O veste bună, o mare bucurie

Bucuria creștină nu este o patimă tumultuoasă sau un simțământ febril, ci un fel de a fi calm și stăpân pe sine, o seninătate sfântă a sufletului, o odihnă fericită în credincioșia și harul lui Isus. Ea așterne o strălucire peste chip, radiază în ochi și adesea îl face să fie îmbibat în lacrimi. Ea creează în inimă o desfătare de nedescris.

Pavel se afla în această stare cerească atunci când a spus: „Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre” (2 Cor. 7:4). Această bucurie sfântă nu depinde de circumstanțele exterioare, căci apostolul a putut spune: „Ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli” (2 Cor. 6:10). Nimeni nu are această bucurie lăuntrică decât credinciosul autentic. „Niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei [inimii]” (Prov. 14:10). Ea este rodul Duhului și izvorăște dintr-o credință vie în dumnezeirea lui Isus și în ispășirea făcută de El.

Atât de inseparabilă de bucuria creștină este gândirea corectă despre Mântuitorul binecuvântat, că Ioan începe prima lui epistolă, așa cum a făcut cu Evanghelia sa, respingând cele două erezii care, asemenea buruienilor otrăvitoare, începeau să își facă loc. Una era propagată de gnostici sau docetiști, care negau adevărata umanitate a lui Isus, iar cealaltă de ebioniți, care negau dumnezeirea esențială a Răscumpărătorului. Și cât de concludente sunt afirmațiile lui Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții” (1 Ioan 1:1)! Ce limbaj poate descrie mai deplin adevărata umanitate a Fiului lui Dumnezeu?

„Pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată” (v. 2). Ce dovadă izbitoare a dumnezeirii lui Hristos! „Deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos” (v. 3). „Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (v. 4).

Astfel, apostolul afirmă clar și fără echivoc că părtășia creștină poate fi păstrată în fericirea ei și bucuria creștină poate fi avută în plinătatea ei doar printr-o primire din inimă a lui Isus Hristos ca Dumnezeu „arătat în trup” (1 Tim. 3:16).

Ar fi bine ca toți cei care pretind credința în Isus să cerceteze temelia credinței lor și sursa bucuriei lor după acest pasaj extrem de important din Cuvântul lui Dumnezeu. Bucuria sfântă este o parte a Cerului adusă în suflet și îl face pe credincios în stare să zboare deasupra necazurilor care îl atacă din toate părțile. Ca un călător pe munte, el privește furtuna care se dezlănțuie în valea de dedesubt. Chiar și atunci când este constrâns să exclame că are parte „de afară [de] lupte, dinlăuntru [de] temeri” (2 Cor. 7:5), el poate să se „bucure întotdeauna” (1 Tes. 5:16).

Habacuc a fost cu adevărat fericit când, ridicându-se deasupra tuturor scenelor schimbătoare ale vieții, a cântat astfel în harfa profeției: „Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor, și mă face să merg pe înălțimile mele” (Hab. 3:17-19).

Apostolii cântau când erau în închisoare. Martirii L-au lăudat pe Dumnezeu în mijlocul focului. Ei s-au bucurat în nădejdea slavei lui Dumnezeu și au fost făcuți mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit și S-a dat pe Sine pentru ei. Această bucurie sfântă, această stare liniștită a inimii, este, totuși, expusă tulburării.

Prin corupția remanentă a naturii lui, credinciosul este adesea hărțuit și tulburat. Vrăjmașul îl presează foarte aprig cu ispitele lui. Astfel, el se vede nevoit ceas de ceas să fie veghetor și să se roage, dar și să se smerească profund și să se scârbească de sine. Dacă este prins prin subtilitatea Satanei sau fiind luat brusc prin surprindere de ispite, vrăjmașul se bucură, dar inima credinciosului este întristată. Totuși, ce ar trebui să facă în astfel de circumstanțe? Prin har, el se îndreaptă spre sângele stropirii. El merge să jelească înaintea Tatălui său ceresc, recunoscându-și și mărturisindu-și păcatul. El invocă acolo meritele Mântuitorului său, implorând ajutorul și protecția continuă din partea Duhului Sfânt. El se pleacă la pământ în dezgust de sine, la piciorul Crucii, și acolo primește acest cuvânt plin de har, care este aplicat cu putere în sufletul său: „Îndrăznește, fiule! Păcatele îți sunt iertate!” (Matei 9:2). Lumina strălucește din nou în inima lui, iar bucuria îi umple sufletul din nou. El se urăște pe sine și își iubește Mântuitorul, veghează mai atent la mișcările lăuntrice ale sufletului lui, nu se bizuiește pe sine, ci se sprijină mai încrezător pe harul Dumnezeului legământului. Astfel, vrăjmașul sufletelor este uluit, căci [creșterea credinciosului] în smerenie este stimulată, iar Dumnezeu, prin harul Său restaurator, este preamărit.

Pedeapsa, spune apostolul, nu este o pricină de bucurie, ci de durere (Evrei 12:11). Prin urmare, necazurile exterioare pot stinge bucuria credinciosului în timp ce el își abate privirea de la Mântuitorul în mijlocul furtunii zgomotoase și a valurilor care spumegă în jurul lui. Petru a făcut asta, și a început să se afunde. Credința, însă, se agață strâns de Mântuitorul și se bucură chiar și în furtună.

Pavel a fost nevoit uneori să spună: „Simt o mare întristare, și am o durere necurmată în inimă” (Rom. 9:2). Dar de unde a apărut această durere? Ea a izvorât din grija profundă pe care o simțea pentru frații săi, concetățenii lui după trup, care piereau.

Astfel, multe suflete credincioase, care sunt fericite în dragostea lui Dumnezeu și care se bucură în Isus cu o bucurie negrăită și plină de slavă, pot simți cu David și pot spune: „Ochii îmi varsă șiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Ps 119:136). Bucuria lor personală poate fi vie, în timp ce inimile lor sunt profund întristate pentru o lume care zace în cel rău. Nu este acesta simțământul caracteristic copiilor lui Dumnezeu?

[Dragostea] creștină este un amestec de bunătate activă și compasiune blândă, care izvorăște dintr-o dragoste supremă față de Isus Hristos. Adevăratul credincios este, așadar, filantropul autentic.^[1] El nu doar că simte cu suferințele altora, ci se străduiește să le aline prin rugăciune și efort adecvat. Inima lui se poate topi față de suferința cuiva și se poate bucura de binele altuia. De aceea, el se bucură de un păcătos care se pocăiește. El simte cum propria bucurie crește cu fiecare pas înainte al bisericii lui Dumnezeu. El nu se bucură în nelegiuire, ci în adevăr. După cum păcatul îl doare, atât când este simțit în sine, cât și văzut la ceilalți, tot așa sfințenia îl desfată atunci când, asemenea lui Barnaba, îi vede influența tot mai mare asupra celor din jur. Bucuria Domnului este puterea lui. Când credința este vie și bucuria clocotește în sufletul lui, el poate înfrunta orice pericol și poate privi curajos în față orice dușman care îi poate sta în calea spre slavă. Aceasta este experiența fericită a celui credincios în Isus. Este privilegiul lui să se bucure. Dumnezeul dragostei suverane vrea fericirea poporului Său. Așa cum doar păcatul poate despărți sufletul de Dumnezeu sau Îl poate face să-Și ascundă fața de noi, tot așa doar păcatul ar trebui să fie ceea ce ne diminuează bucuria. Vai de cel care se bucură în păcatele lui!

Evanghelia este vestea bună, vestea fericită a unei mari bucurii.Oamenii lumești îi confundă cu totul natura, înclinația și scopul, presupunând că Evanghelia nu este altceva decât un sistem plin de restricții, un vrăjmaș al plăcerii nevinovate. Dar căile ei sunt căi ale plăcerii, și toate potecile ei sunt pace. Evanghelia ne îndeamnă să fim fericiți. Tot ce ea condamnă este abuzul îndurării divine și acea înstrăinare a inimii care ne determină să căutăm fericirea în vasele sparte ale lumii, o fericire care nu poate fi obținută decât din izvorul etern al perfecțiunii necreate.

Deși ne dezvăluie cu credincioșie starea noastră pierdută ca păcătoși și nevrednicia noastră totală pentru cea mai mică dintre îndurările lui Dumnezeu, Evanghelia ne deschide cu har calea spre fericirea de neimaginat prin întruparea și moartea Fiului veșnic al lui Dumnezeu. Cei care resping Evanghelia și aleg plăcerile interzise ale păcatului găsesc rodul alegerii lor în amărăciune și moarte, în timp ce aceia care renunță cu bucurie la lume și se predau lui Dumnezeu prin Isus Hristos au un izvor de bucurie sfântă deschis în sufletele lor, care va curge mai departe până când va izbucni în viața veșnică. O, suflete, este aceasta experiența ta? Simți această bucurie lăuntrică într-un Isus răstignit? Te sprijini de pieptul Mântuitorului tău, odihnindu-te în credincioșia legământului și în dragostea Lui neschimbătoare?

Fă-mă, binecuvântat Domn, să scot apă cu bucurie din izvoarele mântuirii și să vin zilnic la Tine, izvorul mângâierii, care ai zis: „Bea, da, bea din belșug, iubito” (cf. Cânt. 5:1, lit. KJV). Când simt depravarea mea lăuntrică, o, dă-mi har să văd cu ochiul credinței leacul glorios pe care Tu l-ai oferit. Fă-mă să mă apuc de Isus Hristos și să nu-L las să plece până nu mă binecuvântează. Strălucește în inima mea cu raza luminoasă a harului Tău ceresc. Revarsă dragostea Ta în sufletul meu. Dă-mi mărturia Duhului Sfânt. Fă-mă să gust bunătatea Ta aici, în râurile dulci și răcoritoare ale bucuriei Evangheliei, până ce, purtat pe aripi bucuroase spre izvorul lor în slavă, sufletul meu se va pierde în uimire, dragoste și laudă.

Fragment din Spiritual Exercises of the Heart, Reformation Heritage Books, p. 365-369, www.heritagebooks.org. Folosit cu permisiune.

[1] filantrop – persoană care practică dragostea față de semeni și promovează binele acestora.