Tematici: Dragoste Viață creștină Categorie: Viață creștină

Blestemați pentru că nu-L iubesc pe Hristos

Jonathan Edwards

„Dacă nu-L iubește cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! Maranata (Domnul nostru vine!)” (1 Cor. 16:22).

Este un lucru obișnuit ca apostolul să-și încheie epistolele cu o binecuvântare adresată celor cărora le scria. Dar este neobișnuit ca el să adauge un blestem adresat fățarnicilor. Este foarte probabil că motivul pentru care el a făcut acest lucru aici a ținut de faptul că prilejul cu care a fost scrisă această epistolă erau scandalurile și tulburările despre care auzise ca petrecându-se printre corinteni. El menționează dezbinările doctrinare care existau printre ei, disputele legate de a se judeca unii cu alții, necurăția gravă a celui incestuos și marea lor neorânduială de la Masa Domnului. Aceste lucruri l-au făcut pe apostol să se întrebe dacă nu cumva ei erau ipocriți, oameni care nu aveau dragoste față de Isus Hristos. El pune acest blestem aici, într-un fel atât de solemn, pentru a-i trezi pe cei din congregație și pentru a-i chema cu seriozitate la a medita și a se cerceta, pentru a vedea dacă aveau sau nu dragoste pentru Hristos. Aceasta este o sentință groaznică, înfricoșătoare, ceea ce apostolul rostește aici: „Dacă nu-L iubește cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! Maranata”.[1] Acești termeni erau probabil de o așa natură, încât toți le cunoșteau sensul. Ele semnifică blestemul final și etern al lui Dumnezeu, nu doar o nenorocire sau pedeapsă temporală, ci o impunere deplină și veșnică a mâniei lui Dumnezeu.

Învățătura pe care o extragem de aici este că a nu-L iubi pe Isus Hristos este o nelegiuire suficientă pentru a face din orice om o ființă blestemată. La exterior, omul poate să nu fie niciodată atât de religios și devotat, niciodată atât de strict în regulile neprihănirii și onestității. El poate să nu facă niciodată străduințe în religie, poate să nu dăruiască niciodată în folosul săracilor și să nu facă lucruri evlavioase; el poate să nu sufere niciodată atât de mult pentru credință; dar dacă nu-L iubește pe Isus Hristos, acest lucru îl face să fie blestemat, orice altceva ar fi făcut și orice altceva ar fi suferit.

În mintea lor, mulți oameni aproape că nu numesc asta crimă. Faptul că nu au dragoste pentru Hristos nu este pentru ei un gând înfricoșător; nu le este rușine de asta, nici nu se simt vinovați pentru așa ceva. Cu toate acestea, Dumnezeu manifestă mustrări atât de mari față de aceasta, și în Cuvântul Lui există blesteme atât de groaznice rostite împotriva acestei atitudini…

Trebuie să arătăm acum ce înseamnă să fii blestemat. Înseamnă să fii pus deoparte de Dumnezeu pentru distrugere prin mânia Sa.[2] Cuvântul anatema, așa cum am arătat, înseamnă un lucru dedicat [pus deoparte, n.tr.]. Pentru om, a blestema înseamnă a invoca mânia lui Dumnezeu asupra oricui, iar când Dumnezeu blestemă, aceasta înseamnă a dedica acel lucru blestemului. Astfel, Pământul a fost blestemat după cădere, adică Dumnezeu avea să imprime peste tot semnele mâniei Sale, făcând din această lume una a durerii și nenorocirii, și în cele din urmă o va arde cu toate relele ei…

Blestemul lui Dumnezeu semnifică uneori calamitățile și necazurile care vin din mânia lui Dumnezeu peste această lume atunci când este dată o lovitură asupra treburilor și preocupărilor oamenilor. Dar, în general, ea trebuie înțeleasă ca o dedicare pentru distrugere totală sau pentru ceva echivalent acesteia. Astfel, se spunea că Ierihonul era un oraș blestemat și că a fost distrus și însemnat pentru totdeauna să fie o pustietate, nefiind rezidit niciodată. Aceasta este blestemul Legii, pierzarea veșnică și totală. Isus Hristos, care a fost făcut blestem pentru noi, nu a suferit în fapt de pierzarea veșnică, ci doar a purtat ceea ce era echivalent acesteia. Astfel, a fi blestemat înseamnă să fii pus deoparte de către Dumnezeu pentru distrugere în mânia Sa veșnică.

Trebuie să arătăm apoi că aceia care nu-L iubesc pe Isus Hristos merită pe deplin să fie blestemați în felul acesta. Orice păcat merită mânia lui Dumnezeu, dar acest păcat o merită într-un fel aparte. Așa cum Dumnezeu obișnuia să-Și facă blestemul vizibil asupra celor vinovați de o nelegiuire specială, provocatoare, rânduindu-i să fie spânzurați de copaci, la fel, cei care nu-L iubesc pe Domnul Isus Hristos merită blestemul într-un fel aparte. Acest lucru va rezulta din următoarele considerente:

Nu poate exista nimic care să facă pe cineva vrednic de iubirea noastră, de niciun grad posibil al ei, care să fie superior față de ceea ce se găsește în Isus Hristos. El are în Sine toată perfecțiunea și excelența posibile. El are o măreție infinită, fiind marele Dumnezeu și Creator al lumii. El are o sfințenie infinită, înțelepciune infinită și har și bunătate fără margini. Nu există nimic care să fie o perfecțiune a minții și care să nu se afle în El într-o măsură infinită. Este imposibil să fie ceva superior Lui, ci așa trebuie să fie lucrurile, pentru că tot ceea ce este curat, tot ce este frumos și de dorit în întreaga creație provine din El, care este izvorul acestor lucruri. Și dacă nu este de ajuns faptul că El are toată perfecțiunea divină, care cuprinde toată excelența posibilă, El are în Persoana Sa și toată excelența umană, precum dragostea, blândețea, răbdarea și smerenia, toate unite cu o mare înțelepciune și sfințenie. Nu putem găsi nicio trăsătură care să fie de dorit în vreun om, care să nu se găsească în natura Sa umană într-o măsură mult mai mare decât a fost vreodată în oricare alt om și mai mare decât la orice altă ființă creată. Omul Hristos Isus este „cel întâi născut din toată zidirea” (Col. 1:15), mai strălucitor și mai frumos decât toate lucrările creației.

Trăsăturile Sale minunate sunt extrem de clare, prezentate și zugrăvite luminos pentru noi. Perfecțiunea și excelența Sa nu sunt lucruri de care să fi auzit din întâmplare, ci Hristos S-a descoperit în diverse modalități față de omenire, încă de la prima creație și de la căderea omului în păcat. În final, El a coborât și a locuit printre noi, vorbind cu oamenii și petrecând mult timp împreună. El S-a manifestat nu doar prin vedenii și prin profeții Săi, ci și prin apariția Sa personală în lume. Și avem o consemnare minunată despre nașterea, viața, purtarea, cuvântările, suferințele, moartea, învierea și înălțarea Sa, prezentată în special prin patru Evanghelii diferite, dincolo de revelațiile despre Sine date prin Duhul Sfânt de către apostoli, după ce El a fost înălțat la Cer. Iar noi, în acest ținut al luminii, avem pusă înaintea noastră perfecțiunea lui Hristos încă din copilărie, prin educația și prin predicarea constantă a Cuvântului, iar Hristos ne este pus înaintea ochilor prin semne palpabile în sacramente. Avem, de asemenea, slava lui Hristos înaintea noastră, în multe cazuri, când vedem succesul Evangheliei și viețile sfinte ale celor din poporul Său. Dumnezeu ai folosit o abundență de metode pentru a ne pune în față perfecțiunea Fiului Său; lumina Lui strălucește clar în jurul nostru și izbucnește din toate părțile. Dumnezeu Și-a folosit înțelepciunea infinită încercând să ne arate perfecțiunea Fiului Său într-o lumină glorioasă.

Astfel, El stă într-o relație cu noi în acest fel, iar noi avem acea dependență de El, încât avem toate motivele posibile să observăm perfecțiunea și excelența Sa. El ni Se arată ca Mântuitorul nostru, ca Acela care ne eliberează de toată pierzarea și care este sursa întregii noastre fericiri. Și avem cea mai mare nevoie de El. Vom pieri pentru totdeauna dacă nu Îl avem, și nu putem avea ajutor din altă parte. Noi suntem atât de dependenți de El, încât El este totul pentru noi și singura noastră scăpare.

Așa cum nu există perfecțiune și excelență posibile decât ce se află în El, tot așa nu există bunătate posibilă în cineva care să răspundă dragostei, dacă ea nu este găsită în El. Nu este posibil ca bunătatea cuiva să fie însoțită de circumstanțe care să nu sporească mai mult obligația acelei persoane, cum sunt dragostea și harul Său, care depășesc în măsură tot ce a existat vreodată. El a iubit oamenii atât de mult, încât dragostea Sa a urmărit nimic mai puțin decât fericirea lor veșnică împreună cu El, în cea mai apropiată unire și părtășie cu El, și în faptul că au fost făcuți moștenitori împreună cu El a fericirii veșnice în dragostea Tatălui. Și El i-a iubit atât de mult, încât a fost dispus să Se dăruiască pe Sine pentru împlinirea acestor lucruri. Dragostea Sa a fost atât de puternică, încât L-a adus din Cer pe Pământ și L-a făcut dispus să Se întrupeze și să vină într-o stare atât de smerită, să întreprindă mari lucrări și să îndure mari suferințe, ba chiar să-Și dea viața. Nu poate exista o dragoste mai mare ca aceasta, fie că măsori dragostea prin beneficiile aduse sau prin felul în care sunt obținute. Nu poate exista niciun beneficiu mai mare decât eliberarea de pierzarea veșnică și conferirea fericirii veșnice. Și este imposibil să existe expresii mai mari de dragoste în felul de a obține aceste beneficii. A face multe lucruri, dar fără să te coste, nu este o manifestare atât de mare a dragostei ca atunci când suferi pentru a face acele lucruri. Și nimeni nu poate să-și arate dragostea prin suferință mai mult decât prin moarte. Deși există grade de suferință chiar și în moarte, nu ne putem imagina o măsură mai mare decât a suferit Hristos în moartea Sa, care a avut parte de cea mai chinuitoare și mai rușinoasă moarte. Dar în moartea Sa, pe lângă chinul exterior, a existat chinul din sufletul Lui, partea cea mai capabilă de suferință. Atât transpirația Lui plină de sânge, cât și strigătul Lui [de pe cruce, n.tr.] dovedesc cel mai mare grad de suferință.

Și așa cum este imposibil să existe o bunătate mai mare în cineva, la fel este imposibil ca vreo bunătate să fie însoțită de circumstanțe care să crească mai mult obligația față de El, indiferent dacă ne raportăm la măreția și superioritatea Sa infinită, sau la independența Sa față de noi. Este imposibil ca vreo ființă om să fie mai mare sau să aibă mai puțină nevoie de noi cum este El, sau, dacă ne gândim la nevrednicia noastră, când conștientizăm că suntem rebeli, trădători, vrăjmași etc.

Prin urmare, dacă este posibil ca o persoană să aibă atât de multe motive să o iubească pe alta, încât să fie cel mai înalt grad de josnicie dacă nu o iubește, atunci rezultă că este cel mai rău și mai provocator grad de josnicie la oameni să nu-L iubească pe Isus Hristos. Așadar, dacă vreun păcat merită ca Dumnezeu să fie atât provocat față de el, încât să îl pună deoparte pentru manifestarea mâniei Lui, fără îndoială acesta este un astfel de păcat, iar cei ce se fac vinovați de el, oricât de puțin tulburate ar fi conștiințele lor legate de acest lucru, merită totuși să fie blestemați pentru totdeauna de Dumnezeu.

În al treilea rând, abuzul la adresa lui Dumnezeu Tatăl prin a nu-L iubi pe Isus Hristos este egal cu cel adus Fiului.Am putea concluziona că acest fel de păcat, fiind o josnicie față de Răscumpărătorul pe care Dumnezeu L-a trimis în lume, este cel mai provocator dintre toate înaintea Lui. Tatăl a avut milă de noi după ce noi am păcătuit împotriva Lui și ne-am adus astfel în cea mai mare pierzare și suferință, deși am adus-o asupra noastră prin propria noastră nebunie și josnicie față de El. Totuși, când a văzut în ce stare tristă ne aflam, inima Lui S-a îndreptat spre noi. Da, El ne-a compătimit și ne-a iubit atât de mult, încât L-a trimis pe Fiul Său ca să sufere în locul nostru, ca El să suporte în locul nostru ceea ce dreptatea și Legea cereau. De aceea, când persoanele de care El a avut atâta milă și față de care El a arătat atâta bunătate, când ele sunt josnice față de Fiul Său, pe care L-a trimis ca să ne mântuiască, când ele Îl insultă și Îi ignoră dragostea și bunătatea, în loc să Îl iubească sau să-I mulțumească pentru ele, acesta este un mare abuz la adresa Tatălui. Nu încape nici cea mai mică îndoială că acesta este un gest foarte provocator pentru El.

Este un lucru provocator pentru Dumnezeu când oamenii sunt josnici față de oricare dintre mesagerii Săi, care vin în Numele Său. Deși sunt doar slujitorii Lui, El Se așteaptă ca ei să fie tratați cu respectul pe care li se cuvine celor ce vin în Numele unei Ființe atât de glorioase. Dar Dumnezeu consideră cu atât mai mult că este un act de ticăloșie când oamenii se comportă atât de josnic față de Fiul Său.

Fiul este infinit de drag Tatălui Său. Prin urmare, El este numit Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu declară din Cer că Hristos este „Fiul Său preaiubit” (Matei 3:17). Apoi Hristos Îi spune lui Dumnezeu Tatăl: „Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Prin urmare, ceea ce I se face Fiului este la fel de provocator pentru Tatăl, atât pentru că dragostea Tatălui față de oameni manifestată prin trimiterea Fiului Său este la fel de mare ca a Fiului în venirea Sa în lume, cât și pentru că Fiul este infinit de prețios pentru Tatăl, astfel că, atunci când El este abuzat, abuzul se îndreaptă la fel de mult către Tată după cum se îndreaptă către Fiul, căci Tatăl și Fiul sunt una.

Ideea din această învățătură este că cei care nu au niciodată dragoste pentru Domnul Isus Hristos vor fi de fapt blestemați pe veci de Dumnezeu pentru josnicia lor. Toți cei care acum nu au nicio dragoste față de Hristos sunt deja blestemați din acest motiv, iar cei care nu o vor avea niciodată în această viață vor fi blestemați pe vecie. Ei sunt oameni blestemați cât timp sunt aici, în această lume, dar vor ști ce înseamnă să fie blestemați în lumea viitoare. Există multe roade ale blestemului lui Dumnezeu care vin asupra celor care nu-L iubesc pe Isus Hristos înainte să moară. Ei sunt blestemați în suflet, în trup și în toate preocupările lor. Dumnezeu le blestemă adesea sufletele lăsându-i să cadă pradă împietririi inimii și orbirii minții, permițând ca poftele lor să învingă în ei, lăsându-i pradă gândirii lumești, senzualității, mândriei și răutății, și adesea principiilor ereziei și duhurilor rele, care se ridică împotriva doctrinelor creștinismului. Adesea, El îi lasă să cadă pradă unui anumit viciu, precum beția, necurăția, necinstea, vulgaritatea sau altele. Și pe unii îi lasă să cadă pradă multor vicii. Dumnezeu le blestemă adesea sufletele dându-i pe mâna Satanei, permițându-le să cadă în ispite frecvente și puternice. Dumnezeu îi dă pe mâna diavolului, într-un fel, cât timp ei sunt încă în viață. Ei se bucură când cineva blestemă Cuvântul și rânduielile, astfel că ele nu le aduc niciun bine, ci mai degrabă îi împietresc, și sunt făcute pentru ei o mireasmă a morții. Ei sunt tari ca acele ogoare peste care, dacă ploaia cade sau soarele strălucește peste ele, nu produc nimic altceva decât spini și mărăcini, ceea ce este „aproape să fie blestemat” (Evrei 6:8).

Plăcerile lor exterioare sunt blesteme pentru ei; masa lor este făcută „o cursă, un laț” (Rom. 11:9). Dacă sunt în prosperitate, ei sunt ca un bou care este îngrășat spre tăiere. Aceasta este blestemul pe care Ieremia l-a denunțat prin Duhul lui Dumnezeu la adresa celor care au vrut să-L țină pe Dumnezeu „departe de inima lor”, adică aceia care nu L-au iubit. „Ești aproape de gura lor, dar departe de inima lor!… Ia-i ca pe niște oi, care trebuie tăiate, și pregătește-i pentru ziua măcelului!” (Ier. 12:2-3). Dacă sunt în suferință, ea nu este o corecție părintească, ci suferințele lor sunt roadele răzbunării lui Dumnezeu. Carnea și băutura lor, banii și ogoarele lor, binele și răul lor sunt toate blestemate pentru ei… Tot ce vor primi va fi spre distrugerea lor într-o altă lume, până când vor fi dați pieirii; și atunci, așa cum am spus deja, atunci vor ști ce înseamnă să fii blestemat de Dumnezeu. Adesea, oamenii sunt blestemați în această lume, dar totuși veseli și bucuroși, însă mai apoi vor simți greutatea blestemului lor. Ei vor fi puși deoparte pentru totdeauna spre manifestarea mâniei lui Dumnezeu și a răzbunării Lui aprinse, care va fi vărsată asupra lor fără amestec, pentru că ei nu Îl iubesc pe Isus Hristos.


Fragment din “It’s Crime Enough to Render Any Man a Cursed Man That Loves Not Jesus Christ”, din Jonathan Edwards Sermons, ed. Wilson H. Kimnach (New Haven, CT: The Jonathan Edwards Center at Yale University, 1728-1729).


[1] Cuvântul anatema este un termen din greacă derivat din anatithemi, care înseamnă „a pune la o parte” sau „a devota”; iar anatema însemna ceea ce era pus deoparte spre distrugere. Maranata este la origine un termen din siriană și, potrivit interpreților, înseamnă „Domnul vine”. Aceasta este o amenințare de condamnare veșnică atunci când Hristos Domnul va veni spre judecată. Dumnezeu a pronunțat un astfel de blestem împotriva celor nelegiuiți prin Enoh: „Pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: ‚Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, și să îi încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți” (Iuda 1:14-15).

[2] Trebuie notat că Dumnezeu nu face acest lucru într-un fel determinist, ca și cum El ar fi responsabil în final pentru blestemul de care se discută, ci omul în sine se pune deoparte pentru aceasta prin purtarea lui și prin refuzul voit de a se închina lui Dumnezeu și de a-L iubi. – n.ed.

Sus