără a se face deosebire de sexul copiilor), DAR nu pot sluji la adolescenți(te) decât în cazul în care grupul este format exclusiv din fete. Există și biserici care nu pun o restricție de sex atâta vreme cât în grupul căruia i se dă învățătură este prezent un prezbiter, care, cumva, coordonează slujirea respectivă. Atâta vreme cât astfel de biserici caută ca, prin felul în care surorile slujesc în biserica locală, să Îl glorifice pe Dumnezeu în ascultare de Scriptură, avem tot respectul pentru orice fel de formă îmbracă complementarianismul.

Totuși, am observat o tendință tot mai prevalentă în orice fel de biserici, chiar și în cele complementariene mai stricte, de a cultiva (fie prin permisiune, fie prin încurajare) un soi de complementarianism care seamănă mai degrabă cu un egalitarism (femeile și bărbații pot avea acces la aceleași slujiri și roluri, chiar și în biserica locală). Ceea ce este trist și îngrijorător este că surorile ajung să fie prinse în acest soi de egalitarism fără să își dea seama și, în cele mai multe cazuri, ajung nu doar să Îl dezonoreze pe Dumnezeu prin neatenție sau nesupunere, ci ajung să se rănească pe sine, să îi descurajeze pe cei care aspiră la slujba de prezbiter sau chiar pe soții lor. Și culmea este că, în marea majoritate a cazurilor, nu ele sunt vinovate de situație, ci liderii bisericilor locale.

CE FORME POATE ÎMBRĂCA ACEST EGALITARISM MASCAT?

Ca să nu discutăm în tărâmul abstract, vom discuta câteva forme de egalitarism mascat. Nu vom da nume, pentru că nu numele sunt importante, ci practicile în sine.

O formă de egalitarism mascat este cultivată în adunările unde membrii nu știu cumsă se roage. Poate părea ceva nou pentru unii creștini, dar rugăciunea publică (adică cea rostită în adunare) are o dimensiune principală, devoțională, și una secundară, didactică. Oricine deschide gura în întâlnirea credincioșilor pentru a se ruga, prin rugăciunea lui (sau ei) face două lucruri: vorbește cu Dumnezeu și le vorbește celor din audiență. Rugăciunile acelei persoane aduc înaintea lui Dumnezeu laude, mulțumiri, adorare, cereri și/sau mijlociri. Ceea ce am constatat în destul de multe circumstanțe este că cei care se roagă mai degrabă îi predică adunării decât să Îi vorbească lui Dumnezeu. Dimensiunea devoțională aproape că dispare, în timp ce cea didactică ocupă primul loc. Întrucât liderii și bărbații nu știu cum să se roage așa încât dimensiunea devoțională să rămână cea predominantă, automat surorile copiază acest model de a se ruga, și nu rareori am fost în situația de a asculta 5 sau chiar 10 minute de predică din partea unei surori care voia nu doar să recapituleze tot ce citise cu o săptămână înainte, ci să și facă aplicații în adunarea locală.

O altă formă de egalitarism mascat este cea practicată la așa-zisul „timp de daruri individuale”. Știți dumneavoastră, sunt acele momente când credincioșii care au de adus înaintea congregației îndemnuri, cântece, poezii, mărturii, o pot face liber. Și există biserici în cadrul cărora se face o listă dinaintea începerii programului (în general în bisericile mai mari, pentru a controla durata), și biserici unde prin aceste momente se trece ad-hoc. Vă vine să credeți sau nu, acestea pot fi momente utile, pentru că, pentru un prezbiter sau păstor atent, ceea ce credincioșii aduc „pe altarul închinării” reflectă nivelul lor de discernământ biblic, uneori scoate la iveală erezii pe care le cred sau idolatrii față de anumiți învățători, iar în anumite cazuri dau pe față frustrări personale, atacuri mai subtile sau mai directe la adresa liderilor, ori conflicte personale. Și nu vorbim din auzite, ci din a fi martori oculari la așa ceva. Și iarăși, întrucât surorile (și nu doar ele) nu au primit învățătură despre ce și cum trebuie prezentat în astfel de momente, evident că se poate ajunge la situații delicate, și unor surori a trebuit să „li se taie microfonul” pentru că deja spuneau nu doar chestiuni care le transformau în predicatori, ci erezii nimicitoare. După cum este logic să afirmăm, și aici vinovăția nu este a surorilor, ci a acelor lideri care permit o astfel de dezonorare a rânduielii lui Dumnezeu.

O altă formă de egalitarism mascat se practică uneori chiar în timpul închinării, în general în adunări mai mici, când predicatorii citesc un text sau altul sau când congregația a avut de citit peste săptămână un anumit pasaj din Scriptură, iar la momentul adunării publice, membrii sunt invitați să spună „ce le-a vorbit Dumnezeu” din acel text biblic. Aceasta este una dintre cele mai grave încălcări ale restricției pusă de Dumnezeu (nu de noi) în ce privește darea de învățătură în adunare de către surori, pentru că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, surorile sunt ispitite flagrant să dea învățătură și, astfel, să încalce porunca și rânduiala lui Dumnezeu. Așadar, vinovăția nu este a lor, ci a prezbiterilor, care nu își învață credincioșii și care permit ca aceste momente din serviciile de închinare să transforme adunarea credincioșilor într-un soi de Areopag, unde fiecare poate veni cu orice și unde, indiferent de ce se spune, totul se sfârșește cu un politicos „amin”.

Și sigur că pot exista și forme mai radicale de atât.

CE-I DE FĂCUT PENTRU A EVITA SAU SCĂPA DE EGALITARISMUL MASCAT?

În primul rând, ar trebui să învățăm să prețuim Scriptura cum se cuvine, pentru că ea este Cuvântul Dumnezeului pe care Îl iubim mai presus decât orice și oricine în această lume. Când vom face acest lucru (și suntem chemați să o facem zi de zi), vom prețui ascultarea de El care este potrivită cu poruncile și rânduielile Lui, așa încât vom învăța să vedem în limitele și restricțiile pe care El le pune vieților și slujirilor noastre expresii ale dragostei Lui protectoare. De aceea, dragi frați prezbiteri, prețuiți-L pe Domnul mai presus de a prețui propriile suflete și chiar adunarea locală, și cultivați această dragoste pentru Domnul și pentru Cuvântul Lui în fiecare dintre oile care vă sunt date în grijă. Mai apoi, dragi surori, nu priviți la restricțiile pe care Domnul le pune ca la piedici în calea împlinirii sau afirmării voastre, ci priviți-le ca manifestări ale mâinii Lui plină de grijă și atenție pentru voi. Iubiți Cuvântul Lui după cum Îl iubiți pe El!

În al doilea rând, haideți să lăsăm ca viețile noastre să fie modelate de acest Cuvânt, inclusiv în felul în care definim intențional rolurile și slujirile noastre în adunarea credincioșilor, unde Hristos este Capul și unde El este Cel care are autoritatea de a stabili aceste lucruri, și unde noi avem datoria să le iubim și să le respectăm întocmai. De aceea, dragi frați păstori, voi sunteți chemați să fiți slujitorii oilor lui Hristos sub conducerea Lui, ascultând de El. Este, așadar, datoria voastră să definiți rolurile și slujirile în adunarea locală, să ajutați pe fiecare credincios să își descopere darurile și să le pună în slujba Domnului potrivit cu limitele Scripturii, cu chemarea fiecăruia și cu darurile și oportunitățile de slujire. Mai mult, după cum spunea predicatorul englez Charles Spurgeon, „Dumnezeu nu a promis nicăieri că va binecuvânta compromisurile”. Dragi surori, dacă vreți (și credem că vreți) să aveți viețile modelate de Cuvânt, atunci bucurați-vă să stați în ascultare de Hristos, în Cuvânt, și în ascultare de liderii bisericii locale. Chiar dacă aceștia greșesc și vă permit sau chiar vă îndeamnă, uneori fără să își dea seama, să perseverați în neascultare de Dumnezeu, nu este o scuză pentru voi să încălcați porunca și rânduiala lui Dumnezeu!

În al treilea rând, haideți să cultivăm o sensibilitate personală în a ști cum să ne rugăm (nu să predicăm în rugăciune), cum să aducem o mărturie (fără a predica în decursul ei) sau cum să aducem o încurajare (fără a extrage învățături pe care le aplicăm arbitrar tuturor) fără să încălcăm restricțiile Cuvântului în acest sens. Știm și noi că, în practică, granița este foarte fină. Totuși, noi credem că prudența este un har pe care Dumnezeu are atât puterea cât și dorința de a ni-l da atunci când o cerem pentru a-L proslăvi pe El.

La urma urmei, „a da învățătură” înseamnă să îi învățăm pe alții ce să facă în umblarea cu Dumnezeu sau cum să înțeleagă ce vrea Dumnezeu de la ei, lucru pe care unii îl fac adeseori prin a vorbi la persoana întâi, dar la plural. A da învățătură înseamnă să le explicăm altora Cuvântul sau felul în care el se aplică în viețile lor. De aceea, dacă ne analizăm cu onestitate discursul în biserica locală, fiecare dintre noi putem să depistăm dacă am trecut dincolo de limita pusă de Domnul și am intrat în teritoriul unde autoritatea și slujirea sunt date altcuiva.

De exemplu, una este să fii întrebat „ce ți-a vorbit Dumnezeu din Luca 13:3?” și tu să spui „Domnul îmi spune că trebuie să mă pocăiesc de păcatul meu, altfel voi pieri”, și cu totul altceva este să spui „Domnul ne învață aici să ne pocăim, altfel vom pieri”, sau, mai grav să spui „cei care sunteți prezenți aici, dar nu v-ați pocăit, Domnul vă vorbește și vă îndeamnă să vă pocăiți imediat, altfel veți merge în pierzarea veșnică pe neașteptate, așa cum au pierit și cei peste care a căzut turnul Siloamului, cum zice versetul 4”… Una este să aduci o mărturie personală spunând ceea ce Domnul a lucrat în viața ta printr-o circumstanță din decursul săptămânii, afirmând că „Domnul mi-a arătat credincioșia Lui, căci nu meritam să fiu atât de binecuvântată într-o astfel de situație, dar El Și-a arătat bunătatea Lui față de mine”, și cu totul altceva este să spui „frați și surori, Domnul mi-a arătat că trebuie să avem încredere în providența și credincioșia Lui, și chiar dacă noi nu suntem vrednici de binecuvântările Lui, El rămâne vrednic de încredere și bun, așa cum s-a și citit mai devreme la timpul de închinare”.

O regulă bună pentru cultivarea acestei sensibilități personale este să îți pregătești dinainte ce ai de spus și să te asiguri că nu încalci rânduiala lui Dumnezeu. O altă regulă este că, dacă ești în dubii dacă riști sau nu să depășești restricțiile Cuvântului, mai bine taci.

Dragi frați păstori, învățați-vă turmele să practice aceste lucruri! Cinstea și proslăvirea lui Dumnezeu în slujirea voastră sunt puse în joc! Binele și sănătatea spirituală a membrilor adunărilor voastre sunt la mijloc! Dacă doriți cu adevărat să vă achitați bine de slujba voastră, puneți rânduială, cu (multă) dragoste în turma lui Dumnezeu, potrivit Cuvântului Lui, și veți fi fericiți.

​Dragi surori, când Îl onorați pe Dumnezeu onorând Cuvântul Lui, veți avea parte de cea mai mare împlinire, de pace interioară, de bucurie și fericire inegalabile! Și nu ne referim aici doar la a respecta restricțiile Cuvântului lui Hristos, ci și la a descoperi acel ocean imens de bucurie și împlinire, văzând că vă puteți bucura de libertate deplină în slujiri la care El vă dă mână liberă și chiar vă binecuvântează în ele!