Ești viu sau mort?

Îți merge numele că trăiești, dar ești mort. (Apocalipsa 3:1)

Dragul meu cititor, atunci când ai un gust și un ochi pentru artele plastice, ajungi ca adesea să stai uimit înaintea unei picturi care surprinde viața liniștită din natură, pictură în care, cu un geniu deosebit, artistul a ilustrat subiectul lui cu un efect atât de viu, încât a investit pictura sa cu toată căldura și puterea realității. Atât de mare este succesul iluziei și atât de intens este sentimentul produs, încât, în timp ce privești acea pictură, ajungi să te simți legat de pânza ei și ți se pare că o culoare purpurie curge din struguri și că parfumul răzbate din trandafiri. Și totuși, în ciuda acestei imagini și a strălucirii ei, ea rămâne doar o imagine statică. În pasajul care a condus la gândul principal din acest capitol, descoperim o analogie uimitoare a acestei idei. Ea este imaginea unei vieți spirituale nemișcate, sau a falsei convertiri, desenată de mâna unui Artist divin: „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort”. Această descriere a stării spirituale nemișcate – cu alte cuvinte, această descriere a nașterii din nou doar în pretenție și în aparență – este perfectă. Avem aici convertirea în tot ceea ce înseamnă ea, cu excepția realității ei! Aici este viața spirituală, dar este doar aparența ei. Apoi este moartea spirituală, dar ea este o realitate solemnă. Una este o iluzie, o ficțiune, un lucru contrafăcut, pe când cealaltă este o realitate rece și tristă. Însăși viața acestei stări este moartea!

Așa este starea spirituală pe care vreau să o descriu în acest capitol. Acesta este portretul a mii de oameni, ei fiind originalul acestuia. Poate concepe imaginația sfântă o stare mai tristă sau mai uluitoare? Dintre toate stările spirituale, cea în care omul crede că este născut din nou, cea în care presupune și pretinde privilegiile celor convertiți cu adevărat, dar locuiește în tărâmul și în umbra morții spirituale, este cea mai periculoasă și mai fatală stare. Într-o analiză atentă a naturii și a dovezilor nașterii din nou, este potrivit să vedem mai întâi sensurile negative ale subiectului, arătând ce anume nu este convertirea adevărată. Rareori suntem nevoiți să îi cerem cititorului să își îndrepte gândurile cu solemnitate și rugăciune asupra acestui subiect, căci chiar și la suprafața lui, acest subiect are o importanță infinită. Evident, din moment ce, fără nașterea din nou, nu există nicio stare de har și niciuna a gloriei după aceea, această întrebare trebuie să survină în orice piept serios cu o forță irezistibilă: „Am o convertire adevărată sau una falsă? Sunt născut din nou cu adevărat?” Fiind învățați de Duhul Sfânt, ne propunem să te ajutăm în această cercetare vitală, prin a-ți arăta cât de departe se poate merge într-o pretenție a creștinismului, în aparența nașterii din nou, și totuși să nu fii născut din nou, să ai un nume că trăiești, dar să fii mort!

În primul rând, haideți să remarcăm că o minte iluminată spiritual sau o simplă cunoaștere intelectuală a adevărului divin nu este în sine naștere din nou. Lumina nu este totuna cu viața. Putem vedea razele roșiatice ale dimineții prin fereastră, cu toată strălucirea și puterea lor, pătrunzând în camera morții, dar trupul în jurul căruia ele se joacă rămâne fără puls și fără viață – un cadavru. Trupul este îmbăiat de lumină, fața lui palidă este iluminată de strălucirea razelor, iar hainele mortului pot să fie atinse de strălucirea luminii, însă totul rămâne mort. Soarele nu poate aduce la viață un cadavru solitar! Astfel, într-un om poate exista o gândire iluminată religios, poate exista multă cunoaștere intelectuală a lucrurilor divine, chiar o judecată sănătoasă și o minte inteligentă, și totuși persoana respectivă să fie complet despărțită de viața spirituală. Putem accepta Biblia ca fiind cu totul adevărată – și aceasta este o mare concesie! Putem crede în ea istoric, putem să o înțelegem intelectual și să o explicăm cu multă abilitate, și totuși să nu fim născuți din nou, ci să confundăm cunoașterea speculativă și obișnuința teoretică cu adevărul divin ca fiind Împărăția lui Dumnezeu în inimă, la fel cum putem confunda lumina religioasă asupra minții cu viața duhovnicească din suflet. Dar adevărul care se găsește în Isus cere mai mult decât simplul consimțământ al gândirii. Fără îndoială, viața spirituală nu ocolește teritoriul rațiunii și nu elimină ajutorul puterilor intelectuale ale omului, dar, când ea apelează la acest tribunal și își aduce omagiul și credința, ia în stăpânire cele mai strașnice puteri ale sufletului, intră în inimă și se așează acolo cu cea mai strașnică putere, repurtând cea mai mare victorie și primind cea mai profundă dragoste și convingere, pretinzând și îndreptându-și dorințele după Hristos. Crede-mă, cititorule, teologia ta poate fi biblică, crezul tău poate fi ortodox, mintea ta poate fi bine echipată și fortificată cu dovezile creștine, și totuși toate acestea pot să nu fie însoțite de nicio viață spirituală așa cum razele lunii nu aduc viață atunci când se așază în strălucirea lor rece și de argint asupra unui pisc de munte.

Emoțiile religioase nu trebuie confundate cu nașterea din nou. Ai putea să trăiești simțăminte religioase profunde și intense. Conștiința ta poate să se trezească atunci când este adusă într-un contact apropiat cu adevărul solemn. Simțurile pot fi agitate. Mintea căreia i-au fost prezentate argumente poate să își dea consimțământul, și totuși moartea din suflet să își păstreze sceptrul ei întunecat. O descriere a suferințelor lui Hristos ar putea să te topească până la lacrimi, imaginea gloriei cerului poate să te însuflețească cu nădejde, schițarea suferințelor Iadului te poate paraliza de frică, și totuși moartea spirituală să continue să domnească în sufletul tău. Niciun subiect nu mișcă emoțiile și sentimentele noastre naturale cum o face religia. Nu există nimic care să ne stârnească natura emoțională atât de repede și atât de profund la un răspuns. De aceea, putem constata cât de ușor și cât de repede se manifestă acele sensibilități ale ființei noastre așa încât să pretindem toată asemănarea și acțiunile vieții, și totuși să fim morți spiritual. Există viață, dar, din nefericire, este doar viața morții. Convertirea adevărată nu pietrifică sentimentele naturale și morale. Realitatea este cu totul alta. Nu există nicio convertire reală fără participarea sentimentelor și a emoțiilor, adesea a celor mai profunde și mai intense dintre ele. O convingere de păcat cu adevărat spirituală va agita uneori sufletul până în profunzimile lui cele mai adânci. Așa s-au petrecut lucrurile cu acel vameș și tot așa cu temnicerul din Filipi. Nu există nimic atât de uimitor, atât de zdrobitor, atât de copleșitor pe cât este imaginea spirituală a depravării inimii! Cine poate să privească în această cămară întunecată și misterioasă plină de imagini, cine poate să vadă scaunul tuturor nelegiuirilor, fiindu-i descoperit de Duhul Sfânt, și să nu se cutremure și să plângă, exclamând: „ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (F.A. 16:30). Dar trebuie să adaug cu toată credincioșia faptul că sensibilitatea intensă, emoțiile religioase profunde și starea crescută de alarmă pot coexista cu moartea spirituală din suflet, așa încât ele pot fi găsite într-un om în afara convertirii reale… Păzește-te de această amăgire!

Simplele convingeri religioase nu sunt totuna cu adevărata convertire. Poate exista în acest sens o cunoaștere inteligibilă și o înțelegere a păcatului, o conștientizare vie a existenței și vinovăției lui, toate acestea însoțite de convingerea dureroasă și de tulburarea mentală izvorâtă din consecințele lui prezente și cele viitoare, și totuși fără un simțământ spiritual asupra păcatului ca păcat, ca rău săvârșit împotriva Domnului Dumnezeu cel sfânt. Câtă vreme nu există nicio convertire reală fără convingere de păcat, simpla convingere naturală, neînsoțită de o înnoire duhovnicească a inimii, nu poate fi considerată convertire reală. Un om poate să se afle vreme de luni și chiar ani de zile sub ceea ce este denumit „convingere de păcat”, și totuși sufletul lui să rămână fără vreo dovadă clară a vieții spirituale. Dar dacă aceste convingeri pe care le ai sunt produsul Duhului Sfânt, dacă ele izvorăsc din lucrarea eficace a harului divin în sufletul tău, ele trebuie și vor dovedi, mai devreme sau mai târziu, convertirea ta reală la Dumnezeu. Dacă sunt doar rezultatul agitației naturale, ființa ta va fi stârnită doar în partea ei emoțională. Dacă ai parte doar de un fulger trecător în gândurile tale, un suspin, o lacrimă, o emoție pasageră, toate acestea se vor evapora și se vor disipa ca spuma valurilor, ca norul de dimineață, ca roua timpurie. Da, se poate să oferi aparența vieții, dar, din păcate, ea este doar viața morții. „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort”.

Convertirea reală nu ține de simpla posesie și exersare a darurilor spirituale. Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne oferă dovada lamentabilă existenței celor mai splendide și puternice daruri spirituale care nu sunt însoțite de niciun atom al harului aducător de convertire. Biserica din Corint este un capitol trist al acestei istorii. Dacă Dumnezeu îl înzestrează pe un om cu daruri mărețe și strălucitoare, și acea înzestrare este în legătură cu o pretenție religioasă – și poate fi vorba de slujba sfântă a lucrării creștine – nu rezultă de aici în mod necesar, logic și adevărat că acel individ este echipat și chemat spiritual, nici că el este un adevărat convertit. Domnul nostru adorabil, care sondează inima omului, singurul care știa ce se găsește în om, ne-a avertizat mai dinainte de aceasta: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’” (Matei 7:22). Și care este rezultatul solemn și inevitabil? „Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege’” (Matei 7:23). O, voi, care sunteți înzestrați cu daruri spirituale, care vă lăudați cu realizările voastre strălucitoare, care umblați printre sfeșnicele de aur, lumini deosebite și stele strălucitoare, tremurați la gândul că, în viclenia adâncă a inimii, ați putea să fiți descoperiți ca unii care confundă aceste ornamente spoite, aceste decorații ieftine de tinichea ale prezenței creștine, cu înnoirea spirituală a inimii care îl conduce pe posesorul ei la a umbla smerit și sfânt cu Dumnezeu. Cât de ușor survine această amăgire! Ce rezultat dureros are! Putem vorbi cu o oratorie care să îi farmece pe oameni sau cu muzica blândă a îngerilor, dar să nu avem nici cea mai mică licărire a dragostei adevărate față de Dumnezeu care să ardă pe altarul fără viață și fără foc al inimii. Mă cutremur când mă gândesc cât de departe pot ajunge intelectualismul și oratoria omului manifestate în slujba lucrării creștine în cazul celor care o fac și a celor care o admiră, dar toate acestea despărțite totalmente de orice viață spirituală. Acestea sunt armele cele mai aprige ale Satanei și ale ereziei. Împopoțonându-se cu o educație omenească, cu un intelect abil și cu realizări strălucitoare, cu vorbirea oratorică și cu adresarea fascinantă, acești vrăjmași uniți ai lui Hristos și ai Bisericii – Satana și erezia – caută să răstoarne temeliile adevărului și ale neprihănirii și să semene semințele „ereziilor nimicitoare” (2 Petru 2:1), aruncând sufletele oamenilor în pierzare veșnică. Darurile deosebite despărțite de harul măreț au fost dintotdeauna cauza ruinei bisericii pretinse. Fie ca Domnul să ne conducă la cercetarea serioasă de sine și să ne facă să prețuim cel mai mic grăunte de har adevărat mai presus de cele mai splendide daruri naturale, mai presus de cele mai poleite atracții ale artei, mai presus de cele mai nobile realizări ale școlilor care au înzestrat și au împodobit vreodată intelectul omului. A umbla în sfințenie și smerenie cu Dumnezeu, a ne așeza ca niște păcătoși la picioarele lui Isus, a trăi zi de zi pe baza sângelui și a neprihănirii lui Hristos și a face lucrarea Domnului în spiritul lepădării de sine, al smereniei și dragostei, au în ele mai multă sfințenie și cer, și Îi aduc mai multă onoare și glorie lui Dumnezeu decât cele mai costisitoare daruri și cele mai strălucitoare realizări ale mâinii omului, toate făcute separat de harul care ne golește de eu, care ne sfințește inimile și ne umple mințile și temperamentul cu Hristos.

Un standard înalt al moralității poate exista separat de adevărata convertire. Lumea păcătoasă și neconvertită ne oferă exemple multe și uimitoare care ilustrează acest gând – oameni cu integritate și corectitudine în toate relațiile vieții de familie, sociale și de afaceri, care trăiesc printre semenii lor cu demnitate și onoare, pot trăi totuși în tărâmul nepocăinței și necredinței spirituale, fiind morți duhovnicește. Este foarte adevărat că nu există religie vie fără moralitate, dar poate exista o moralitate înaltă și lăudabilă fără a exista religie vie. Aspectele morale minore ale vieții pot să îmbobocească și să înflorească asupra caracterului și a comportamentului omului despărțite de rădăcina harului în suflet și de altoirea vie a sufletului în Hristos. Ele sunt roade, dar nu roadele neprihănirii, nici rezultatul credinței și al dragostei. Putem vedea viață în ele, dar nu este viața ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. În cel mai fericit caz, ele nu sunt decât un fel de neprihănire negativă, acea neprihănire lăudăroasă și mândră cu care se îmbrăcase fariseul atunci când, cu aroganță și dispreț, privea de sus, de la înălțimea suficienței de sine, asupra semenului său smerit care se închina în același templu, și care, stând departe, își bătea pieptul și se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). Poți să împodobești toate relațiile vieții, să fii un om cu virtute și onestitate, caracterizat de bunăvoință și integritate, și totuși să nu fii născut din nou, prin lucrarea Duhului. Moralitatea ta poate fi una izbitoare în aparență, în atracție și să imite sfințenia reală, dar să rămână doar moralitate. Simpla moralitate nu este un pașaport semnat și pecetluit de marele Împărat, care să te ducă în cerul slavei. Ea poate arăta asemenea altoirii și a rodului vieții spirituale, dar este o viață în alianță cu moartea – o moarte rece, fără vitalitate, o viață doar cu numele. „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort”. Mai clară și mai solemnă este mărturia Aceluia care a rostit următoarele cuvinte serioase: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 5:20).

Activismul și utilitatea religioasă nu pot fi privite ca un substitut al adevăratei convertiri sau ca o dovadă validă a acesteia. Totuși, nu cunosc un pericol mai înșelător și mai fatal decât acesta. Într-o epocă a creștinismului ca aceasta în care trăim, ce se deosebește după spiritul și activismul ei religios – o epocă în care romantismul zelului evlavios pare să își fi atins culmile – există o ispită deosebit de mare și fatală a substituirii morții spirituale cu viața duhovnicească autentică, a activismului creștin cu creștinismul, a creștinismului cu Hristos, a răbufnirilor spasmodice și a zelului și agitației religioase cu credința reală, vie, și a numelui de a fi viu, câtă vreme realitatea arată că nimic nu este viu în tine, decât moartea! Energia și succesul creștin sunt, în cel mai fericit caz, niște aspecte dubioase în spatele cărora se ascunde absența reală a vieții spirituale în suflet. Nenumărate cazuri pot dovedi că oamenii se pot implica în lucrarea religioasă de dragul lucrării, că ea poate fi chiar folositoare pentru ghidarea pașilor altora, așa cum un semn de circulație pus între două drumuri poate să îl dirijeze corect pe călătorul nesigur, dar semnul acela să rămână nemișcat. Am putea să îi îndreptăm pe pelerinii evlavioși pe calea corectă către cer, să îl conducem pe un păcătos nerăbdător la Isus, să fim folosiți în cauza adevărului și a Împărăției lui Hristos, prin rugăciune, îndemnuri și predicare, prin învățarea celui neștiutor, prin reformarea celor răi, prin recuperarea celui rătăcitor, și totuși via propriilor noastre suflete să rămână neîngrijită: nu există nicio sămânță, niciun mugure, nicio floare sau rod al harului și sfințeniei care să scoată sufletul din starea lui stearpă sau care să dovedească existența vieții spirituale în el… De aceea, cât de amăgitor și nesigur este să ne extragem dovada că am fi fost născuți personal din nou și că am fi cu adevărat convertiți la Hristos din activismul și utilitatea creștină. Atât de mare este pericolul de a deveni noi înșine insensibili față de ceea ce le recomandăm altora sau îi încurajăm pe alții, presupunând că ne aflăm în posesia acestor lucruri, când, în realitate, nu le avem. Suntem copleșiți de ideea că, într-o vreme a activismului religios și a agitației fără egal, a zelului și lucrării, când vedem răsărind asociații religioase asemenea ciupercilor după ploaie, fiecare solicitând și primind o nouă oștire de voluntari, apelând nu doar la banii și influența lor, ci și la talentele și timpul dedicat lucrării, cifrele pot să ne amăgească să credem că tot acest spectacol este religia mântuitoare, că am avea de-a face cu o convertire adevărată… În proporția cu care aceste asociații se înmulțesc și în proporția ratei de creștere a activismului și agitației, tot așa crește și nevoia de a ne opri pentru a ne cerceta pe noi înșine.

Dimensiunea tot mai mare și viteza tot mai crescută a mașinăriei activismului creștin ajung în mod necesar să diminueze conștientizarea nevoii și dorința de a ne cerceta propriile suflete. De aceea, necesitatea cercetării speciale de sine crește cu aceeași rată cu care crește energia folosită în promovarea stării spirituale a altora. Nu trebuie să presupunem niciodată că vreun om poate fi de folos în înaintarea Împărăției harului, dacă acel om trăiește în afara harului. Nu trebuie să ne închipuim că putem promova sfințenia altora fără să ne aflăm noi înșine în posesia ei. Nu trebuie să credem că nu le putem fi de folos spiritual altora decât dacă noi înșine rămânem într-o stare neregenerată. Cine a studiat istoria Bisericii creștine, a făcut-o cu puțin folos dacă nu a învățat că Dumnezeu a folosit adesea mijloace nesfințite spre împlinirea voii și a planului Său și că, dacă Și-a folosit suveranitatea în felul acesta, El nu poate, în aceeași suveranitate, să le și distrugă. „Fiindcă Scriptura îi zice lui Faraon: ‚Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, și pentru ca Numele Meu să fie vestit peste tot pământul” (Rom. 9:17). De aceea, acest adevăr ar trebui să ne facă să ne cufundăm în propriile inimi, să ne aducem sufletele la acest standard fără eșec al Cuvântului lui Dumnezeu, fugind astfel de orice subterfugiu și nepermițându-i niciunui lucru – oricât de plăcut, plauzibil și bun ar fi – să intervină între inimile noastre și convertirea lor autentică și profundă la Hristos.

Fragment din Born Again; or From Grace to Glory.