Fără dragoste pentru Hristos

„Isus le-a zis: ‚Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine’” (Ioan 8:42).

Dragostea pentru Hristos este esențială în sine. Există unele haruri în cazul cărora omul poate fi deficitar, și deși poate fi mai rău ca urmare a acestei deficiențe, el poate totuși să fie creștin. Dar dragostea pentru Isus este un har esențial, un har al inimii, care se află aproape de elementele vitale ale evlaviei, astfel încât lipsa acestei dragoste este fatală. Trebuie să-L iubești pe Isus Hristos dacă ești cu adevărat viu față de Dumnezeu.

Acum observați, mai întâi, că absența dragostei pentru Hristos înseamnă pierderea uneia dintre cele mai mari plăceri spirituale.Ar trebui să îl compătimim și să îl învinovățim pe omul care nu-L iubește pe Isus Hristos. Vai, suflet sărac, în ce stare a căzut așa încât să nu Îl poată iubi pe Cel care este „plin de farmec” (Cânt. 5:16, lit. KJV), nici să-L admire pe Cel ce este „cel mai mare dintre zece mii” (Cânt. 5:10, lit. KJV). Nu demult m-am întâlnit cu o doamnă care își pierduse gustul și mirosul, o suferință oarecum rară. Nici măcar cel mai frumos trandafir din lume nu-i poate saluta nările cu parfumul lui plăcut. Cea mai delicată aromă care a încântat vreodată gustul oamenilor, pentru ea nu are niciun farmec. Ea este moartă față de acele plăceri… Dar ce lucru groaznic este să nu poți percepe mireasma Numelui lui Isus, care este ca „o mireasmă vărsată” (Cânt. 1:3), să fii incapabil să guști dulceața pâinii Cerului sau bogăția „vinurilor vechi” (Isaia 25:6), lucruri care îi bucură atât de mult pe sfinții lui Dumnezeu. Aș prefera să fiu orb, surd și mut și să-mi pierd gustul și mirosul decât să nu-L iubesc pe Hristos. A nu fi în stare să-L prețuiești este cea mai rea dizabilitate, cea mai gravă nenorocire. Aceasta nu este ca pierderea unei singure facultăți spirituale, ci ea dovedește moartea sufletului. Ea dovedește absența a tot ceea ce poate face viața demnă de a fi trăită, căci „cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața” (1 Ioan 5:12), și „mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).

Absența dragostei pentru Hristos în suflet este și un semn al unei degradări foarte grave… Omul a fost creat pentru cea mai înaltă și mai aleasă plăcere, plăcerea prezenței lui Dumnezeu și admirația perfecțiunilor Sale infinite, iar când își pierde această putere de a-L aprecia, admira și iubi pe Dumnezeul lui, el se prăbușește sub nivelul chemării sale înalte, ajungând la nivelul brutelor.

Dacă un înger ar putea fi coborât și transformat într-un câine, totuși el ar putea să I se închine lui Dumnezeu și să-L iubească pe Hristos, și abia dacă ai zice că el a fost degradat, atunci când îl compari cu degradarea fatală a unui om care este cufundat într-o asemenea nebunie de răutate, încât să nu poată percepe frumusețea Domnului Isus Hristos! Noi compătimim foarte mult acele biete ființe din rasa noastră care nu pot raționa, dar ce ar trebui să credem despre cei care nu pot iubi, sau mai degrabă nu pot iubi acolo unde dragostea ar trebui să fie în centrul atenției? Celui cu inteligență scăzută îi poți citi cele mai fermecătoare versuri ale lui Milton,^[1] că ele nu îi pot stârni niciun simțământ de măreție; poți apoi să-i torni la ureche dulceața plăcută a lui Wordsworth^[2] sau fascinantele alegorii ale lui Bunyan,^[3] că el îți zâmbește sec, și înțelegi astfel că mintea lui [mental slabă] este incapabilă să înțeleagă ceva. Este trist că o ființă omenească poate să ajungă într-o astfel de stare, și totuși, a nu-L iubi pe Domnul Isus dezvăluie o nesăbuință morală și spirituală mult mai gravă decât o simplă incapacitate mentală, pentru că ea este voită și implică o crimă săvârșită în inimă.

În general, neaprecierea bunătății este însoțită de un apetit pentru răutate, și astfel răul este dublu. A fost o mare degradare pentru regele Babilonului când a părăsit dieta mesei regale pentru a cutreiera câmpiile laolaltă cu vitele și pentru a mânca iarbă ca boul. Nu doar că nebunia lui îl alunga din prezența oamenilor, ci îl aduna laolaltă cu brutele. Nu doar că aceasta i-a luat pofta după pâine, ci i-a dat și gust pentru iarbă (Dan. 4:1-37). A fost o nebunie ciudată ceea ce l-a împins pe acel rege să mănânce iarbă pe pășune împreună cu animalele, dar deloc mai ciudată decât cea care îi face pe oameni să se hrănească din cenușa plăcerilor păcătoase ale acestei lumi și să se îndepărteze de ceea ce este cu adevărat Pâinea vieții.

O, aceasta este o nebunie și mai rea decât cea care se ascunde între zidurile acelui Bedlam,^[4] o nebunie care poate descoperi frumusețea în chipul spoit al Izabelei păcatului, dar nu este fermecată de frumusețea Celui a cărui lumină este Cerul. Totuși, o, sfinți ai lui Dumnezeu, amintiți-vă că așa ați fost voi nu demult! El [Isus] „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). „El era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:3). Inima noastră nesăbuită s-a întunecat și nu L-am văzut pe Isus, Soarele neprihănirii. Binecuvântat fie harul care ne-a dat puterea de a-L vedea și prețui pe Mântuitorul nostru. Să crească tot mai mult acest har! Să îi compătimim pe cei care acum sunt lăsați pradă ochilor care se închid repede, așa că nu Îl pot vedea pe Domnul meu, și care își închid urechile astfel că nu pot auzi muzica glasului Lui, și au inima moartă, și astfel nu pot percepe farmecul dragostei Sale. Vai, ce degradare se manifestă în incapacitatea de a-L iubi pe Isus!

A fi lipsit de dragoste pentru Hristos este o dovadă clară că întreaga noastră ființă este nelalocul ei. Ne-ar fi imposibil să fim indiferenți față de perfecțiunile lui Isus dacă am fi așa cum ne-a creat Dumnezeu; și, dacă nu-L iubim până ce harul ne înnoiește, acest lucru dovedește cât de bolnavă a devenit natura omului. Dacă ar fi sănătoasă, mintea ar înțelege că Hristos este Domn peste tot și mai presus de tot, și L-ar pune mai presus de orice și în tot; dar, fiind părtinitoare și denaturată, mintea omului Îl pune pe Hristos pe cel mai de jos loc și îi aduce omagiu mai degrabă lumii, firii pământești sau diavolului, decât Regelui regilor. Mintea trebuie să fie complet coruptă moral și lipsită de orice noblețe dacă nu-L iubește pe Cel a cărui bunăvoință plină de lepădare de sine cere recunoștința admirativă a tuturor sufletelor înnoite. Domnul nostru a coborât din Cer pe Pământ ca să-i mântuiască pe vrăjmașii Lui? Venind pe Pământ ca om, a îndurat El fiecare insultă și fiecare suferință cu scopul exclusiv de a-i binecuvânta pe alții, și a îndurat în cele din urmă dureri ce nu pot fi descrise vreodată, și totul de dragul omului nevrednic? Atunci, a nu iubi o astfel de oglindă a afecțiunii generoase înseamnă să fii rău și josnic în suflet. Recunoștința nu este o virtute cu totul extraordinară, dar este necesară pentru a ne scăpa de vinovăția celui mai ticălos dintre toate viciile, căci nerecunoștința poate fi descrisă pe bună dreptate în felul acesta. Disprețul omului față de Hristosul care a murit pentru om este o priveliște suficientă pentru a face un înger să plângă cu amar; da, serafimii ar putea plânge de uimire că o creatură odinioară atât de frumoasă ca omul a ajuns atât de murdară în inimă. Dumnezeu să ierte mintea care poate fi atât de nedreaptă, atât de pervertită, atât de fermecată și îndrăgostită de lume încât să Îl trateze pe Isus cu indiferență.

Deopotrivă simțămintele și mintea omului trebuie să fi devenit groaznic de întinate, căci altfel el L-ar iubi pe Isus de îndată. Dacă inima ar fi ceea ce ar trebui să fie, ea ar iubi binele, dreptatea, adevărul și frumosul. Și nimic și nimeni nu este mai bun, mai drept, mai adevărat sau mai frumos decât Isus Hristos, Dumnezeul întrupat; iar faptul că inima nu Îl iubește instinctiv de îndată ce Îl percepe este dovada clară că este otrăvită în izvorul ei. Ea este consacrată idolilor ei și, prin urmare, nu Îl poate iubi pe Dumnezeul cel adevărat. Dacă ai avea nevoie în acest moment să dovedești starea decăzută a omului, ai putea face asta folosind o mie de argumente, dar unul singur este suficient. Poate că nu a existat niciodată o demonstrație mai puternică decât este cea din primul capitol al Epistolei lui Pavel către Romani… un capitol care conține cele mai cumplite acuzații la adresa omenirii, și fiecare cuvânt al ei este adevărat. Dar, dragi prieteni, presupun că toate poftele nenaturale în care au căzut oamenii, deși ar fi fapte care încarcă de rușine obrazul celui smerit, nu dovedesc atât de clar că natura omului este coruptă pe cât o face faptul că omul nu-L iubește pe Hristos.

Un anumit teolog, dorind să-și arate oratoria și să atragă asupra lui admirația ascultătorilor, a exclamat într-o situație: „O, virtute, ești atât de frumoasă și plăcută încât, dacă ai coborî pe Pământ, toți oamenii te-ar iubi”. Cât de grav a greșit el, căci virtutea a coborât pe Pământ, îmbrăcată în cea mai atrăgătoare formă, forma bunătății pure, și totuși oamenii nu au primit-o. Virtutea a venit în Persoana Domnului nostru Isus, nu îmbrăcat în armura judecății, ci în veșmintele de mătase ale mântuirii, împodobită cu dragoste și blândețe. Dar oamenii au refuzat să-I îngăduie un loc, au refuzat curtoaziile obișnuite ale vieții și, în cele din urmă, au condamnat-o la moarte. Când omul L-a răstignit pe Isus, el a distrus toată bunătatea, adevărul și sfințenia care mai erau în el. Apoi el și-a vărsat cel mai rău venin asupra a tot ceea ce este frumos și de un bun nume, căci a ales cea mai frumoasă și onorată Ființă pentru a fi ucisă de răutatea lui. Drag prieten, indiferent de caracterul tău exterior, a nu-L iubi pe Isus Hristos este, pentru îngeri și pentru toate duhurile inteligente și purificate, care sunt potrivite să judece, cel mai teribil simptom al robiei tale față de o boală spirituală malignă, care tiranizează toate puterile tale și te face să fii vrăjmașul Celui care ar putea fi Cel mai bun prieten al tău.

A nu-L iubi pe Isus Hristos este un semn sigur că nu avem nicio parte în mântuirea Lui, pentru că primul efect al primirii mântuirii Sale este să-L iubim. Vă aduceți aminte de pilda Domnului nostru despre cei doi datornici. Unul datora cinci sute de lei, celălalt cincizeci. Amândoi au fost iertați necondiționat de datoriile lor, pentru că nu aveau nimic cu ce să le plătească, iar întrebarea pusă a fost aceasta: „Care dintre ei îl va iubi mai mult?” (Luca 7:36-50). Ia seama că întrebarea nu a fost, „Care dintre ei își va iubi binefăcătorul generos?”, căci acest lucru este de la sine înțeles, și cine neagă că, fie că i se iartă 50 de lei sau 500, nu trebuie să-l iubească pe cel care i-a iertat datoria? Este inevitabil ca, dacă ți-a fost iertat păcatul, să Îl iubești pe Isus Hristos. Iar dacă nu-L iubești, fii sigur că nu ai nicio parte la sângele Lui prețios, iar neprihănirea Lui nu te acoperă. Ce gând solemn! Cât de esențial este acest har minunat al dragostei!

Fără dragoste pentru Hristos, este clar că nu ești mântuit, căci îți lipsește izvorul principal al vieții spirituale.Noi suntem acuzați adesea că le spunem oamenilor să creadă, și astfel să trăiască, și că așa aruncăm în umbră chemarea la o viață sfântă și o purtare virtuoasă. Dacă cei care obiectează față de noi ar fi sinceri, s-ar întreba dacă acuzația lor este adevărată și, ca urmare a acelei cercetări, ne-ar scuti de ea. Ignoranța, neînțelegerea sau răutatea trebuie să fi dus la o acuzație complet nefondată, căci am explicat de nenumărate ori că, atunci când spunem: „Crede în Domnul Isus Hristos, și vei fi mântuit” (F.A. 16:31)… noi vrem să spunem că încrederea în Isus va schimba inima și astfel va mântui viața de păcat. Prin mântuire, noi înțelegem mântuirea de păcat, mântuirea de vechea viață egoistă, mântuirea care duce la o viață sfântă. Aceasta este mântuirea pe care noi o propovăduim – mântuirea din rău – și spunem că acesta este rezultatul credinței în Domnul Isus Hristos. Dacă așa stau lucrurile, este evident că omul care nu-L iubește pe Hristos, nu este mântuit în acest sens, căci dragostea pentru Hristos este făcută, prin Duhul Sfânt, să fie principalul izvor și forța centrală prin care viața sfântă este creată și susținută. „Dragostea lui Hristos ne constrânge” (2 Cor. 5:14, lit. KJV). Aceasta este marea putere care ne ține departe de rău și ne împinge spre sfințenie. Dacă Îl iubești pe Isus, vei fi sfânt; și dacă dragostea ta pentru Isus devine slabă, puterea păcatului devine tot mai strașnică; iar dacă nu există deloc dragoste pentru Isus, atunci niciunul dintre elementele care alcătuiesc caracterul creștin nu se află în tine… A nu-L iubi pe Hristos este un lucru atât de îngrozitor, încât cei care Îl iubesc cu greu îți pot spune cât de mult tremură la simpla idee de a se afla într-o astfel de stare. Ei ar prefera mai degrabă moartea, în cea mai îngrozitoare formă, decât să nu-L iubească…

Ar fi fost mult mai bine să nu se fi născut niciodată decât să nu Îl iubească pe Mântuitorul; mai bine să fim anihilați, dacă așa ceva ar fi posibil, decât să existăm și să trăim chiar și o clipă fără dragoste față de Cel ce este binecuvântat în veci. Uneori, sfinții lui Dumnezeu au devenit atât de calzi în privința a ceea ce I se cuvine lui Isus, Domnul lor, și au ajuns să simtă o asemenea groază la gândul păcatului de a nu-L iubi, încât au rostit un blestem în Numele lui Dumnezeu asupra celor care nu-L iubesc pe Hristos. Poate că cele mai groaznice cuvinte din Sfânta Scriptură sunt acestea: „Dacă nu-L iubește cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! Maranata!” (1 Cor. 16:22), „blestemat când Domnul va veni”. Acesta este marele act de excomunicare al bisericii, cel mai solemn cuvânt de denunțare care ar fi putut cădea de pe penița apostolică, și totuși Pavel a simțit că trebuie să-l scrie, chiar acel Pavel care nu putea vorbi despre vrăjmașii crucii lui Hristos fără să verse lacrimi. Dragul meu cititor, chiar de ai fi cea mai morală persoană din lume și cel mai biblic pretins creștin din biserică, dacă nu-L iubești pe Domnul Isus Hristos, trebuie să ți se spună, „Anatema! Maranata”, căci aceasta este proclamația Cuvântului lui Dumnezeu împotriva ta.

Cine și-ar dori să trăiască fără dragostea lui Isus în sufletul lui? Este cea mai oribilă dintre toate stările, căci ne jefuiește viața de pe Pământ de cea mai înaltă frumusețe a ei și ne face Cerul imposibil. Până nu-ți dă dragoste pentru Hristos, Dumnezeu însuși nu îți poate da Cerul. Poți lua cuvintele mele în cel mai larg sens al lor, căci eu le înțeleg exact așa cum sunt. Ce îți spun eu este că, până în clipa când Dumnezeu însuși te va face să-L iubești pe Hristos, El nu îți poate da fericire cerească, căci esența Cerului în sine stă în iubirea pentru a ceea ce este bun și adevărat, iar esența întregii bunătăți și a oricărui adevăr se găsește în Isus. Dacă ai putea fi dus în locul numit Rai fără dragoste față de Hristos, ai fi complet nepotrivit acolo. Prezența mai apropiată a lui Hristos în care ai fi dus ți-ar aduce groază în loc de fericire, iar bucuria pe care ai vedea-o pe chipurile a zece mii de ori zece mii, care Îl iubesc, nu ar face decât să te provoace la o vrăjmășie și mai profundă. O, prietene, nu poți cunoaște fericirea până nu-L cunoști pe Hristos. Cât timp inima ta nu bate de dragoste față de El, nu vei putea avea niciodată adevărata viață, ci ești în întuneric și moarte chiar și acum, și așa vei rămâne. Este inevitabil ca lucrurile să nu fie așa. Prin urmare, voi încheia această discuție foarte importantă rugându-mă ca Dumnezeu Duhul Sfânt să o imprime în inima tuturor celor care nu au dragoste pentru Mântuitorul: Este esențial să-L iubești.

Fragment dintr-o predică rostită în dimineața zilei Domnului, de 3 octombrie 1875, la Metropolitan Tabernacle, Newington.

[1] John Milton (1608-1674) – poet englez.

[2] William Wordsworth (1770-1850) – poet englez.

[3] John Bunyan (1628-1688) – predicator și autor englez.

[4] Bedlam – Bedlam era numele popular al spitalului St. Mary of Bethlehem din Londra, Anglia, folosit ca azil pentru persoane cu tulburări mintale.