S-a pocăit popa! S-a pocăit popa!

Experiențele de convertire la Dumnezeu sunt toate minunate și uimitoare, pentru că este la mijloc manifestarea puterii regeneratoare a lui Dumnezeu și a dragostei și îndurării Lui extraordinare față de păcătosul sărman. Dar unele experiențe de convertire sunt cu totul deosebite, datorită circumstanțelor lor total neobișnuite.

Poate că cea mai cunoscută situaţie de acest fel petrecută în Marea Britanie este experienţa lui William Haslam, un vicar anglo-catolic din Cornwall, din secolul al 19-lea. Ajungând, prin diferite mijloace, la o convingere puternică de păcat, el s-a hotărât să nu mai predice până când nu avea să își rezolve propria situaţie spirituală.

Iată relatarea convertirii lui, în propriile cuvinte:

„Soarele era strălucitor şi, înainte ca să îmi schimb decizia de a renunţa la slujbă, clopotele au bătut cu un dangăt puternic, trimiţând semnalul lor departe, peste dealuri. Mi-a venit imediat în minte gândul să merg la biserică, să citesc rugăciunile de dimineaţă şi să îi trimit pe oameni înapoi la casele lor. Nu făcusem nici o pregătire pentru Sfânta Cină în acea zi, şi l-am însărcinat pe secretarul bisericii să aleagă imnurile, căci eram mult prea doborât pentru a mă ocupa de orice lucru. Psalmii şi imnurile s-au dovedit apoi a fi parcă în mod special aplicabili situaţiei mele, şi păreau să mă ajute, astfel încât m-am gândit să continui şi să citesc din cartea de slujire dinainte de Cină, apoi să dau drumul oamenilor. În timp ce citeam din Evanghelie, mă gândeam că, bine, o să spun doar câteva cuvinte ca explicaţii, după care chiar o să închei. Aşa am ajuns la amvon şi am oferit explicaţiile. Erau din pasajul din Evanghelie pentru acea zi – „Ce credeţi voi despre Hristos?” (Matei 22:42).

Pe când continuam explicaţia la acel pasaj, am văzut că fariseii şi cărturarii nu ştiau că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, sau că El venise să îi mântuiască. Ei aşteptau un rege, fiul lui David, care să domnească peste ei, aşa cum erau ei. Ceva îmi spunea mereu, „Nu eşti cu nimic mai bun decât fariseii – nu crezi că El este Fiul lui Dumnezeu şi că El a venit ca să te mântuiască, nu într-un fel diferit de ei”. Nu îmi amintesc tot ce am spus, dar am simţit o lumină minunată şi o bucurie venind în sufletul meu, şi am început să văd ceea ce fariseii nu văzuseră. Dacă ceva s-a manifestat în cuvintele mele, în gesturile mele sau în privirea mea, nu ştiu; dar dintr-o dată, un predicator din zonă, care din întâmplare era în adunare, s-a ridicat în picioare, şi, ridicându-şi mâinile, a strigat tare, în stilul celor din Cornwall, „S-a pocăit popa! S-a pocăit popa! Aleluia!”, şi într-o clipă vocea lui s-a pierdut într-o mare de strigăte şi laude ale celor trei sau patru sute de oameni din adunare. În loc să mustru această „gălăgie” extraordinară, cum aş fi procedat în mod obişnuit, m-am alăturat fluviului de laude; şi, ca să fac asta mai în ordine, am oferit doxologia – „Slavă lui Dumnezeu, de la care curg toate binecuvântările” – iar oamenii au cântat-o cu inima şi cu vocea, în repetate rânduri”.

(fragment din cartea „Evanghelistul cu inima zdrobită” de Jeremy Walker)