O epocă a pericolelor spirituale

Trăim într-o epocă a pericolelor spirituale speciale. Probabil că niciodată de la începutul lumii nu au existat avalanșe atât de mari de simple pretenții exterioare ale religiei, cum vedem în zilele noastre. O proporție dureros de mare a congregațiilor [din țara noastră] este formată din oameni neconvertiți, care nu cunosc religia inimii, nici n-au venit vreodată la Masa Domnului și nici nu Îl mărturisesc pe Hristos în viețile lor zilnice. Mai apoi, mulți dintre cei care aleargă mereu după predicatori și se îngrămădesc să asculte predici speciale nu sunt mai buni decât niște tobe seci și decât niște chimvale zăngănitoare, fiind lipsiți de cea mai mică fărâmă de creștinism viu, adevărat. Pilda Semănătorului își primește continuu ilustrații vii și dureroase. În orice loc ai privi, vei vedea din abundență ascultători ai Evangheliei precum semințele căzute pe pământ bătătorit, cele căzute pe pământ stâncos și cele înecate de spini și mărăcini.

Mă tem că viața multor pretinși religioși din această vreme nu este cu nimic mai bună decât un curs continuu de beție spirituală. Acești oameni tânjesc într-un fel morbid după distracție proaspătă, și par să le pese prea puțin ce anume primesc, doar să primească ceva. Orice predicare li se pare la fel, și par să fie incapabili să vadă diferențele, atâta vreme cât li se pare original, le gâdilă urechile și pot să stea ascunși într-o mulțime. Cel mai rău lucru este că există sute de credincioși proaspeți, încă slabi în credința lor, care sunt atât de infectați de aceeași atracție după lucruri ce incită simțurile, încât ei cred că este o datorie să umble neîncetat după așa ceva. Aproape insensibili față de ei înșiși, aceștia își însușesc un fel de creștinism sentimental, senzațional și isteric, până acolo încât nu sunt niciodată mulțumiți cu „cărările vechi” ci, asemenea atenienilor, aleargă mereu după ceva nou (F.A. 17:21). A devenit aproape o raritate să vezi un proaspăt credincios caracterizat de o gândire calmă, fără a se arăta ghiftuit teologic, încrezător în sine și mândru, fiind mai degrabă dispus să îi învețe pe alții decât să învețe să fie mulțumit cu un efort zilnic și statornic de a crește în asemănarea cu Hristos și de a face lucrarea lui Hristos în liniște și neostentativ. Mult prea mulți tineri credincioși arată ce rădăcini firave au și cât de puțină cunoștință se află în inimile lor, și fac aceasta prin mult zgomot, neînfrânare și o dispoziție bolnavă de a-i contrazice și zdrobi pe creștinii mai bătrâni, manifestând o încredere bolnavă în propria înțelepciune, de altfel una închipuită! Ar fi bine ca astfel de oameni să nu o sfârșească – după ce au fost purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură – alăturându-se unor secte înguste și puse pe condamnarea altora, sau îmbrățișând unele erezii iraționale, bine croșetate pentru a le anihila simțurile. Cu siguranță că există o mare nevoie pentru cercetarea de sine în vremuri ca acestea. Când privim în jurul nostru, am putea să ne întrebăm foarte bine: „Ce să facem pentru binele sufletelor noastre?”

În încercarea de a răspunde acestei întrebări, cred că cel mai scurt plan ar fi acela de a sugera o listă de subiecte pentru cercetarea de sine pe care să le parcurgem unul câte unul, în ordine. Procedând astfel, nădăjduiesc că acest articol va cădea în mâinile unuia dintre acești oameni. Îl invit pe fiecare cititor să mi se alăture într-o cercetare de sine liniștită, vreme de câteva minute. Doresc să îmi vorbesc mie, dar să îți vorbesc și ție. Nu mă apropii de tine ca un dușman, ci ca un prieten. „Dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți [și pentru voi], este să fie mântuiți” (Rom. 10:1). Suportă-mă dacă voi spune lucruri care, la prima vedere, par aspre și severe. Crede-mă, acela care îți spune adevărul pe față îți este cel mai bun prieten.

De aceea, în primul rând aș pune următoarea întrebare: Ne gândim noi vreodată cu adevărat la sufletele noastre? Mă tem că mii de oameni nu pot să răspundă satisfăcător la această întrebare. Ei nu îi conferă subiectului religiei niciun loc în gândurile lor. De la începutul anului și până la sfârșit, ei sunt absorbiți de umblarea după afaceri, plăceri, politică, bani sau tot felul de pasiuni. Moartea, judecata, veșnicia, Raiul, Iadul și lumea ce vine nu sunt subiecte luate în considerare de ei. Acești oameni trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată, nu ar învia niciodată, nici nu vor sta înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu sau să primească vreo sentință veșnică! Ei nu se împotrivesc deschis religiei, căci nici măcar nu s-au gândit suficient dacă și cum să facă acest lucru. Tot ce fac ei este să bea, să mănânce, să doarmă, să câștige și să cheltuie bani, ca și cum religia ar fi o simplă ficțiune, nu o realitate. Ei nu sunt nici papistași, nici socinieni¹, nici păgâni,² nici din biserica de sus, biserica de jos sau biserica mare.³ Ei nu sunt nimic, și nu se necăjesc să își formeze opinii. Nici nu poate fi imaginată o modalitate de a trăi mai irațională și lipsită de simțiri. Ei nu pretind nici măcar că se gândesc la aceasta. Ei nu se gândesc niciodată la Dumnezeu, decât dacă sunt înfricoșați pentru câteva minute de apariția bolii, a morții în familiile lor sau în cazul unui accident. În afara unor astfel de momente de întrerupere, ei par să ignore religia cu totul și să meargă pe calea lor – reci și netulburați – ca și cum n-ar exista nimic vrednic la care să se gândească cu excepția acestei lumi.

Este greu să îți imaginezi o viață mai nevrednică pentru o ființă nemuritoare decât cea pe care tocmai am descris-o, căci aceasta îl coboară pe om la nivelul unui animal. Totuși, aceasta este, literalmente și în realitate, viața a mulțimi de oameni din țara noastră, și, pe măsură ce ei trec în nemurire, locul lor este luat de alte mulțimi asemenea lor. Fără îndoială, peisajul este oribil, tulburător și chiar revoltător, dar, din nefericire, este unul cât se poate de adevărat. În fiecare oraș mai mare, în fiecare piață, la fiecare bursă, în fiecare club, vei vedea specimene ale acestei clase oameni numărând mulțimi întregi – oameni care se gândesc la orice lucru de sub soare cu excepția singurului lucru necesar: mântuirea sufletului lor. Asemenea evreilor din vechime, ei nu se gândesc la căile lor, nu „iau aminte la Mine… nu se gândesc la ce li se va întâmpla… căci ei nu știu că fac rău cu aceasta” (Isaia 1:3; Hagai 1:7; Deut. 32:29; Ecl. 5:1). La fel ca Galion, nu le pasă de niciunul dintre aceste lucruri, căci niciunul nu le stă în cale (F.A. 18:17). Dacă prosperă în această lume, se îmbogățesc și au succes în viață, ei sunt lăudați și admirați de contemporanii lor. Nimic nu are succes [în Anglia] precum succesul! Dar aceste lucruri nu pot trăi veșnic. Ei vor trebui să moară și să se înfățișeze înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, și ce se va întâmpla cu ei? Când există în țara noastră un grup atât de mare de astfel de oameni, niciun cititor nu trebuie să se mire că îl întreb dacă aparține acestui grup sau nu. Dacă da, ar trebui să pui un semn pe pragul ușii tale, așa cum se obișnuia să se pună în fața casei lovită de ciumă în urmă cu două secole, iar semnul acesta să spună: „Doamne, ai milă de noi”. Privește la clasa de oameni pe care tocmai ce am descris-o, apoi cercetează-ți sufletul.

În al doilea rând, aș vrea să ne întrebăm dacă facem ceva concret pentru sufletele noastre. În țara noastră există mulți oameni care se gândesc ocazional la religie dar, din nefericire, ei nu trec niciodată de stadiul gândurilor. După o predică ce i-a deranjat, după o înmormântare, sub presiunea bolii, într-o duminică seara, când lucrurile merg rău în familiile lor, când întâlnesc un exemplu deosebit al unui creștin sau când le cade în mână o carte sau o broșură religioasă atractivă, ei se gândesc pentru o vreme și chiar discută întrucâtva despre religie, într-o modalitate vagă. Totuși, ei se opresc acolo ca și cum simplele gânduri sau vorbe ar fi suficiente ca să îi mântuiască. Ei întotdeauna doresc, intenționează, își propun, sunt hotărâți, și ne spun că ei „știu” ce este drept și „speră” să fie găsiți neprihăniți în final, dar nu trec niciodată la acțiune. Nu vei vedea nicio separare concretă de slujirea lumii și a păcatului, nicio purtare a crucii și nicio umblare după Hristos, nicio acțiune practică în creștinismul lor. Viața lor este petrecută jucând rolul fiului din pilda Domnului nostru, căruia tatăl i-a spus: „du-te astăzi de lucrează în via mea!… fiul acesta a răspuns: ,Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus” (Matei 21:28-30). Ei sunt ca aceia pe care Ezechiel îi descrie, cărora le plăcea predicarea lui, dar care nu practicau niciodată ceea ce el îi învăța: „și vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor. Iată că tu ești pentru ei ca un cântăreț plăcut, cu un glas frumos și iscusit la cântare pe coarde. Ei îți ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc” (Ezec. 33:31-32). În vremuri ca acestea, când auzirea și gândurile lipsite de acțiune sunt lucruri atât de răspândite, nimeni nu se poate mira că insist asupra oamenilor în ce privește nevoia absolută a cercetării de sine. De aceea, îl voi întreba din nou pe cititorul meu: „Ce faci pentru binele sufletului tău?”

În al treilea rând, aș vrea să ne punem întrebarea dacă ne mulțumim conștiințele cu o simplă religie formală. Nenumărați oameni din țara noastră naufragiază chiar în această vreme lovindu-se de această stâncă. Asemenea fariseilor din vechime, ei pun mare preț pe lucrurile exterioare ale creștinismului, în timp ce neglijează complet aspectele interioare și spirituale. Ei sunt grijulii să participe la toate slujirile la locul de închinare și țin cu regularitate toate formele și rânduielile. Ei nu sunt niciodată absenți de la părtășie, când este administrată Cina Domnului… Ei sunt adesea dedicați bisericii, sectei sau congregației lor, și sunt gata să se lupte cu oricine nu este de acord cu ei. Totuși, în toată această vreme, în inima lor nu există niciun fel de religie. Oricine îi cunoaște îndeaproape poate să vadă chiar și cu o jumătate de ochi că dorințele lor sunt ațintite către lucrurile de jos, nu către cele de sus, și că acești oameni încearcă să compenseze absența creștinismului interior printr-o cantitate excesivă de forme exterioare. Această religie formală nu le face niciun bine real. Ei nu sunt satisfăcuți. Întrucât au început cu lucrurile greșite și pentru că pun pe primul plan aspectele exterioare, ei nu cunosc nimic din bucuria și pacea interioară duhovnicească, așa că își petrec viețile într-o luptă constantă, fiind conștienți în taină că există ceva greșit în ei, dar nu știu ce anume. La urma urmei, ei pot trece de la un stadiu al formalismului la altul până când, în disperare, se prăbușesc fatal și cad într-o gândire papistașă!

Când pretinșii creștini de acest fel sunt atât de numeroși, nimeni nu trebuie să se mire de ce insist asupra importanței copleșitoare a cercetării atente a inimii. Dacă iubești viața, nu te lăsa mulțumit cu coaja și carcasa religiei. Amintește-ți de cuvintele Mântuitorului nostru despre formaliștii evrei din vremea Sa: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești” (Matei 15:8-9). Pentru ca sufletele noastre să ajungă la cer, este nevoie de mai mult decât să mergem cu sârguință la biserică și să primim Cina Domnului. Mijloacele harului și aspectele formale ale religiei sunt utile în felul lor, iar Dumnezeu rareori face vreun lucru pentru Biserica Lui fără acestea. Totuși, trebuie să ne păzim ca nu cumva să naufragiem chiar lovindu-ne de farul care, altfel, ne ajută arătându-ne calea către port. De aceea, întreb din nou: „Ce faci pentru binele sufletului tău?”

În al patrulea rând, aș vrea să ne întrebăm dacă am primit cu adevărat iertarea păcatelor noastre. Cred că sunt puține persoane care își imaginează că pot respinge adevărul că sunt niște păcătoși. Probabil că unii ar spune că ei nu sunt atât de răi pe cât sunt mulți alții, și că n-au fost atât de stricați în păcatele lor. Dar repet, puțini ar fi cei care să pretindă că ei au trăit întotdeauna ca niște îngeri fără să facă, să spună sau să gândească vreodată un singur lucru greșit în toate zilele vieților lor. Pe scurt, noi toți trebuie să mărturisim că suntem, mai mult sau mai puțin, păcătoși, și, ca atare, suntem vinovați înaintea lui Dumnezeu. Fiind vinovați, trebuie să fim fie iertați, fie pierduți și condamnați pe veci în ziua de apoi.

Slava religiei creștine este că ea ne oferă exact iertarea de care avem nevoie – completă, fără plată, perfectă și veșnică… Această iertare a păcatelor a fost procurată pentru noi de Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos. El a procurat pentru noi această iertare prin venirea Sa în lume ca să fie Mântuitorul nostru, și prin viața, moartea și învierea Lui ca Substitut al nostru. El obținut-o pentru noi cu prețul sângelui Său vrednic, suferind în locul nostru pe cruce și satisfăcând dreptatea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Dar această iertare – oricât este ea de măreață, completă și glorioasă – nu devine proprietatea fiecărui om în mod automat. Nu este un privilegiu ca fiecare membru al Bisericii să intre în posesia ei doar pe baza acestei calități. Iertarea este un lucru pe care fiecare individ trebuie să îl primească pentru sine, prin credință personală, pe care trebuie să îl apuce prin credință, să și-l aplice prin credință, să îl facă să fie al lui prin credință, altfel, în ceea ce îl privește, moartea lui Hristos nu îi este de niciun folos. „Cine crede în Fiul, are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Nu există condiții imaginabile care să fie mai simple și mai potrivite pentru om… Ceea ce se cere este doar credința, și credința nu este altceva decât încrederea smerită, din inimă, a sufletului care dorește să fie mântuit. Isus poate și este dornic să mântuiască, dar omul trebuie să vină la El și să creadă. Toți cei care cred sunt imediat îndreptățiți și iertați, dar nu există iertare fără a crede.

Și cred că tocmai în acest aspect mulțimi de oameni [pretinși creștini] eșuează și se află în pericolul iminent de a fi pierduți pe veci. Ei știu că nu există nicio iertare a păcatului fără Isus Hristos. Ei îți pot spune că nu există niciun Mântuitor al păcătoșilor, niciun Răscumpărător, niciun Mijlocitor decât Acela care s-a născut din fecioara Maria, care a fost răstignit în timpul lui Ponțiu Pilat, care a murit și a fost îngropat. Dar aici se opresc ei, și nu merg mai departe! Ei nu ajung niciodată în punctul în care să Îl apuce pe Hristos prin credință și să devină una cu Hristos așa încât Hristos să locuiască în ei. Ei pot spune că El este un mântuitor, dar nu „Mântuitorul meu”. El este un răscumpărător, dar nu „Răscumpărătorul meu”. El este un preot, dar nu este „Preotul meu”. El este un apărător, dar nu este „Apărătorul meu”. De aceea, ei trăiesc și mor fără a fi iertați. Nu mă miră că Martin Luther a spus: „mulți pier pentru că nu pot folosi pronumele posesiv”.⁴ Odată ce vedem că aceasta este starea multora dintre oamenii vremurilor noastre, nimeni nu trebuie să se mire că îi întreb pe oameni dacă au primit cu adevărat iertarea păcatelor. O creștină deosebită spunea cândva, în anii bătrâneții ei: „începutul vieții veșnice în sufletul meu a fost o conversație pe care am avut-o cu un bătrân care a venit să îl viziteze pe tatăl meu, pe când eram o copilă. El m-a luat de mână într-o zi și mi-a spus, ‚draga mea copilă, viața mea se apropie de sfârșit, și probabil că vei trăi mulți ani după ce eu voi muri. Dar nu uita niciodată două lucruri. Unul este că poți avea păcatele iertate câtă vreme te afli în viață. Celălalt este că poți ști și poți simți că ești iertată’. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-am uitat niciodată aceste cuvinte ale lui”… De aceea, te întreb și eu din nou: în chestiunea iertării păcatelor, „Ce faci spre binele sufletului tău?”

În al cincilea rând, aș întreba acum dacă cunoaștem ceva din ce înseamnă experiența convertirii. Fără convertire nu există mântuire. „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor… dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu… Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui… dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (Matei 18:3; Ioan 3:3; Rom. 8:9; 2 Cor. 5:17). Prin natura noastră, noi suntem atât de slabi, atât de lumești, cu o gândire atât de pământească, atât de înclinați către păcat, încât, fără o schimbare profundă, nu putem să Îl slujim pe Dumnezeu în această viață și nu ne putem bucura de El după moarte. Asemenea rațelor care, imediat ce au clocit, se duc natural la apă, tot așa copiii, imediat ce pot face ceva, se dedau egoismului, minciunii și înșelăciunii.

Nimeni nu se roagă și nu Îl iubește pe Dumnezeu decât dacă este învățat [supranatural]. Bogați sau săraci, educați sau oameni simpli, noi toți avem nevoie de o schimbare completă, o schimbare care este slujba specială a Duhului Sfânt. Indiferent cum ai denumi-o – naștere din nou, regenerare, înnoire, creație nouă, înviere, pocăință – trebuie să avem parte de aceasta experiență dacă vrem să fim vreodată mântuiți. Iar dacă suntem părtași acestui lucru, el se va vedea.

Conștientizarea păcatului și ura profundă față de el, credința în Hristos și dragostea față de El, bucuria în sfințenie și tânjirea după mai multă sfințenie, iubirea față de poporul lui Dumnezeu și dezgustul față de lucrurile lumii – acestea sunt semnele și dovezile care însoțesc constant mântuirea.

Mă tem că mulți oameni din jurul nostru nu trăiesc nimic din această experiență. În limbajul Scripturii, ei sunt morți, adormiți, orbi și nepotriviți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Probabil că ani la rândul, ei tot repetă cuvintele Crezului,⁵ „Cred în Duhul Sfânt…”, dar sunt complet ignoranți față de acțiunile Lui care schimbă omul interior. Uneori ei se flatează imaginându-și că sunt născuți din nou doar pentru că au fost botezați, merg la biserică și primesc Cina Domnului, pe când în tot acest timp ei sunt total lipsiți de semnele nașterii din nou, așa cum le descrie Ioan în prima lui epistolă. Cuvintele Scripturii sunt clare și simple: „dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu… cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18:3). În astfel de vremuri, niciun cititor nu trebuie să se mire că insist asupra subiectului convertirii sufletelor oamenilor. Fără îndoială că există o mulțime de false convertiri în vremuri de agitație religioasă ca aceasta. Totuși, monezile false nu dovedesc că nu ar exista bani buni, ci mai degrabă ele sunt semnul că există bani curați care sunt valoroși și vrednici de imitare. Ipocriții și falșii credincioși sunt dovada indirectă că există har real printre oameni. De aceea, haideți să ne cercetăm inimile și să vedem care este starea lor. Întreb și acum, în ce privește convertirea: „Ce faci pentru binele sufletului tău?”

Fragment din Practical Religion: Being Plain Papers on the Daily Duties, Experience, Dangers, and Privileges of Professing Christians (London: Charles Murray, 1900), p. 3-9.

Note bibliografice și explicative

(1) socinieni – membri ai sectei fondată de Faustus Socinus.

(2) păgâni – atei.

(3) biserica de sus… jos… mare – trei părți ale Bisericii Anglicane din perioada de mijloc a secolului al 19-lea. Biserica de sus îi cuprindea pe anglo-catolici, cea de jos îi conținea pe evanghelici, iar cea largă era constituită din cei a căror abordare față de doctrină și închinare era mai tolerantă și mai liberală decât a celorlalte două grupuri.

(4) Nu se cunoaște sursa acestui citat.

(5) Crezul Apostolic – mărturisire de credință timpurie a Bisericii (sec. II-IV), folosită preponderent în congregațiile din partea de apus a Europei; probabil că nu a fost scrisă de apostoli, dar a fost considerată în armonie cu învățătura apostolică.