Identificarea falsei păci

Care sunt caracteristicile falsei păci? Ea rezultă în general din închipuirea că a crede înseamnă pur și simplu un accept intelectual față de anumite afirmații și adevăruri. Aceasta era esența ereziei cunoscute sub numele de sandemanianism… Ea se folosește, așa cum făceau adepții sandemanianismului, de Romani 10:9: „Dacă Îl mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn”. Ei propovăduiau și susțineau că orice om care spune, „eu cred că Isus este Domn; eu cred că El este Fiul lui Dumnezeu”, este astfel mântuit și că totul este bine în sufletul lui. Dar se poate ca totul să fie rău. Poți subscrie la adevăr și să îți manifești acceptul la nivel intelectual față de el, și totuși să nu fii mântuit autentic de asta. Există oameni care au „doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea” (v. 2 Tim. 3:5)…

În al doilea rând, persoana cu o pace falsă de regulă se sprijină pe credința ei, nu pe Hristos și lucrarea Lui. Un astfel de om se uită în realitate la credința lui, nu la Hristos și la ceea ce El a făcut. El spune: „Știu că am crezut; de aceea, totul trebuie să fie bine”. El se convinge cumva pe sine… Nu se uită la Hristos, ci la propria credință, transformând astfel credința într-un fel de faptă pe care se sprijină.

O altă trăsătură a falsei păci este întrucâtva surprinzătoare și neașteptată. Omul care are o pace falsă nu este tulburat niciodată de îndoieli. Dar acesta este aspectul în care diavolul face o greșeală. Lucrurile contrafăcute sunt întotdeauna prea uimitoare, ele trecând întotdeauna dincolo de adevărata experiență. Când diavolul îi dă omului o pace falsă, contrafăcând adevărata pace, el creează o stare în care omul nu este tulburat niciodată. El este într-o stare psihologică în care nu are de-a face cu adevărul, așa că în acea stare nu există nimic care să îl facă nefericit. Îngăduiți-mi să explic aceasta sub forma unei întrebări practice. Poți să stai la un serviciu evanghelistic de biserică fără să te simți deranjat deloc? Dacă poți face asta, ai face mai bine să te cercetezi cu seriozitate. Desigur, eu presupun aici că Evanghelia este predicată cu adevărat, că ai de-a face cu adevărata veste bună ce începe cu mânia lui Dumnezeu și cu starea neajutorată a omului. Nu contează de cât timp crezi tu că ai fost mântuit, căci dacă ești îndreptățit cu adevărat, vei fi făcut să te simți nefericit, chiar să te simți mizerabil pentru o vreme, și Îi vei mulțumi din nou lui Dumnezeu pentru îndreptățirea prin credință, și o vei aplica din nou în ființa ta. Dar cei ce cred doar mental nu sunt niciodată tulburați; ei se simt mereu liniștiți, fără vreo îndoială sau tulburare. Ei spun ceva de genul: „De când am luat decizia [de a crede], n-am avut niciodată niciun moment de tulburare”. O astfel de exprimare este întotdeauna indiciul unei stări foarte periculoase; ea este întotdeauna foarte suspicioasă, pentru că este prea bună ca să fie adevărată.

Cu alte cuvinte, ceea ce eu zic este că acest fel de persoane sunt întotdeauna mult prea „sănătoase”. Oamenii care au această pace falsă, contrafăcută, sunt mult prea liniștiți, mult prea cu inima ușoară. Comparați-i cu imaginea creștinului din Noul Testament. Creștinul tipic din Noul Testament este „serios”, „sobru”, iar el se apropie de Dumnezeu cu „reverență și o frică sfântă”. Dar oamenii care au o falsă pace nu cunosc așa ceva. Ei sunt perfect sănătoși; totul este bine pentru ei, și sunt perfect fericiți. Nimic de genul acesta nu se găsește în Scriptură. Vi-l puteți imagina pe apostolul Pavel vorbind în felul acesta, folosind astfel de clișee superficiale? Vorbirea lui a fost aceasta: „Ca unii care cunoaștem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredințăm”; „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur”; și „duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur” (2 Cor. 5:11; 1 Cor. 2:3; Fil. 2:12).

O altă caracteristică invariabilă a omului ce are această pace falsă este că el este interesat doar de iertare, nu și de neprihănire. Omul care are pacea falsă este interesat doar de iertare. El nu vrea să meargă în Iad, așa că vrea să fie iertat. El nu încetează să se gândească la a fi neprihănit din punct de vedere pozițional, dar nu este preocupat să fie sfânt și să umble în sfințenie înaintea lui Dumnezeu, așa că este neglijent cu privire la viața lui și nu caută sfințenia. El nu ia aminte la îndemnul din Epistola către Evrei, care spune: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). El este un antinomian, fiind interesat doar de iertare, dar ignoră trăirea vieții creștine.

O altă caracteristică invariabilă a omului ce are pacea falsă iese la iveală când el cade înapoi în păcat, și tratează aceasta foarte superficial. El nu este ca acela pe care tocmai l-am descris, a cărui credință este scuturată de Satana când cade în păcat. Acest om spune aproape de îndată de a căzut: „Nu-i nimic, sângele lui Hristos mă acoperă”, așa că se ridică și continuă să trăiască de parcă nimic nu s-a întâmplat. Nu poți face asta dacă ai oricâtă înțelegere autentică a ceea ce înseamnă păcatul și a ceea ce este sfințenia lui Dumnezeu cu adevărat. Acest om cu o pace falsă se vindecă pe sine mult prea repede, mult prea ușor și mult prea superficial. Din cauza aceasta, el tratează păcatul ca întreg într-o manieră mult prea superficială.

Fragment din Romans, An Exposition of Chapter 5: Assurance, (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1971), p. 25-26. www.banneroftruth.org; folosit cu permisiune.