Cum să ne păstrăm bucuria

Cuvântul lui Dumnezeu ne este de folos atunci când avem grijă să ne păstrăm bucuria. Bucuria în Duhul Sfânt este cu totul diferită de o atitudine naturală optimistă. Ea este produsul Mângâietorului care locuiește în inimile și trupurile noastre, descoperindu-ni-L pe Hristos, împlinind toate nevoile noastre de iertare și curățare, și astfel așezându-ne în pace cu Dumnezeu și modelându-L pe Hristos în noi, astfel încât El să domnească în sufletele noastre, supunându-ne domniei Sale. Nu există circumstanțe caracterizate de încercare și ispită în care să putem fugi de bucurie, căci porunca este: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul” (Fil. 4:4). Cel care a dat această poruncă știe totul despre partea întunecată a vieților noastre, despre păcatele și necazurile care ne atacă, despre „multele necazuri” prin care trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu (F.A. 14:22). Veselia firească lasă necazurile situației noastre pământești deoparte, dar ea dispare curând sub presiunea greutăților vieții, căci nu poate supraviețui pierderii prietenilor sau a sănătății. Dar bucuria la care suntem îndemnați aici nu se limitează la un set anume de circumstanțe sau tip de temperament, nici nu fluctuează în funcție de stările și soarta noastră, care sunt variate.

Natura se poate manifesta în supușii ei, așa cum Isus însuși a plâns la mormântul lui Lazăr. Cu toate acestea, ei pot exclama împreună cu Pavel: „Ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli” (2 Cor. 6:10). Creștinul poate fi încărcat cu responsabilități grele, viața lui poate avea o serie de întorsături, planurile lui pot fi zădărnicite și speranțele să-i fie zdruncinate; mormântul poate fi închis peste cei dragi, care au adus bucurie și dulceață peste viața lui pământească, și totuși, sub toate dezamăgirile și durerile lui, Domnul lui încă îi poruncește: „Bucură-te”. Gândește-te la apostolii aflați în închisoarea din Filipi, în celula cea mai adâncă, cu picioarele legate în butuci și cu spatele sângerând și înțepenit de la biciuirea cumplită pe care o primiseră. Ce au făcut ei acolo? Au cârtit și au mârâit? Au întrebat ce făcuseră ca să merite o astfel de soartă? Nu, ci „la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu” (F.A. 16:25). Nu exista niciun păcat în viețile lor, căci ei umblau în ascultare, așa că Duhul Sfânt a fost liber să ia din lucrurile lui Hristos și să le arate în inimile lor, astfel încât ele să fie umplute până la refuz. Dacă vrem să ne păstrăm bucuria, trebuie să ne păzim de a-L întrista pe Duhul Sfânt.

Când Hristos este suprem în inimă, ea va fi umplută de bucurie. Când El este Stăpân peste fiecare dorință, când El este izvorul fiecărei motivații, Cel ce supune orice poftă, atunci bucuria va umple inima și lauda va ieși pe buze. Posesia acestei atitudini implică luarea crucii la fiecare oră a zilei, iar Dumnezeu a rânduit lucrurile așa încât să nu putem avea una fără cealaltă. Jertfirea de sine, tăierea mâinii drepte, smulgerea ochiului drept, sunt căile prin care Duhul pătrunde în suflet, aducând cu El bucuriile zâmbetului aprobator de la Dumnezeu și siguranța dragostei și a prezenței Sale neclintite. Desigur, mult din aceasta depinde și atitudinea cu care pășim în lume în fiecare zi. Dacă ne așteptăm ca oamenii să ne mângâie și să ne răsfețe, dezamăgirea ne va aduce tulburare. Dacă ne dorim ca mândria noastră să fie gâdilată, vom fi descurajați când nu se va petrece asta.Secretul fericirii este uitarea de sine și a căuta să slujim fericirii altora. „Este mai ferice să dai decât să primești” (F.A. 20:35). Așadar, este mai ferice să le slujești altora decât să fii slujit.

Apoi tragem foloase de pe urma Cuvântului lui Dumnezeu atunci când suntem perseverenți în a evita obstacolele care se ridică în calea bucuriei.De ce există atât de mulți creștini care au atât de puțină bucurie? Nu sunt oare toți copii ai luminii și ai zilei? Acest termen, „lumină”, care este folosit atât de des în Scriptură pentru a descrie natura lui Dumnezeu, relațiile noastre cu El și destinul nostru viitor, este cel mai sugestiv pentru bucurie și veselie. Ce altceva în natură este la fel de binevoitor și frumos ca lumina? „Dumnezeu este lumină, și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Doar când umblăm cu Dumnezeu în lumină, doar atunci poate inima să fie cu adevărat plină de bucurie. Ceea ce ne răcește și ne întunecă sufletele este că le permitem deliberat unor lucruri să păteze părtășia noastră cu Domnul. Ceea ce ne strică viețile spirituale și le despoaie de bucurie este complacerea în lucrurile cărnii, fraternizarea cu lumea, umblarea pe căi interzise.

David a trebuit să exclame: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale” (Ps. 51:12). El devenise relaxat și indulgent cu sine. Ispita i-a apărut în cale și nu a avut puterea să i se împotrivească. El a cedat, iar un păcat l-a dus la altul. Așa a ajuns un rătăcitor, despărțit de Dumnezeu. Păcatul nemărturisit a apăsat greu asupra conștiinței lui. O, frații și surorile mele, dacă vrem să fim feriți de o astfel de cădere, dacă vrem să nu ne pierdem bucuria, atunci eul trebuie lepădat, simțămintele și poftele trupului trebuie răstignite. Trebuie să fim mereu veghetori împotriva ispitei. Trebuie să petrecem mult timp pe genunchi. Trebuie să bem frecvent din Izvorul apelor vii. Trebuie să fim cu totul consacrați pentru Domnul.

Apoi Cuvântul ne va fi de folos când păstrăm cu sârguință echilibrul între întristare și bucurie. Dacă credința creștină are o tendință clară de a produce bucurie, ea are și un scop și o tendință aproape egale de a produce întristare – o întristare solemnă, serioasă și nobilă. Regula de viață a creștinului este aceasta: „Ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli” (2 Cor. 6:10). Dacă credința aruncă lumină asupra stării noastre, a naturii noastre, a păcatelor noastre, tristețea trebuie să fie unul dintre efectele ei. Nu există nimic mai vrednic de dispreț în sine, și nu există niciun semn mai sigur al unui caracter superficial și al unei dispoziții fără scop, pe cât este o veselie fără umbre, care nu se sprijină pe temelii adânci de întristare tăcută și răbdătoare, o întristare pentru că știu ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu; o durere pentru că privesc lumea și văd focul Iadului arzând în spatele veseliei și râsetelor oamenilor, și pentru că știu către ce aleargă oamenii.

Cel ce este uns cu untdelemnul veseliei mai presus de semenii Săi (Ps. 45:7) a fost deopotrivă „om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53:3). Și ambele dimensiuni ale caracterului Lui sunt (în măsură) repetate în lucrările Evangheliei Sale asupra fiecărei inimi care o primește cu adevărat. Și dacă, pe de o parte, prin temerile pe care ni le îndepărtează și nădejdile pe care ni le insuflă, și prin părtășia în care ne introduce, suntem unși cu untdelemnul bucuriei; pe de altă parte, prin conștientizarea ticăloșiei noastre, pe care o învățăm prin Evanghelie, prin conflictul dintre fire și Duh, se impregnează o întristare care se exprimă printr-un, „O, nenorocitul de mine!” (Rom. 7:24). Cele două dispoziții nu sunt contradictorii, ci complementare. Mielul trebuie mâncat cu „ierburi amare” (Exod 12:8).

Fragment din The Scriptures and Joy, disponibil în limba engleză la Chapel Library.

* * *

De unde… curge viața bucuriei spirituale, dacă nu din sângele dătător de viață al lui Emanuel? Nu poate exista bucurie reală decât în experiența păcatului iertat. Bucuria sufletului neiertat este bucuria criminalului condamnat pe drumul său spre moarte – o batjocură și o iluzie. Cu toate păcatele asupra lui, cu toate nelegiuirile încă neiertate, fiecare pas îl aduce tot mai aproape de ororile celei de-a doua morți. Ce poate ști un astfel de om despre adevărata bucurie? Dar când sângele lui Isus este stropit peste inimă, iar simțământul păcatului iertat este pecetluit în conștiință, atunci există bucurie adevărată, „o bucurie negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8). – Octavius Winslow

Bucuriile credincioșilor sunt durabile; ele sunt un boboc al veșniciei, o făgăduință și o pecete a acelor râuri ale desfătării care curg la dreapta lui Dumnezeu în veci de veci. – Thomas Watson