Cercetează-ți credința

Credința este sufletul creștinismului. Oricine greșește în acest aspect, greșește spre condamnarea sa veșnică. Mulți oameni pier având o falsă pace pentru că au o înțelegere greșită asupra credinței. Alții își petrec zilele în întristări, temându-se de faptul că nu se află în posesia credinței adevărate, când ei, fiind credincioși adevărați, ar avea toate motivele să meargă înainte bucurându-se. De aceea, este necesar să facem deosebirea cea mai clară între credința adevărată și credința temporară, trecătoare. Fie ca Domnul să-mi dea harul și abilitatea de a prezenta clar aceste diferențe.

Oamenii nu ar trebui să își imagineze că aceste două feluri de credință – credința adevărată și credința temporară – seamănă atât de mult încât nu pot fi deosebite pentru că ar fi diferite doar în grad și în durată. Ele diferă în esența naturii lor. Diferența dintre ele este comparabilă cu diferența dintre moarte și viață, sau dintre întuneric și lumină. Totuși, dificultatea deosebirii între acestea două ține de om și de maniera în care el o aplică propriei persoane. Un credincios adevărat, întrucât a primit lumină pentru a face deosebire între diverse lucruri, poate fi convins mai ușor de faptul că are adevărata credință prin comparație cu a-l convinge pe credinciosul temporar de credința lui efemeră. Credinciosul temporar nu cunoaște esența adevărată și natura unică a credinței mântuitoare, chiar dacă poate fi capabil să vorbească despre ea pe baza Cuvântului lui Dumnezeu și a mijloacelor despre care a citit sau auzit de la copiii lui Dumnezeu, care au vorbit sau scris despre acest subiect.

Aș vrea să duc această idee mai departe și să demonstrez necesitatea cercetării de sine în privința credinței: oricine ai fi, atunci când citești sau auzi citite aceste lucruri, întrebarea care ți se pune este aceasta: Ce spui despre propria persoană? Ești un credincios adevărat sau nu? Vino și adu-ți răspunsul înaintea unui Dumnezeu care știe totul. Vino și cercetează-te îndeaproape, examinează-ți viața. Iată care sunt motivele pentru care trebuie să faci această cercetare:

În primul rând, în acest moment ești fie un copil al lui Dumnezeu sau un copil al Satanei. Nu pot fi simultan în ambele situații, nici nu poți fi neutru, căci nu există a treia opțiune. Imprimă clar acest gând în inima ta, indiferent cât de deosebit sau cât de disprețuit ai crede că ești, oricât de binecuvântat sau ticălos te vezi. Oare nu merită tot efortul de a te cerceta pentru a vedea cine ești? Ar trebui ca omul să fie nepăsător într-un subiect atât de important? Ar trebui să reflectăm la sfârșitul fecioarelor neînțelepte, care nu au luat în considerare această practică a cercetării de sine.

În al doilea rând, nu toți cei botezați și nici toți cei care vin la biserică ori iau parte la Cina Domnului sunt credincioși adevărați. Da, doar puțini și de departe o minoritate dintre ei sunt adevărații credincioși aflați pe calea către fericirea veșnică. Gândește-te la o mulțime de oameni, ca una pe care o găsești în piață, unde oamenii pot fi văzuți amestecându-se ca niște furnici într-un mușuroi, și așa vei găsi mulțimi de oameni care umplu bisericile. Totuși, când faci aceasta, gândește-te la următoarele lucruri: Simon, vrăjitorul, fusese botezat (F.A. 8:13); oaspetele fără haină de nuntă a stat așezat o vreme la masă (Matei 22:11); jumătate dintre fecioare erau neînțelepte (Matei 25:2). Puțini sunt cei aleși (Matei 20:16). Puțini sunt cei care intră pe poarta cea strâmtă și merg pe calea îngustă, în timp ce mulți sunt cei care merg pe calea lată și care aleargă către condamnarea lor intrând pe poarta cea lată (Matei 7:13-14). Astfel, îți vine rândul să răspunzi la întrebare: N-ar trebui să te întrebi care este nădejdea ta? „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26:22); „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” (v. 25).

În al treilea rând, este un lucru foarte dăunător să neglijezi cercetarea de sine și testarea propriei inimi. O astfel de neglijență îi ține pe mulți oameni captivi în somnul nepăsării. Ea îi determină să piardă vremea. Ea face mijloacele harului inutile și neputincioase. Ea împietrește inima împotriva tuturor avertismentelor și a judecăților lui Dumnezeu. Îl ține rob față de lume și păcat. Da, ea este cheia prin care el încuie Raiul și descuie Iadul pentru sine.

În al patrulea rând, cercetarea de sine este foarte benefică. Ea îl face pe cel care o practică să devină conștient de relele care locuiesc în inima lui. Ea îl face să cunoască dreptatea răzbunătoare a lui Dumnezeu. Ea îl face preocupat, înfricoșat și nedumerit cu privire la propria soartă. Ea îl determină să alerge la Isus spre îndreptățire¹ și sfințire.² Ea îl face pe om să fie serios în inima lui. Dacă el vede harul, lumina, viața și credința, nu poate fi descrisă bucuria ce rezultă în inimă și efectul ei dătător de putere! Ea îi furnizează repetat curaj acelui om, căci el capătă mai multă libertate în rugăciune și cunoaște căile prin care Dumnezeu tratează sufletele. Ea îi înveselește inima și are o influență sfințitoare asupra tuturor acțiunilor sale. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăță, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3).

În al cincilea rând, neglijarea acestei cercetări de sine din cauza leneviei, descurajării sau disperării îi fură omului toată mângâierea și bucuria, îi împiedică creșterea spirituală și Îi refuză lui Dumnezeu cinstea care I se cuvine. De aceea, cercetează-te frecvent și dă cât de des poți un răspuns satisfăcător la această întrebare: „Simone… Mă iubești?” (Ioan 21:17).

Aceasta asta este și porunca expresă a lui Dumnezeu și, oricine o neglijează, nu se supune voii Lui, fiind neascultător față de Domnul. Cum poate un astfel de om să prospere? „Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm” (Plâng. 3:40); „Veniți-vă în fire și cercetați-vă, neam fără rușine” (Țef. 2:1); „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși” (1 Cor. 11:28); „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă încercați-vă. Nu recunoașteți voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați” (2 Cor. 13:5). Supune-te sfatului și poruncii lui Dumnezeu, și îți va fi bine.

În al șaselea rând, este posibil ca omul să ajungă la cunoașterea stării sale spirituale, să știe dacă este în legământul harului³ cu Dumnezeu și dacă este credincios sau nu. Dacă ne imaginăm că acest lucru ar fi imposibil, aceasta ar determina un declin în preocuparea serioasă pentru situația spirituală și, de aceea, doresc să spun că este posibil ca omul să-și cunoască starea. Mireasa știa că Isus era al ei: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui” (Cânt. 2:16). „Știu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25); „…vei ști astfel că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov” (Isaia 60:16). „Căci sunt bine încredințat” etc. (Rom. 8:38). „Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Cor. 2:12). „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc” (Gal. 2:20).

Astfel, trebuie observat că este posibil ca o persoană să fie sigură de mântuirea ei. De aceea, străduiește-te să obții această siguranță. Tot așa, este posibil ca un om firesc să fie convins de faptul că este în starea sa neregenerată.

În al șaptelea rând, chiar dacă este posibil ca omul să ajungă la această conștientizare prin harul Duhului Sfânt, nu toți fac acest lucru. Mii de oameni vor merge în Iad, imaginându-și că vor ajunge în Rai. De asemenea, vor fi mulți care vor intra în Rai, oameni care s-au temut că nu vor ajunge acolo. Chiar și cei care par să fie puternici pot să ajungă de îndată slabi și să alunece în întuneric. „Când îmi mergea bine, ziceam: ‚Nu mă voi clătina niciodată!’ Doamne, prin bunăvoința Ta mă așezasei pe un munte tare… dar Ți-ai ascuns Fața, și m-am tulburat” (Ps. 30:6-7).

În unii oameni părtași ai legământului harului există încă mult întuneric, așa că ei nu au o percepție clară asupra a ceea ce constituie lumina și viața. Chiar dacă ei cunosc acest lucru când nu se gândesc la ei înșiși și ar fi capabili să facă deosebirea clară în ceea ce-i privește pe alții, totuși le lipsește suficientă lumină pentru a observa aceste haruri în ei înșiși. Mai mult, în ei rămâne atât de mult din omul cel vechi, lucru asupra căruia ei se concentrează până acolo încât își pun întrebări dacă acesta poate coexista cu harul, așa că ei trăiesc între nădejde și frică. De aceea, ei sunt niște biete ființe, chiar dacă se află în posesia harului. Alții au opinii bune despre ei înșiși, dar se înșeală amarnic. „Este un neam de oameni care se crede curat, și totuși, nu este spălat de întinăciunea lui” (Prov. 30:12). De aceea, gândește-te la cât de necesar este să ne cercetăm inimile și să le examinăm pentru a vedea cine și în ce stare suntem.

Fragment din The Christian’s Reasonable Service, Vol. 2, Reformation Heritage Books, 307-310; www.heritagebooks.org; folosit cu permisiune.

Note bibliografice și explicative

(1) Îndreptățirea (justificarea) este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El ne iartă toate păcatele (Rom. 3:24; Efes. 1:7) și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Lui (2 Cor. 5:21) doar pe baza faptului că neprihănirea lui Hristos ne-a fost pusă în cont (Rom. 5:19) și am primit-o doar prin credință (Gal. 2:16; Filip. 3:9). (Spurgeon’s Catechism, Q. 32). Vedeți revista Vestitorul Evangheliei Harului nr. 1, Justificarea; disponibilă în limba română la Editura MAGNA GRATIA.

(2) Sfințirea este lucrarea Duhului lui Dumnezeu prin care suntem înnoiți în întreaga ființă după chipul lui Dumnezeu și făcuți capabili să murim tot mai mult față de păcat și să trăim tot mai mult în neprihănire. (Spurgeon’s Catechism, Q. 34).

(3) Legământul harului – planul de răscumpărare bun și veșnic al lui Dumnezeu, conceput dinainte de creația lumii, anunțat pentru prima dată în Geneza 3:15, revelat progresiv în istorie, împlinit în Persoana și lucrarea lui Isus Hristos, și aplicat/însușit prin credința în El.

Dacă nu te cercetezi în inima ta, ai putea să te așezi și să spui, ‚da, totul este bine’. Totuși, procedând astfel, ai putea să hrănești în duhul tău o pace care va sfârși odată cu pierzarea ta finală, și ai putea să nu îți deschizi niciodată ochii pentru a vedea amăgirea decât atunci când îi vei ridica în Iad. – Charles H. Spurgeon

La ce îi va folosi omului să audă că Hristos a fost trimis pentru a-l răscumpăra pe păcătos sau că a fost plătită o răscumpărare, că păcatul poate fi iertat, că Iadul poate fi evitat, că se poate ajunge în cer, cu condiția credinței, și să nu știe dacă are un har atât de avantajos în inima lui? Ce mângâiere am putea avea în Hristos, în patima Sa meritorie, în învierea și înălțarea Lui triumfătoare, în mijlocirea Lui convingătoare, dacă nu știm, prin credință, că suntem uniți cu El? Dacă putem găsi acest har în sufletele noastre, ce bucurie negrăită rezultă de-aici! Ca un Împărat, Hristos îmi va proteja sufletul; ca un Preot, El a ispășit păcatele mele; și ca un Profet, Hristos va îndepărta neștiința mea. Sufletul meu a fost în mintea Lui când s-a aflat pe cruce, grijile mele sunt în pieptul Lui acum, în cer, iar numele meu este scris în cartea supușilor Lui. – Stephen Charnock