Pregătirea pentru trezire

„Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3:3)

Dacă vrem să avem parte de prezența lui Dumnezeu, este necesar să fim învoiți cu El [să acceptăm termenii Lui, n.tr.]. Trebuie să fim învoiți cu Dumnezeu ca scop al existenței noastre creștine. Dumnezeu ne-a creat pentru Sine, ca să vestim lauda Sa. Principalul țel al creștinului este ca, fiind răscumpărat cu sânge prețios, să trăiască pentru Hristos, nu pentru sine. O, fraților! Mă tem că nu suntem învoiți cu Dumnezeu în aceasta. Trebuie să spun acest lucru, oricât de dureros ar fi: există mulți pretinși credincioși, iar unii sunt aici, în această biserică, și ei par să creadă că principalul scop al existenței lor creștine este să ajungă cumva în Rai, să strângă pe cât de mulți bani pot aici, pe pământ, și să le lase o avere cât mai mare copiilor, după moartea lor. Eu spun că ei vor să ajungă în Rai pentru că, în egoismul lor, ei includ acest scop în planurile harului divin. Dar eu mă întreb: dacă a merge în Rai nu ar servi fericirii lor, oare le-ar mai păsa atât de mult să meargă acolo; dacă ar merge acolo doar pentru slava lui Dumnezeu – căci felul lor de a trăi pe pământ este întotdeauna acesta: „Ce voi mânca? Ce voi bea? Cu ce mă voi îmbrăca?” (cf. Matei 6:31). Religia nu le judecă niciodată această gândire. Ei pot judeca, pot cântări, pot plănui și pot face așa încât să strângă bani, dar ei n-au niciun plan despre cum să Îl slujească pe Dumnezeu. Cauza lui Dumnezeu rareori își face loc în gândurile lor. Ei se vor strădui să se asigure că vor contribui câtuși de puțin la cauza adevărului și la extinderea Împărăției Răscumpărătorului. Ei se vor preocupa să ia aminte la religie atât timp cât pot să o pretindă în cea mai economică măsură, dar nimic mai mult. Nu mă veți auzi vorbind atât de nebunește încât să spun că n-ar fi drept și vrednic de laudă ca un om să caute să strângă bani ca să acopere nevoile familiei sale sau chiar să le lase copiilor lui o moștenire după moartea lui, căci așa ceva este drept și corect. Dar ori de câte ori acest lucru ajunge să fie principala lui preocupare, și eu sunt convins că aceasta este principala preocupare a multor pretinși creștini, astfel de oameni uită ai cui sunt și pe cine sunt chemați să slujească. Ei trăiesc pentru sine; ei au uitat cine este Cel ce a spus: „știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați” (1 Petru 1:18).

O, mă rog lui Dumnezeu să mă facă să simt că sunt al Lui, că fiecare fir de păr de pe cap Îi este consacrat și că fiecare picătură de sânge este dedicată cauzei Lui. Și mă rog, frați și surori, să puteți simți același lucru – pentru ca egoismul să moară în voi, ca să puteți fi în stare să spuneți fără să mințiți câtuși de puțin: „Nu am de ce să mă preocup, nici pentru ce să trăiesc în această lume, decât ca să Îl proslăvesc pe Dumnezeu și să răspândesc în jur aroma Numelui Mântuitorului meu”. Nu ne putem aștepta să avem parte de binecuvântarea Domnului dacă nu suntem învoiți cu El în acest aspect. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Este și voia noastră acum?

Știu că am în jurul meu multe inimi credincioase care vor spune, „dorința mea este ca, fie că trăiesc, fie că mor, Hristos să fie proslăvit în mine”. Dacă toți avem același gând, Dumnezeu va umbla cu noi. Dar oricine are alte preocupări și o inimă împărțită, acela este o piedică și o rană pentru înaintarea noastră. N-ar fi nicio pierdere dacă am fi lipsiți de astfel de persoane, ci un beneficiu spiritual pentru întreaga cauză dacă acest pom mort ar fi aruncat afară…

Dacă vrem ca Dumnezeu să fie cu noi, trebuie să conștientizăm nevoia reală a convertirii sufletelor. Dumnezeu spune că sufletele sunt foarte prețioase, iar cuvintele Lui sunt acestea: „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceți-vă dar la Dumnezeu, și veți trăi” (Ezec. 18:32). Suntem de acord cu Dumnezeu în acest lucru? Dumnezeul nostru spune că sufletele sunt atât de prețioase încât, dacă un om ar putea câștiga întreaga lume, dar și-ar pierde sufletul, ar pierde totul. Avem același gând cu El în acest lucru? În Persoana lui Hristos, Dumnezeul nostru a plâns pentru Ierusalim, vărsând lacrimi pentru acea cetate care avea să fie aruncată în flăcări. Plângem și noi? Avem și noi compasiune?… Ne sunt tulburate sufletele într-o agonie a durerii pentru că oamenii Îi întorc spatele lui Dumnezeu și știm că ei voi pieri în păcatele lor? Dacă, dimpotrivă, am spune că „noi suntem în siguranță, că nu ne interesează dacă alții sunt aduși să Îl cunoască pe Hristos”, atunci nu suntem învoiți cu Dumnezeu, iar El nu va lucra prin noi. Așa sunteți voi, cei care nutriți această indiferență, această letargie blestemată, cauza durerii, a poverii și a piedicii noastre. Dumnezeu să vă ierte și să vă stârnească să simțiți că inimile voastre nu se pot odihni până ce bieții păcătoși sunt smulși ca niște mlădițe din foc (Amos 4:11). Avem aici atitudinea lui Dumnezeu?

Dacă vrem ca Domnul să fie cu noi, trebuie să fim învoiți cu El în ce privește mijloacele ce trebuie folosite în trezire. Noi știm că mijlocul primordial este propovăduirea lui Hristos. Noi nu vrem nicio altă doctrină decât cea pe care am primit-o – Hristos înălțat pe crucea Lui, asemenea șarpelui de aramă înălțat pe lemn (Num. 21:9). Acesta este remediul în care credem în această casă de rugăciune. Alții pot să aleagă muzica suavă, picturile, veșmintele, apa botezului, confirmarea sau ritualurile omenești; noi suntem dezgustați de acestea și le detestăm. În ceea ce ne privește, singura noastră nădejde se găsește în doctrina unui Substitut pentru păcătoși, marele adevăr al ispășirii, adevărul glorios că Hristos Isus a venit în lume ca să îi caute și să îi mântuiască pe cei păcătoși. Eu cred că în aceasta suntem de același gând cu Dumnezeu: predicarea lui Hristos este calea prin care credincioșii vor fi mântuiți.

Marele agent al lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Fraților, noi știm că nu ne dorim ca păcătoșii să fie convertiți prin persuasiunea noastră; noi nu îi vrem aduși înapoi în biserică prin tot soiul de atracții. Noi ne dorim lucrarea Duhului și doar lucrarea Duhului. Noi nu vrem să ne plecăm genunchiul nici măcar odată în rugăciune, cu atât mai puțin zi de zi, doar ca să căpătăm o simplă agitație; noi ne-am despărțit de așa ceva și ne vom descurca fără ea, prin harul lui Dumnezeu. Dar mi-aș da ochii dacă aș putea ști că însuși Duhul Sfânt va veni și va arăta ce poate face Dumnezeu în transformarea inimilor de piatră în inimi de carne. În acest lucru, eu cred că suntem de acord cu Dumnezeu.

Dar calea prin care Dumnezeu binecuvântează Biserica este prin intermediul tuturor membrilor ei. Mulțimile trebuie să fie hrănite, dar nu doar prin mâna lui Hristos: „a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărțit noroadelor” (Matei 14:19). Aveți aceeași gândire aici? Mă tem că nu. Mulți dintre voi sunteți implicați în lucrări utile, și vreau să mă laud cu voi azi, pentru că nu mi-am închipuit niciodată că mă voi întâlni cu un popor atât de apostolic în zelul lui așa cum majoritatea dintre voi ați fost. M-am minunat și inima mea s-a bucurat când am văzut jertfirea de sine a unora dintre cei mai săraci dintre voi, pe care ați făcut-o pentru Hristos: ce zel, ce entuziasm ați demonstrat în răspândirea Numelui Mântuitorului! Totuși, unii dintre cei de aici nu fac nimic: aveți un nume că trăiți, dar mă tem că sunteți morți. Pe voi vă văd rareori la întâlnirile de rugăciune – chiar pe unii dintre membrii bisericii, persoane despre care știu că nu au neapărat de lucru acasă sau la locul de muncă, ci sunteți astfel din cauza indiferenței voastre clare față de cauza lui Dumnezeu. Unii dintre voi nu sunteți niciodată stârniți la zel și la fapte bune. Este ceva că veniți și ne ascultați, și pentru asta suntem recunoscători. Dar pentru ceea ce nu faceți, pentru asta plângem noi… temându-ne că suntem împiedicați în eforturile noastre de a lărgi Împărăția Mântuitorului pentru că, priviți ca biserică, nu suntem învoiți cu privire la planul lui Dumnezeu. Noi suntem împiedicați până ce fiecare om din biserică va spune: „Mă voi dedica Domnului oștirilor de azi înainte! Dacă este ceva de făcut, chiar și să fiu ușier la casa lui Dumnezeu, iată-mă”…

Și totuși, dragi prieteni, oare suntem toți convinși azi de starea noastră total neajutorată în această lucrare? Am auzit o frază interesantă acum câteva zile. Vorbind cu un predicator wesleyan,¹ i-am spus: „Denominația voastră n-a crescut anul trecut. De regulă, voi creșteți mult numeric. Nu ați fost niciodată mai bogați ca acum. Predicatorii voștri nu au fost niciodată atât de bine educați; n-ați avut niciodată capele atât de bune ca acum; și totuși, niciodată nu ați avut atât de puțin succes. Ce se întâmplă cu voi? Ce faceți știind acestea? Ce zic frații voștri despre această situație?” El m-a mângâiat mult prin răspunsul lui, spunându-mi: „Situația noastră ne-a așezat pe genunchi. Îi mulțumim lui Dumnezeu că suntem conștienți de starea aceasta și că nu ne arătăm mulțumiți cu ea. Am avut o zi a smeririi și sper”, a spus el, „că unii dintre noi s-au smerit suficient încât să fie binecuvântați”. Aici se găsește un mare adevăr, în acea ultimă frază, „s-au smerit suficient încât să fie binecuvântați”. Eu mă tem că unii dintre noi nu se smeresc niciodată suficient de mult încât să fie binecuvântați. Când cineva spune, „O, da, ne descurcăm foarte bine, nu mai vrem nicio trezire”, mă tem că un astfel de om nu s-a smerit suficient ca să fie binecuvântat. Iar când noi ne rugăm lui Dumnezeu având mândrie în noi, când ne înălțăm pe noi înșine, când avem încredere în zelul nostru sau chiar în puterea rugăciunilor noastre, nu ne-am smerit suficient încât să fim binecuvântați. O biserică smerită va fi o biserică binecuvântată. O biserică dornică să își mărturisească greșelile și eșecurile, și să stea la piciorul crucii lui Hristos, se află într-o stare în care va primi favoarea Domnului. De aceea, eu sper că aici suntem de acord cu Dumnezeu în ce privește totala noastră nevrednicie și neajutorare, așa încât să Îl căutăm pe El și doar pe El.

Vă chem pe toți să vă supuneți lui Dumnezeu în acest lucru astfel ca, dacă vreun lucru bun va fi făcut, dacă vreo convertire va avea loc, toată slava să Îi fie dată Lui. Trezirile au fost adesea furate fie de persoane care s-au lăudat că nu știu care predicator a fost mijlocul prin care ele au venit sau, ca în cazul Irlandei de Nord, prin a se lăuda că lucrarea a fost făcută fără predicatori. Notați că acea trezire s-a oprit când era mai în toi, și a fost afectată grav pentru că a fost transformată într-un fel de curiozitate, un lucru la care oamenii să se holbeze și de care să se minuneze acasă și departe de casă. Lui Dumnezeu nu Îi pasă să lucreze spre onoarea oamenilor – slujitori sau nu – sau a bisericilor. Dacă noi am spune, „A, păi, mi-ar plăcea să văd prezența lui Dumnezeu cu noi ca să avem multe convertiri și să punem acest lucru în ziare și să spunem că ‚așa stau lucrurile la Tabernacle’”, n-ar trebui să ne dorim o binecuvântare în felul acesta. Cununi! Cununi! Cununi! Da, dar toate pentru Tine, Isuse! Lauri și coroane, dar niciuna pentru om, ci toate pentru Cel a cărui dreaptă și ale cărui mâini sfinte L-au făcut biruitor. Toți trebuie să fim de acord cu aceste lucruri, și sper că suntem.

Haideți acum să lăsăm deoparte toate acele lucruri care Îl insultă pe Dumnezeul nostru. Înainte ca Dumnezeu să Se înfățișeze pe Muntele Sinai, copiii lui Israel trebuiau să se spele timp de trei zile. Înainte ca Israel să ia în posesie odihna făgăduită a Canaanului, Iosua a trebuit să se asigure că ei erau purificați prin ritualul tăierii împrejur. De fiecare dată când Dumnezeu Și-a vizitat poporul, El a cerut întotdeauna de la ei un fel de purificare pregătitoare pentru ca ei să poată fi potriviți să intre în prezența Lui, căci doi nu pot merge împreună dacă nu se învoiesc și dacă cel necurat nu vrea să se spele (Amos 3:3). Vă voi oferi câteva sugestii aici, pentru a ne cerceta ca să vedem dacă nu cumva există ceva în noi pentru care Dumnezeu să nu vrea să Se apropie de noi. Nu vă pot predica aici la întâmplare, ci vreau să pun această sarcină în mâna fiecărui om, ca să își predice propriei persoane. Citim că în zilele marii plângeri, fiecare om plângea, fiecare bărbat, fiecare femeie, fiecare copil; fiecare familie. Așa trebuie să stea lucrurile și aici.

Oare există mândrie în mine? Mă umflu în pene cu talentul meu, cu avuția mea, cu succesul sau caracterul meu? Doamne, spală-mă de acest lucru… căci nimeni nu va spune vreodată că Dumnezeu și sufletul mândru pot fi prieteni. El „le dă har celor smeriți” (1 Petru 5:5). În ceea ce îl privește pe cel mândru, El îl cunoaște „de departe” (Ps. 138:6) și nu îi va permite să se apropie de El.

Oare sunt leneș? Îmi irosesc ore întregi pe care, altfel, le-aș putea folosi la ceva bun? Am oare hărnicia fluturelui, care zboară din floare în floare, dar nu bea niciun pic de miere din ele? Sau pe cea a albinei, care, oriunde merge, strânge o vistierie de miere dulce? Doamne, Tu îmi cunoști sufletul. Tu mă înțelegi. Oare fac puțin acolo unde ar trebui să fac mult? Culeg oare puțin dintr-o semănătură bogată? Mi-am ascuns talantul într-un ștergar? Mi-am cheltuit acel talant pentru mine, în loc să îl cheltui pentru Tine? Sufletele leneșe nu pot umbla cu Dumnezeu! „Tatăl Meu lucrează”, a spus Isus, „și Eu lucrez” (Ioan 5:17); iar voi, cei care stați leneși în piață, puteți sta acolo cu diavolul, dar nu cu Dumnezeu. Fiecare frate care se face vinovat de asta să se spele de lenevia lui.

Oare mă fac vinovat de a fi lumesc? Acesta este păcatul groaznic de trist al multora din biserică. Mă întovărășesc cu oameni care nu îmi sunt de niciun folos? Sunt văzut acolo unde Domnul meu n-ar fi mers? Iubesc recreațiile care nu îmi dau mângâiere când mă gândesc la ele și în care nu m-aș implica niciodată, dacă m-aș gândi că Hristos ar veni în timp ce eu aș fi implicat în ele? Sunt eu lumesc în atitudine ca și în haine? Sunt eu la fel de arătos, flușturatic și frivol ca oamenii din lume? Dacă da, dacă iubesc lumea, „dragostea Tatălui nu este în mine” (1 Ioan 2:15), așa că El nu poate umbla cu mine, căci nu suntem învoiți.

Oare sunt lacom? Sunt eu un zgârie-brânză? Oare primul meu gând este nu să Îl onorez pe Dumnezeu, ci cum să îmi strâng avere? Când îmi strâng avere, uit să o folosesc ca un bun ispravnic? Dacă da, atunci Dumnezeu nu este învoit cu mine, eu sunt un tâlhar al lucrurilor pe care El mi le dă, m-am semețit considerându-mă stăpân, nu rob, iar Dumnezeu nu va umbla cu mine până ce eu nu voi începe să simt că nu sunt stăpân peste viața proprie, ci sunt al Lui, și că trebuie să folosesc tot ce am [în frica de Domnul].

Oare am o atitudine mânioasă? Sunt aspru față de frații mei? Nutresc vreo invidie față de cei mai buni ca mine sau vreun dispreț față de cei mai slabi? Dacă da, Dumnezeu nu poate umbla cu mine, căci El urăște invidia și orice batjocură la adresa săracului Îi este dezgustătoare.

Oare există vreo poftă în mine? Mă complac în poftele firii pământești? Sunt preocupat de poftele carnale prin care sufletul meu suferă? Dacă da, Dumnezeu nu va umbla cu mine, căci deșertăciunea, lăcomia, beția și umblarea după firea pământească îl despart pe credincios de Dumnezeul lui: aceste lucruri nu se potrivesc unui creștin. Înaintea marii sărbători a azimelor, părintele evreu trebuia să măture fiecare bucată de drojdie din casă. Atât de grijuliu trebuia să fie și atât de grijuliu este evreul până în ziua de azi, încât ia o candelă și mătură în fiecare ceașcă și pe fiecare sertar; chiar dacă acolo se poate să nu fi fost pusă niciodată mâncare, el se teme ca nu cumva, printr-un accident, o fărâmă de drojdie să rămână ascunsă pe undeva prin casă. Așadar, din pivniță până în vârful casei, el curăță temeinic întreaga casă pentru a alunga de acolo aluatul cel vechi. Așa să facem și noi! Nu îmi pot imagina că veți face aceste lucruri ca efect al bietelor mele cuvinte, ci, dacă sufletul meu ar putea să vă vorbească iar Dumnezeu să binecuvânteze cuvintele mele, veți face această curățire. În ce mă privește, eu strig către Domnul meu ca, dacă există vreun lucru care poate să mă facă mai potrivit să fiu mesagerul lui Dumnezeu față de voi și față de fiii oamenilor, oricât de dureros ar fi procesul pregătitor, eu Îi cer ca, în bunătatea Lui, să nu mă scutească de curățare. Dacă El primește mai multă cinste prin boala mea, prin necazuri mari, prin mustrarea mea, așa să fie! Să vină toate aceste lucruri! Ele vor fi bucuria mea, și va fi încântarea mea să le primesc. Vă rog, exprimați-vă aceeași dorință: „Doamne, fă-mă potrivit să fiu mijlocul proslăvirii Tale”!

Fragment din predica rostită în dimineața din 30 Octombrie 1864 la Metropolitan Tabernacle, Newington.

Note bibliografice și explicative

(1) wesleyan – un ucenic al lui John Wesley, potrivit tradiției metodiste.