Scriptura și bucuria

Cei nelegiuiți umblă mereu după bucurie, dar nu o găsesc; ei se trudesc și obosesc în căutarea ei, dar totul este în zadar. Având inimile întoarse cu spatele față de Domnul, ei privesc în jos după bucurie, acolo unde ea nu se găsește; ei resping substanța, aleargă cu sârguință după umbră, doar pentru a fi batjocoriți de ea.

Decretul suveran al Cerului spune că nimic nu îi poate face pe păcătoși fericiți cu adevărat decât Dumnezeu, în Hristos; dar ei nu vor să creadă acest lucru și, prin urmare, merg de la un lucru creat la altul, de la un vas spart la altul, întrebând unde se găsește cea mai mare bucurie. Fiecare lucru lumesc care îi atrage le spune: „Aici se găsește, în mine”, dar curând după aceea îl dezamăgește. Cu toate acestea, omul necredincios continuă să o caute din nou a doua zi, chiar în ceea ce ieri l-a înșelat. Dacă, după multe încercări, el descoperă goliciunea mângâierii în lucrurile create, atunci se îndreaptă către altul, doar pentru a se confrunta cu adevărul cuvântului Domnului nostru, care a spus că „oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete” (Ioan 4:13).

Acum să trecem la cealaltă extremă: există unii creștini care consideră că este un lucru păcătos să se bucure. Fără îndoială, mulți dintre cititori vor fi surprinși să audă asta, dar să fie recunoscători că au fost crescuți în medii mai însorite și să aibă răbdare cu mine în timp ce trudesc alături de cei mai puțin favorizați. Unii au fost învățați – în mare parte prin implicație și exemplu, mai degrabă decât prin simple învățături – că este de datoria lor să fie posomorâți. Ei își imaginează că simțămintele de bucurie sunt produse de apariția diavolului ca un înger de lumină. Ei conchid că este aproape ceva rău să fii fericit într-o lume atât de păcătoasă ca aceasta. Ei consideră un act de îndrăzneală să se bucure de cunoașterea faptului că păcatele le-au fost iertate, iar dacă văd niște tineri creștini făcând asta, le spun că nu va trece mult până ce vor fi pierduți în Mlaștina Disperării.^[1] Pe toți aceștia îi îndemnăm cu blândețe la meditare cu rugăciune pe parcursul restului acestui articol.

„Bucurați-vă întotdeauna” (1 Tes. 5:16). Desigur că nu poate fi nimic nesigur în a face ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit. Domnul nu a impus niciun embargo asupra bucuriei. Nu, ci Satana este cel care încearcă să ne facă să ne agățăm harpele în cui. Nu există nicio poruncă în Scriptură care să ne spună: „Întristați-vă mereu în Domnul; iarăși spun, întristați-vă”, ci există un îndemn clar care ne poruncește: „Neprihăniților, bucurați-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le șade bine cântarea de laudă” (Ps. 33:1). Drag cititor, dacă ești creștin autentic (și este timpul să te cercetezi potrivit Scripturii și să te asiguri de acest lucru), atunci Hristos este al tău, și tot ce este în El a devenit al tău! El îți spune: „Mâncați, prieteni, beți din belșug, preaiubiților” (Cânt. 5:1, lit. KJV). Singurul păcat pe care îl poți comite împotriva ospățului dragostei Lui este să te înfrânezi de la el. „Sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase” (Isaia 55:2), iar expresia aceasta nu se adresează celor care sunt deja în Cer, ci sfinților ce viețuiesc încă pe Pământ.

Acest lucru ne face să spunem că ne este de folos Cuvântul atunci când înțelegem că bucuria este o îndatorire. „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Fil. 4:4). Duhul Sfânt vorbește aici despre bucurie ca o îndatorire personală, prezentă și permanentă pentru poporul lui Dumnezeu. Domnul nu a lăsat la latitudinea noastră dacă să fim bucuroși sau triști, ci a făcut din fericire o obligație. A nu te bucura este un păcat de omitere. Data viitoare când întâlnești un creștin care radiază de bucurie, nu-l mustra, locuitor al Castelului Îndoielii,^[2] ci mustră-te pe tine însuți și, în loc să fii gata să pui la îndoială izvorul divin al veseliei lui, cercetează-te pe tine însuți pentru starea ta tristă.

Nu este o bucurie carnală aceea la care face referire acest îndemn, adică o bucurie care să vină din surse carnale. Este inutil să cauți bucurie în bogățiile pământești, căci adesea ele își iau aripi și zboară departe. Unii își caută bucuria în cercul familiei, dar acesta rămâne complet cel mult câțiva ani. Nu, ci dacă vrem să „ne bucurăm întotdeauna”, trebuie ca bucuria să fie îndreptată către un obiect care să dureze pe veci. Apoi aici nu mă refer nici la o bucurie fanatică. Există unii, cu o fire entuziastă, care sunt fericiți doar când sunt pe jumătate nebuni, dar ceea ce vedem la ei este îngrozitor. Nu, ci aici vorbim despre o bucurie rațională, constantă, a inimii în Dumnezeu însuși. Când ne gândim la El cu credință, fiecare atribut al lui Dumnezeu va face inima să cânte. Fiecare doctrină a Evangheliei, când este înțeleasă cu adevărat, va aduce bucurie și laudă.

Bucuria este o chestiune de datorie creștină. Poate că cititorul este gata să exclame: „Emoțiile mele de bucurie și tristețe nu sunt sub controlul meu. Nu pot să nu fiu fericit sau trist în funcție de circumstanțe”. Dar eu aș repeta aici:„Bucură-te în Domnul” este o poruncă divină și, în mare măsură, ascultarea de ea stă în puterea noastră. Eu sunt responsabil să-mi stăpânesc emoțiile. Este adevărat, nu pot să nu fiu trist în prezența gândurilor triste, dar pot refuza să-mi las mintea să se oprească asupra lor. Pot să-mi revărs inima cerând alinare de la Domnul și să-mi arunc povara asupra Lui. Pot cere har ca să meditez la bunătatea Lui, la făgăduințele Lui, la viitorul glorios care mă așteaptă. Trebuie să decid dacă voi merge să stau în lumină sau să mă ascund printre umbre. A nu te bucura în Domnul este mai mult decât o nenorocire – este un păcat care trebuie mărturisit și părăsit.

Apoi Cuvântul ne este de folos atunci când învățăm secretul adevăratei bucurii.Acest secret este revelat în 1 Ioan 1:3-4: „Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Și vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Când ne gândim la cât de mică este părtășia noastră cu Dumnezeu, la superficialitatea ei, nu este de mirare că atât de mulți creștini sunt lipsiți de bucurie, comparativ vorbind. Noi cântăm uneori: „O, ce zi fericită, când Te-am ales, Mântuitorul și Dumnezeul meu! Să se bucure această inimă radiantă și să-și exprime toată plăcerea”. Da, dar dacă vrem să păstrăm acea fericire, trebuie să existe o ocupare continuă și neclintită a inimii și minții cu Hristos. Doar acolo unde există multă credință și dragoste va exista și multă bucurie.

„Bucurați-vă totdeauna în Domnul”. Nu există alt obiect în care să ne putem bucura mereu. Toate celelalte lucruri sunt lipsite de constanță. Ceea ce ne bucură astăzi poate să ne întristeze mâine. Dar Domnul este mereu același, ca să fie savurat atât în perioadele de necazuri, cât și în cele de prosperitate. Ca ajutor în acest sens, versetul următor spune: „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii. Domnul este aproape” (Fil. 4:5). Fii temperat în legătură cu toate lucrurile exterioare; nu te lăsa cucerit de ele când par cele mai plăcute, nici nu te tulbura când te nemulțumesc. Nu te înălța în inima ta când lumea îți zâmbește, nici nu fi descurajat când ea se încruntă. Păstrează o indiferență stoică^[3] față de mângâierile exterioare, căci de ce să fii atât de preocupat de ele când Domnul însuși „este aproape”? Dacă persecuția este puternică, dacă pierderile temporale sunt grele, Domnul este „un ajutor, care nu lipsește niciodată în nevoi” (Ps. 46:1), gata să îi sprijine și să-i ajute pe cei care se sprijină pe El. El va avea grijă de tine, așa că „nu te îngrijora de nimic” (Fil. 4:6). Oamenii lumești sunt bântuiți de îngrijorări nebune, dar creștinul nu ar trebui să fie așa.

„V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). Pe măsură ce aceste cuvinte prețioase ale lui Hristos sunt cântărite în minte și prețuite în inimă, ele nu pot decât să producă bucurie. O inimă plină de bucurie vine dintr-o cunoaștere tot mai mare și o dragoste mai mare pentru adevăr, așa cum este în Isus. „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele” (Ier. 15:16). Da,hrănindu-ne și ospătându-ne din cuvintele Domnului, sufletul se îngrașă, iar noi suntem făcuți să cântăm și să ne veselim în inimile noastre față de El.

„Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria și veselia mea” (Ps. 43:4). Așa cum bine a zis Spurgeon, „cu ce încântare ar trebui să se apropie credincioșii de Hristos, care este împlinirea simbolului altarului! Lumina mai clară ar trebui să producă o intensitate mai mare a dorinței. Nu altarul în sine era cel la care se gândea psalmistul, căci el nu credea în ritualismul păgân, ci sufletul lui dorea o părtășie spirituală, comuniunea cu Dumnezeu însuși. Și ce sunt toate ritualurile de închinare dacă Domnul nu este în ele? Ce pot fi ele în realitate, dacă nu cochilii goale și coji uscate? Observați sfânta desfătare cu care David privește către Domnul lui. Domnul nu este doar bucuria lui, ci bucuria lui cea mare; nu izvorul bucuriei, Cel ce îi dăruiește bucuria sau care o păstrează, ci bucuria însăși. Notițele de margine spun: ‚bucuria bucuriei mele’, adică sufletul, esența însăși [inima] a bucuriei mele”.

„Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Hab. 3:17-18). Acest lucru este total străin de lume. Din nefericire, este și o experiență de care atât de mulți creștini se declară străini! Din Dumnezeu vine izvorul bucuriei spirituale și veșnice; de la El curge totul. Acest lucru a fost recunoscut de biserică atunci când s-a spus: „Toate izvoarele mele sunt în Tine” (Ps. 87:7). Fericit este sufletul care a învățat cu adevărat acest secret!

Apoi avem folos de pe urma Cuvântului atunci când învățăm care este marea valoare a bucuriei.Bucuria este pentru suflet ceea ce aripile sunt pentru pasăre, făcându-ne în stare să zburăm deasupra lucrurilor de pe Pământ. Acest lucru este evidențiat clar în Neemia 8:10: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră”. Vremea lui Neemia a marcat un punct de cotitură în istoria Israelului. O rămășiță fusese eliberată din Babilon și s-a întors în Palestina. Legea, mult timp ignorată de cei ce fuseseră captivi, urma să fie reinstituită ca regulă a noului popor. Ea a venit cu o amintire a multor păcate din trecut, iar lacrimile s-au amestecat în mod natural cu recunoștința că erau din nou un popor, având o închinare divină și o lege divină în mijlocul lor. Liderul lor, știind foarte bine că, dacă atitudinea poporului începea să slăbească, ei nu ar fi putut înfrunta și învinge dificultățile stării lor, așa că le-a spus: „‚Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociți și să nu plângeți!’ Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii. Ei le-au zis: ‚Duceți-vă de mâncați cărnuri grase și beți băuturi dulci, și trimiteți câte o parte și celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniți, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră” (Neem. 8:9-10).

Mărturisirea păcatului și deplângerea lui au locul lor, iar părtășia cu Dumnezeu nu poate fi păstrată fără acestea. Însă după ce adevărata pocăință a fost manifestată și lucrurile s-au îndreptat în relație cu Dumnezeu, trebuie să uităm de „ce este în urmă” și să ne îndreptăm „spre ce este înainte” (Fil. 3:13). Și putem merge înainte doar cu entuziasm, când inimile noastre sunt fericite. Cât de grei sunt pașii celui care se apropie de locul unde o persoană iubită zace rece în moarte! Dar cât de energice sunt mișcările lui când merge să-și întâlnească mireasa! Jelirea de sine este nepotrivită pentru bătăliile vieții. Acolo unde este disperare, nu mai există putere pentru ascultare. Dacă nu există bucurie, nu poate exista închinare.

Drag cititor, avem sarcini de îndeplinit, slujiri de făcut față de semeni, ispite de învins și bătălii de purtat; și suntem pregătiți pentru ele doar prin experiență, deoarece inimile noastre se bucură în Domnul. Dacă sufletele noastre se odihnesc în Hristos, dacă ele sunt pline de o bucurie pașnică, lucrarea va fi ușoară, îndatoririle vor fi plăcute, durerea va fi suportabilă, iar împotrivirea față de păcat va fi posibilă. Nici amintirea regretabilă a eșecurilor trecute, nici hotărârile categorice nu ne vor duce mai departe. Dacă brațul vrea să lovească viguros, trebuie să lovească la porunca unei inimi bucuroase. Despre Mântuitorul însuși este consemnat că, „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (Evrei 12:2).

Apoi avem folos de pe urma Cuvântului atunci când ne concentrăm pe rădăcina bucuriei.Izvorul bucuriei este credința: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea, pe care le dă credința” (Rom. 15:13). Există o prevedere minunată în Evanghelie, atât prin ceea ce ea ne ia, cât și prin ceea ce ne aduce, pentru a da o strălucire calmă și liniștită în inima creștinului. Evanghelia ia povara vinovăției prin a-i vorbi de pace conștiinței afectate. Ea elimină teama de Dumnezeu și teroarea morții care apasă sufletul în timp ce se simte condamnat. Ea ni-L dă pe Dumnezeu însuși ca parte a inimii noastre, ca obiect al părtășiei noastre. Evanghelia aduce bucurie pentru că sufletul se odihnește în Dumnezeu. Dar aceste binecuvântări devin ale noastre doar prin însușire personală. Credința trebuie să le primească, iar când face asta, inima este plină de pace și bucurie. Iar secretul bucuriei susținute este să păstrăm acest canal al părtășiei deschis, să continuăm așa cum am început. Necredința este cea care blochează curgerea pe el. Dacă există foarte puțină căldură în jurul bulbului termometrului, nu este de mirare că mercurul marchează un grad atât de mic. Dacă există o credință slabă, bucuria nu poate fi puternică. Așa că trebuie să ne rugăm zilnic cerând o nouă conștientizare a valorii prețioase a Evangheliei, o nouă însușire a conținutului ei binecuvântat, și atunci va veni și o împrospătare a bucuriei noastre.

Fragment din The Scriptures and Joy, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

Arthur W. Pink (1886-1952):păstor, învățător biblic itinerant și autor creștin; s-a născut la Nottingham, Anglia.

Obiectele bucuriei creștine sunt prezentate clar în Scriptură, și principalul este Dumnezeu însuși. Așa spune David: „Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeu, bucuria mea cea mai mare” (Ps. 43:3, lit. KJV). Pavel spune: „Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu” (Rom. 5:11). „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Fil. 4:4). Isaia spune: „Mă bucur în Domnul, și sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, și ca o mireasă, împodobită cu sculele ei” (Isaia 61:10). În Psalmul 5:11 citim: „Atunci toți cei ce se încred în Tine, se vor bucura, se vor veseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău”. La fel este în multe alte pasaje, în care suntem îndemnați și ni se poruncește să ne bucurăm în Domnul. Mai presus de orice, Dumnezeu este potrivit să fie obiectul bucuriei neclintite, căci El este Dumnezeu, infinit, etern și neschimbător în toate perfecțiunile imaginabile. Plinătatea care este în El împlinește toate dorințele noastre. Cel evlavios se desfată în Dumnezeu, astfel că rugăciunea, care altfel ar fi o povară, și lauda, care altfel ar fi o batjocură, sunt revigorante pentru suflet când strigă „Ava, Tată” și „Aleluia”. În același fel, toate îndatoririle vieții creștine devin plăcute prin bucuria noastră în Dumnezeu. Stânca noastră este desăvârșită. „Dumnezeu este lumină, și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). El este un ocean de dragoste, o infinitate de frumusețe fără egal. Când El vorbește de pace, nimeni nu poate aduce necazuri. Când El aduce bucuria, nimeni nu poate aduce durere. Mintea copilului de Dumnezeu nu mai are temeri că resursele care se găsesc în Dumnezeu vor eșua vreodată, nu mai multe temeri decât ar avea marinarul că marea va seca. Nu există nimeni ca Iehova; nimeni înaintea Lui, nimeni ca El, nimeni care să poată fi comparat cu El, nimeni în afară de El. – William S. Plumer

Bucuriile divine sunt atât de plăcute și fermecătoare, încât pun în gura noastră un dezgust total față de plăcerile pământești… Pavel gustase atât de mult din aceste bucurii divine, încât nu avea niciun gust pentru lucrurile lumești; lumea era răstignită față de el, era ca un lucru mort, căci el nu găsea dulceață în ea. – Thomas Watson

[1] Mlaștina Disperării– un loc adânc și mlăștinos din romanul lui John Bunyan, Călătoria creștinului, care a devenit un simbol al disperării, deprimării sau deznădejdii.

[2] Castelul Îndoielii – fortăreață fictivă din Călătoria creștinului de Bunyan, care simbolizează disperarea și îndoiala spirituală.

[3] stoic – în sensul de a îndura suferința și greutățile fără să-și manifeste sentimente sau văicăreală.