O chemare la cercetare de sine

Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu. (Evrei 12:15)

Aceasta este o chemare la cercetare: mai întâi, la cercetare de sine. Forța ei imediată derivă din cuvintele de încheiere ale versetului anterior, unde este făcută afirmația solemnă și pătrunzătoare că, „fără [sfințire] nimeni nu-L va vedea pe Domnul”. Indiferent dacă mă aflu în părtășie cu poporul lui Dumnezeu, dacă sunt membru într-o biserică biblică, dacă particip regulat la mijloacele harului, dacă sunt un credincios hotărât în toate doctrinele Cuvântului, totuși, dacă n-am fost niciodată sfințit de Duhul lui Dumnezeu, dacă nu cultiv sfințenia practică într-un mod sârguincios, atât în inimă cât și în viață, atunci nu voi intra niciodată în Rai și nu mă voi bucura niciodată de priveliștea glorioasă a cerului. De aici rezultă relevanța și urgența acestui îndemn: „Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu”. În joc se află de departe lucruri prea importante ca să rămânem într-o stare de incertitudine în această chestiune vitală, și numai religiosul ușuratic va ignora acest îndemn imperativ.

Chemarea la cercetarea atentă de sine își capătă urgența din marele pericol al amăgirii de sine. Păcatul întunecă mintea, așa că omul este incapabil să își perceapă starea reală înaintea lui Dumnezeu. Satana a orbit „mintea necredincioasă” (2 Cor. 4:4). Mândria adânc înrădăcinată în inimile noastre ne determină să credem ce este cel mai bine despre noi înșine, așa că, dacă în inimă se ridică o întrebare, suntem constant înclinați să ne găsim scuze. Prin natura noastră, suntem posedați de un duh de lenevie, așa încât nu avem dispoziția de a trudi la acea cercetare reală de sine, așa cum suntem chemați. Astfel, majoritatea vastă a pretinșilor religioși rămân cu o cunoaștere mentală a adevărului, cu o atenție îndreptată către formele și ceremoniile exterioare ale religiei, fiind mulțumiți cu simpla literă a unor versete precum Ioan 3:16, refuzând să își „întărească chemarea și alegerea” (2 Petru 1:10).

Dumnezeu ne-a avertizat clar în Cuvântul Lui: „Este un neam de oameni care se crede curat, și totuși nu este spălat de întinăciunea lui” (Prov. 30:12). El i-a așezat înaintea ochilor noștri pe cei care spun, „Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic”, dar care nu știu că sunt „ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi” (cf. Apoc. 3:17). Trebuie observat că acei oameni se aflau în biserică și trăiau într-o vreme când ultimul dintre apostoli încă nu părăsise pământul. Hristos ne-a spus că „mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Da, ei afirmă că, „am mâncat și am băut în fața Ta” (Luca 13:26); și totuși El le va răspunde astfel: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:21-23). Cum ar trebui ca astfel de cuvinte să ne facă pe noi toți să tremurăm! Cât de potrivit este deci să „luăm seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu”. Trist este că astfel de cuvinte, scrise mai întâi acelora care fuseseră denumiți „frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească” (3:1), ajung ca, în final, să cadă în mare parte asupra unor urechi care nu iau aminte la ele.

Realitatea este că sârguința și onestitatea noastră în cercetarea de sine va fi dependentă în mare măsură de prețul pe care îl punem pe sufletele noastre și de interesul nostru față de lucrurile veșnice. Marea majoritate a pretinșilor creștini de astăzi sunt cu mult mai ocupați de trupurile lor decât de sufletele lor, cu mult mai interesați de plăcerile carnale decât de bogățiile spirituale, cu mult mai pasionați de mângâierile pământești decât de cele cerești, și umblă mai mult după opinia bună a semenilor lor decât după acceptarea din partea lui Dumnezeu. Cât de puțini devin oameni serioși, profund interesați să își cerceteze bine temeliile și să testeze fiecare centimetru al terenului pe care stau. Pentru aceștia, religia nu este un lucru cu care se îmbracă și se dezbracă după toane. Preocuparea lor majoră este unde își vor petrece veșnicia. Orice alt subiect din viață se prăbușește în totală neimportanță în fața cercetării vii de a se asigura de faptul că au rădăcină serioasă în ei.

O, cititorul meu, poți fi mulțumit cu religia superficială și ieftină a zilelor noastre, care ignoră total chemarea urgentă a Fiului lui Dumnezeu: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă” (Luca 13:24)? Poți fi mulțumit cu „lucrurile dulci” propovăduite acum de la aproape fiecare amvon? Poți să mergi alături de mulțimea cea mare care pretinde că L-a „primit pe Hristos ca Mântuitor personal”, câtă vreme nu vezi nicio minune a harului produsă în inimile lor, în timp ce Domnul însuși afirmă: „Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7:14)? Îndrăznești oare să depinzi de o „decizie” anume făcută pe când erai stârnit profund de anumite anecdote și povestioare care ținteau emoțiile tale? Ai în viața ta mai mult decât o schimbare în gândirea ta religioasă sau o reformare în lucrurile tale exterioare pentru a arăta că ești „o făptură nouă în Hristos Isus”? Te implor să nu tratezi cu ușurătate acest cuvânt presant: „Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu”…

„Nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu” – aceasta este clauza care a stârnit controversa, chiar dacă în realitate nu există o exprimare clară în favoarea ei, căci nici notițele din limba greacă nu vorbesc despre așa ceva. Rădăcina cuvântului folosit aici și tradus ca „abată” apare de mai multe ori în Noul Testament, dar nicăieri nu are forța unui „a cădea din”. Ea are sensul de „a-i lipsi” sau „a fi deficitar la”. În Romani 3:23, termenul este tradus prin expresia „sunt lipsiți de”, în Luca 15:14 prin „a duce lipsă”, în 2 Corinteni 12:11 prin „a fi mai prejos”, în Matei 19:20 prin „a-i lipsi”, în Filipeni 4:12 ca „a fi în lipsă”, iar în Evrei 11:37 prin a fi „lipsit de toate”. Astfel, nu este loc pentru incertitudine în ce privește sensul acestui îndemn: „Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la – să fie lipsit, să fie deficitar, să îi lipsească – harul lui Dumnezeu”.

Dar la ce se referă expresia „harul lui Dumnezeu” de aici? Răspunsul nu este unul ușor, căci cuvântul „har” trebuie privit uneori obiectiv, alteori subiectiv. În anumite pasaje, el se referă la favoarea necondiționată a lui Dumnezeu, în altele la acțiunea Sa binevoitoare în inimă, iar în altele la efectele produse prin acțiunea harului. În pasajul nostru, se pare că autorul l-a folosit mai abstract, având în vedere o arie mai cuprinzătoare pentru a-l aplica mai larg, mai multor cazuri… Mă voi strădui să arăt unele dintre cazurile diferite la care se aplică acest îndemn, așa cum am înțeles eu.

„Prin expresia ‚harul lui Dumnezeu’ se are în vedere favoarea bună din partea lui Dumnezeu și acceptarea în Hristos, așa cum este propusă și declarată în Evanghelie. Ea constă astfel din toate îndurările și privilegiile spirituale, manifestate în înfiere, îndreptățire, sfințire și mângâiere. Aceste lucruri izvorăsc din dragostea, harul și bunătatea lui Dumnezeu, manifestate în Hristos și, pentru că sunt efectele lor, sunt denumite ‚harul lui Dumnezeu’. Obținerea și părtășia la aceste lucruri constituie ținta credinței și a mărturisirii Evangheliei de către oameni, fără de care ambele sunt inutile. Acesta este harul din care, în contextul mărturisirii Evangheliei de către oameni, ei pot să ‚se abată de la’, adică să se afle în situația rea față de care sunt avertizați”.¹

Așadar, oamenii pot „să se abată de la harul lui Dumnezeu”, prin a nu se supune termenilor Evangheliei. Acești termeni sunt respingători pentru omul firesc: sunt dezgustători pentru poftele lui carnale și îi umilesc mândria. Totuși, majoritatea oamenilor eșuează la primul dintre aceste două puncte. Evanghelia îi cheamă pe păcătoși să se pocăiască, și ei nu pot face acest lucru cu sinceritate până nu predau armele răzvrătirii lor împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeul de trei ori sfânt nu va ierta niciun om atâta vreme cât acest om este hotărât să umble după plăcerile proprii și să își continue viața de păcat.

Din nou, Evanghelia îi cheamă pe păcătoși să Îl primească pe Hristos Isus ca Domn – să Îi cedeze tronul inimilor lor, să se plece sub toiagul Său de cârmuire. Răscumpărătorul sfânt nu va mântui niciun om care nu este dornic ca Hristos să stăpânească peste el (Luca 19:14).

În al doilea rând, a „te abate de la harul lui Dumnezeu” înseamnă să fii satisfăcut cu ceva mai puțin decât harul divin comunicat și care stăpânește în inimă. Înseamnă să fii mulțumit cu un fel de religie care substituie harul lui Dumnezeu. Mulți oameni sunt amăgiți printr-o „formă de evlavie”, a cărei „putere” nu o cunosc (2 Tim. 3:5). Mulți oameni confundă cunoașterea mentală a adevărului cu minunea harului produsă în inimă! Mulți oameni înlocuiesc formele și ceremoniile exterioare ale religiei cu cunoașterea practică a esenței lor! Mulți oameni confundă reformarea exterioară a vieții cu regenerarea divină și transformarea spirituală a sufletului! Vai, despre cât de mulți oameni trebuie să se spună: „El se hrănește cu cenușă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-și mântuiască sufletul” (Isaia 44:20)? O, cât de puțini sunt cei care cunosc „harul lui Dumnezeu în adevăr” (Col. 1:5, lit. KJV). Tu îl cunoști, cititorul meu? Îl cunoști?

„Unii și-au păstrat un caracter admirabil în aparența vieților lor, și totuși au eșuat să capete harul lui Dumnezeu din cauza unor păcate secrete. Ei au ajuns să se convingă chiar și pe ei înșiși de închipuirea lor că sunt credincioși, și totuși nu cunoșteau credința adevărată, pentru că nu aveau sfințenie interioară, ci îi permiteau unui păcat să stăpânească peste ei, complăcându-se în patimi nesfinte, și astfel, chiar dacă au fost duși la morminte ca oi, ei au murit cu o nădejde falsă și au ratat viața veșnică. Aceasta este o stare extrem de groaznică, și probabil că unii de aici se află în ea. Ne-ar face bine să ne însușim această rugăciune: ‚Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei’ (Ps. 139:23-24). Ești zelos în rugăciunea personală? Iubești citirea Bibliei? Ai frica de Dumnezeu înaintea ochilor tăi? Ai cu adevărat părtășie cu Dumnezeu? Îl iubești cu adevărat pe Hristos? Pune-ți adesea aceste întrebări, căci deși noi predicăm Evanghelia fără plată a lui Isus Hristos pe cât de clar se poate, cred că este la fel de necesar să te îndemnăm la cercetarea de sine și să stârnim în tine o nerăbdare sfântă de a afla adevărul stării tale. Ar trebui să se ridice adesea în tine această întrebare: Am eu harul lui Dumnezeu, sau nu? Sunt o bucată de cristal asemănător diamantului, dar care nu este diamant?’”.²

În al treilea rând, mulțimi de oameni „se abat de la harul lui Dumnezeu” prin a nu persevera în folosirea mijloacelor exterioare. Ei sunt foarte sârguincioși și zeloși la început, dar la scurt timp devin nepăsători și leneși. „Există unele persoane care, pentru o vreme, par să se afle în posesia harului lui Dumnezeu și manifestă anumite dovezi exterioare că ar fi creștini, dar, în final, vine ispita, ea fiind perfect potrivită gusturilor lor depravate, astfel că sunt purtați departe, odată cu ea. Ei ratează harul lui Dumnezeu. Ei par că l-ar fi obținut, dar eșuează tocmai în punctul final – ca un om de afaceri care face bani pentru o vreme, dar falimentează tocmai la sfârșit. Ei ratează harul lui Dumnezeu asemenea unei săgeți trasă dintr-un arc, care merge drept către țintă pentru o vreme, dar, pentru că are puțină forță în ea, ratează ținta. Există unii care au alergat bine, dar ce anume i-a împiedicat să asculte de adevăr?”³

În final, chiar și creștinii autentici pot să se „abată de la harul lui Dumnezeu” prin a nu folosi ceea ce Dumnezeu le-a dat deja. Lor le-a fost dată credința, dar cât de puțin o folosesc! Pentru ei există o plinătate infinită în Hristos, dar cât de puțin extrag ei din aceasta! Ei au privilegii uimitoare, dar le folosesc prea puțin. Lor le-a fost dată lumina, dar umblă prea puțin în ea. Ei ratează să vegheze și să se roage ca să nu cadă în ispită (Marcu 14:38). Ei eșuează să se curețe de toate spurcăciunea cărnii și a duhului (2 Cor. 7:1). Ei ratează să crească în harul și în cunoștința Domnului Isus (2 Petru 3:18). Ei nu se păzesc de idoli (1 Ioan 5:21). Ei nu rămân activi în dragostea lui Dumnezeu (Iuda 21). Astfel, prin aceste eșecuri, pacea lor este tulburată, bucuria lor este diminuată, mărturia lor este pătată, ceea ce aduce disciplinări frecvente asupra lor.

Fragment din Studies in the Scriptures, disponibilă în limba engleză la Chapel Library.

Note bibliografice și explicative

(1) John Owen, An Exposition of the Epistle to the Hebrews, ed. W. H. Goold, Vol. 24, Works of John Owen (Edinburgh: Johnstone and Hunter, 1854), p. 290.

(2) C. H. Spurgeon, „The Winnowing Fan” în The Metropolitan Tabernacle Pulpit Sermons, Vol. 16 (London: Passmore & Alabaster, 1870), p. 393.

(3) Spurgeon, p. 392-393.

Oricât de firavă și imperfectă ar fi sfințenia celor mai buni sfinți, ea este un lucru real și are un caracter imposibil de confundat, așa cum sunt sarea și lumina. Această sfințenie nu este un lucru care începe și se sfârșește cu o pretenție zgomotoasă, ci ea mai degrabă se va vedea decât să se audă. – J.C. Ryle