Tematică: Unirea cu Hristos Categorii: Doctrine biblice Viață creștină

În Hristos Isus

David Martyn Lloyd-Jones

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus (Efes. 2:4-7)

Pe bună dreptate, există un sens în care putem spune că avem aici una dintre cele mai profunde afirmații cu privire la starea și poziția creștinului care pot fi găsite în Scriptură… Există, evident, câteva remarci preliminare care trebuie făcute pe marginea acestei afirmații. Prima remarcă pe care mă simt obligat să o fac este că acesta este creștinismul adevărat, aceasta este esența creștinismului. Ceea ce este descris în aceste cuvinte este însuși miezul acestui întreg subiect! Este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi și în noi, și nu vreun lucru pe care noi să-l fi făcut. Cu alte cuvinte, creștinismul nu înseamnă că eu și tu am luat o hotărâre… Oamenii se pot opri oricând din a face anumite lucruri și să înceapă altceva. Nu acesta este creștinismul. Oamenii pot să creadă că Dumnezeu îi iartă de păcatele lor, dar, în sine, nu acesta este creștinismul. Esența creștinismului este adevărul pe care îl avem aici: acesta este lucrul real, nimic altceva.

Vreau să accentuez de asemenea că acest lucru îi este aplicabil fiecărui creștin… Aici ajungem față în față cu învățătura și doctrina minunată despre unirea creștinului cu Domnul Isus Hristos… Aceasta este ceea ce ne face creștini. Fără această unire, nu ne aflăm deloc în situația creștinului.

De aceea, este important să înțelegem că aici avem de-a face cu aspecte de bază, fundamentale, primordiale. În același timp, evident, doctrina este atât de glorioasă și de măreață, încât ea acoperă totalitatea vieții creștine. Viața creștină este un întreg, și este ca și cum ai primi întregul dintr-o dată, apoi îți însușești diferitele lui părți și îl înțelegi tot mai mult. Acesta este creștinismul: „măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos… El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus”.

Mă întreb ce se petrece atunci când ne cercetăm pe noi înșine în lumina unei astfel de afirmații? Ce putem spune când ne gândim constant la noi înșine în acești termeni, socotindu-ne creștini? Este acesta felul meu de a gândi despre mine ca un creștin? Sau încă încerc să mă gândesc la mine în termenii a ceea ce încerc și mă străduiesc să fac, și ce încerc să fac din mine sau pentru mine? Acest lucru este, evident, unul elementar, pentru că accentul pus de apostol aici este că elementul primordial, lucrul cel dintâi, este ceea ce Dumnezeu face în noi, nu ceea ce tu și eu facem prin puterile noastre.

Există două feluri de a privi la această afirmație deosebită. Unii oameni o privesc strict obiectiv. Ei se gândesc la ea exclusiv în termenii poziției sau a stării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că ei o consideră ca fiind ceva ce, într-un sens, este deja adevărat despre noi în Hristos, dar nu este aplicabil situației noastre, în practică. Ei o privesc ca pe o afirmație legată de realitatea de dincolo de moarte pe care o vom experimenta în starea de înviere și la care vom fi părtași în viața glorificată care ne așteaptă pe toți cei care suntem în Hristos Isus. Ei susțin că, după ce a murit, a fost îngropat, Domnul Isus Hristos a fost înviat dintre cei morți, apărând înaintea anumitor martori, apoi a fost înălțat în ceruri, iar acum se află în slavă, în locurile cerești. Ei gândesc în felul acesta: „Dacă aceste lucruri s-au petrecut cu El și, dacă noi credem în El, se vor petrece și cu noi. Acest lucru este aplicabil situației noastre, dar este doar un aspect viitor care trebuie luat prin credință. Nu este o chestiune reală pentru noi acum, ci totul se petrece în întregime în El. Ea va deveni o realitate în noi doar în viitor”. Aceasta este ceea ce eu denumesc perspectiva pur obiectivă asupra acestei afirmații. Și evident că ea este perfect adevărată, doar că nu merge până la capăt. Tot ceea ce se afirmă este aplicabil situației noastre. Există o vreme viitoare, când noi toți cei care suntem creștini vom fi înviați, cu excepția situației când Domnul nostru se va întoarce înainte de moartea noastră. Trupurile noastre vor fi schimbate și glorificate, după care vom trăi și vom domni împreună cu El, intrând în slava Lui și fiind părtași cu El la aceasta pe veci. Acest lucru este perfect adevărat.

Dar eu cred că interpretarea acestei afirmații doar în felul acesta înseamnă, de fapt, să denaturăm grav doctrina de față. Și pot dovedi în ce fel. Există două argumente care fac ca o astfel de interpretare să fie nepotrivită. Primul este că întregul context de aici se referă la experiența creștinului.

Apostolul nu este atât de preocupat să le reamintească Efesenilor de lucruri care urmează să se întâmple cu ei, ci preocuparea lui deosebită de aici este să le reamintească de ceea ce s-a petrecut deja cu ei și care este poziția lor prezentă. Este important să ținem cont mereu de context. Ceea ce îl preocupă pe apostol în legătură cu această întreagă afirmație este ca noi să putem cunoaște „nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți” (Efes. 1:19-20). Cu alte cuvinte, el se roagă ca acești Efeseni să poată avea ochii minții iluminați așa încât să poată cunoaște ceea ce Dumnezeu face pentru ei acum, chiar în aceste momente, nu lucruri pe care urmează să le facă în viitor… El este interesat să îi determine să aprecieze acum ceea ce este aplicabil situației lor din punct de vedere practic, în mijlocul tuturor greutăților.

Dar cred că o dovadă și mai puternică există în versetul al cincilea. Apostolul spune acolo: „măcar că eram morți în greșelile noastre, [El] ne-a adus la viață împreună cu Hristos”, apoi, într-o paranteză, „(prin har sunteți mântuiți)”. Cu alte cuvinte, el spune: „Ceea ce vă vorbesc acum are de-a face cu mântuirea voastră în acest moment”. Expresia „prin har sunteți mântuiți” înseamnă că „prin har ați fost mântuiți”. Acesta este timpul: „Ați fost mântuiți”. Este clar că acest lucru ține de partea practică, experimentală, a vieții creștine. Acest lucru este subiectiv, nu ceva strict obiectiv. Tragedia este că oamenii duc adesea aceste lucruri la extreme, în timp ce, în realitate, Scriptura arată întotdeauna că cele două lucruri trebuie să meargă împreună. Există o parte obiectivă a mântuirii mele, dar, mulțumită lui Dumnezeu, există și una subiectivă… Acesta este lucrul pe care apostolul este atât de nerăbdător ca noi să îl înțelegem. Altfel spus, această afirmație trebuie interpretată spiritual și subiectiv. Ea trebuie înțeleasă experimental. „Ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi spiritual”, spune apostolul, „este comparat cu ceea ce El a făcut cu Domnul Isus Hristos într-un sens fizic, atunci când L-a înviat din morți și L-a luat la Sine pentru a fi așezat în locurile cerești”.

Trebuie să ne întoarcem la sfârșitul primului capitol. Puterea care lucrează față de noi și în noi, cei care credem, este aceeași putere pe care Dumnezeu „a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești” (Efes. 1:20). „Acum”, spune Pavel, „vreau știți că aceeași putere care a făcut acea lucrare este cea care lucrează și în voi, din punct de vedere spiritual”. De aceea, acest lucru ne face capabili să spunem că tot ceea ce s-a petrecut cu noi, dacă suntem creștini, a avut loc prin aceeași putere a lui Dumnezeu. Toate conjugările folosite aici de apostol în exact aceste cuvinte pe care le studiem sunt la trecut. El nu spune că Dumnezeu urmează să ne învieze, urmează să ne dea viață, urmează să ne așeze în locurile cerești, ci spune că El a făcut deja aceste lucruri, căci, pe când noi eram încă morți, El ne-a înviat… Creștinii trebuie să spună despre ei înșiși că au fost înviați, că au fost aduși la viață, că sunt așezați în locurile cerești. Sau poate că ar trebui să exprimăm cel mai bine acest adevăr în felul următor – și sigur că este ceea ce Pavel avea în minte – poziția creștinului este exact opusă aceluia care nu este creștin. Omul care nu este creștin este mort în greșelile și păcatele lui. El umblă după cursul acestei lumi, după prințul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în copiii neascultării. Comportamentul lui este îmbibat de poftele firii pământești, împlinind dorințele firii pământești și ale minții lui, omul în cauză aflându-se sub mânia lui Dumnezeu prin natura lui. De aceea, el nu este creștin.

Ce este creștinul? El este exact opusul a ceea ce am descris mai devreme – el este înviat, înălțat și așezat în locurile cerești, o ființă complet diferită, în contrast total cu cel necredincios descris anterior. Oriunde ar fi folosit, termenul „dar” aduce cu el acest aspect al contrastului. Este evident că nu ne putem înțelege cu adevărat poziția, creștini fiind, dacă nu conștientizăm că ea este caracterizată de un contrast total față de ceea ce era anterior. Puteți vedea cât de important este acest lucru în interpretarea Scripturii, dacă luăm totul în contextul în care se află. Trebuie să ne fie clară starea noastră în păcat pentru că, dacă nu înțelegem bine aceste lucruri, nu vom înțelege niciodată care este starea noastră în har și în mântuire.

Dacă acesta este adevărul despre noi, ca niște creștini care există acum și aici, atunci două chestiuni principale trebuie să ne ocupe atenția. Prima este următoarea: „Cum s-a petrecut tot acest lucru cu noi? Cum s-a ajuns ca această afirmație să fie aplicabilă în cazul meu, al unui creștin?” Apostolul răspunde în felul următor: „împreună cu Hristos”.

Ați observat accentul repetat pe care el îl face? „Măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos… El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus”. Aici ne aflăm neîndoielnic față în față cu una dintre cele mai mărețe și mai uimitoare dintre toate doctrinele creștine, una dintre cele mai glorioase dintre ele. Ea are de-a face cu întreaga învățătură a Scripturii legată de unirea noastră cu Hristos. Este o învățătură pe care o puteți găsi în multe alte locuri. Aș vrea să vă îndrept către capitolul 5 al Epistolei către Romani, capitol care este, în multe aspecte, cea mai extinsă afirmație a doctrinei de față ce poate fi găsită oriunde în Scriptură. Ea se găsește exprimată în același fel în al 6-lea capitol al Epistolei după Romani. Tot astfel, ea mai poate fi găsită în 1 Corinteni 15, acel capitol deosebit citit adesea la înmormântări, dar el poate fi văzut în aceeași măsură și cu aceeași claritate și în 2 Corinteni 5. La fel este și învățătura care se găsește în acele cuvinte frumoase de la finalul celui de-al doilea capitol din Epistola către Galateni: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Gal. 2:20). Acest lucru este cel mai uimitor dintre toate, iar eu sunt întotdeauna foarte surprins când văd că această doctrină binecuvântată capătă atât de puțină atenție! Dintr-un motiv sau altul, creștinii par să se teamă de ea… Totuși, potrivit acestei învățături din Efeseni 2 și din celelalte pasaje, nu poți fi deloc creștin dacă nu ești unit cu Hristos și „în El”

Ce înseamnă să fii unit cu Hristos? Această expresie este folosită cu două sensuri. Primul este ceea ce poate fi denumit sensul federal sau, cu alte cuvinte, un sens care ține de legământ. Aceasta este învățătura care se găsește în capitolul 5 din Epistola către Romani, în versetele 12-21. Adam a fost privit de Dumnezeu ca reprezentantul și capul rasei omenești. El a fost capul sau reprezentantul federal, capul legământului. Dumnezeu a făcut un legământ cu Adam, a intrat într-un acord cu el, a făcut afirmații specifice spunându-i ce urma să facă și așa mai departe. Acesta este primul sens în care este dezvoltată doctrina unirii. De aceea, ceea ce este spus apoi despre Domnul Isus Hristos este că și El este Capul nostru federal, Reprezentantul nostru. Adam, reprezentantul nostru de la început, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, a păcătuit, a fost pedepsit și au survenit anumite consecințe. Dar pentru că Adam era reprezentantul și capul nostru, ceea ce i s-a întâmplat lui Adam a fost transferat astfel tuturor urmașilor lui, și, implicit, și nouă.

Acum, acesta este un aspect al subiectului, și unul foarte important. Și noi cunoaștem ceva în legătură cu el din viața și trăirea noastră obișnuită. Ambasadorul țării la o curte străină reprezintă întreaga țară, iar acțiunile lui îi implică pe toți cei pe care îi reprezintă, indiferent dacă aceștia vor să fie implicați sau nu. Fiind cetățeni ai acestei țări, noi toți suferim de pe urma consecințelor acțiunilor celor de dinaintea noastră, chiar înainte ca noi să ne fi născut… Ceea ce face liderul sau reprezentantul oficial al unei țări are efect asupra tuturor cetățenilor acelei țări. Acest adevăr îi este aplicabil în felul acesta lui Adam. El Îi este aplicabil în același fel și Domnului Isus Hristos. Adam a fost primul om, iar Isus Hristos a fost al doilea Om. Îl avem pe primul Adam, și Îl avem și pe ultimul Adam. Potrivit acestei învățături, Isus Hristos este Reprezentantul acestei noi umanități. De aceea, ceea ce El a făcut și a suferit se aplică tuturor membrilor acestei noi rase care s-a născut în El. De aceea, trebuie să privim la unirea credinciosului cu Hristos în primul rând în acest sens federal.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Există un alt aspect al unirii, pe care îl putem denumi tainic sau vital. Acesta este un lucru propovăduit de Domnul însuși prin faimoasele cuvinte din capitolul 15 din Evanghelia după Ioan, unde El spune: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15:5). Unirea dintre viță și mlădițe nu este una mecanică, ci ea este vitală, adică dătătoare de viață și organică. Mlădițele și tulpina sunt legate laolaltă, aceeași sevă și aceeași viață care se găsește în tulpină găsindu-se și în mlădițe. Dar aceasta nu este singura ilustrație folosită. La finele primului capitol din Efeseni, Pavel spune că unirea dintre creștin și Domnul Isus Hristos este comparabilă cu unitatea diferitelor părți ale trupului în întregul lui, și în special în legătura lor cu capul. Noi știm că oricare dintre degete constituie o parte vitală a trupului. Degetul nu este pur și simplu atașat de trup într-un fel mecanic, ci există acolo o unire vie, organică, vitală. Sângele care curge prin creierul meu curge și prin degetele mele. Aceasta indică un fel de unitate internă, în esență, nu doar o unitate federală, legală sau în legământ.

Toate aceste binecuvântări de care noi ne bucurăm devin ale noastre ca urmare a faptului că suntem uniți cu Hristos în această dublă manieră: în modalitatea legală, federală, în legământ, și în modalitatea vie, vitală. De aceea, putem pretinde că ceea ce I s-a petrecut lui Hristos ni se poate petrece și nouă. Aceasta este minunăția și taina mântuirii noastre, și este cel mai glorios lucru la care am putea să ne gândim vreodată. Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Dumnezeirea veșnică, S-a coborât din cer pe pământ. El a luat asupra Lui natură omenească, a alăturat natura omenească la Sine, a împărtășit natura noastră și, ca rezultat al lucrării Sale, noi, ființele omenești, suntem părtași vieții Lui și suntem în El, fiind astfel participanți la toate beneficiile care survin din El.

V-am reamintit la început și trebuie să repet acest lucru, anume că acesta este creștinismul, nimic mai puțin. Dacă nu conștientizăm acest lucru, mă întreb ce mai rămâne din el? Acest lucru nu este un aspect la care trebuie să ajungem în final, ci unul cu care trebuie să începem… Ceea ce îl preocupă în principal pe apostol este să accentueze că eram cândva morți, dar acum suntem vii.

De aici se ridică imediat și întrebarea: „Cum poate avea loc acest lucru?” Ceva trebuie să se petreacă înainte ca noi, care suntem morți și sub mânia lui Dumnezeu, să putem fi făcuți vreodată vii. Nu pot extrage niciun beneficiu atâta timp cât nu se petrece ceva pentru a satisface mânia lui Dumnezeu, căci eu nu sunt decât mort și o făptură dedată poftelor, controlată de dumnezeul acestei lumi, fiind sub mânia lui Dumnezeu, căci noi eram „din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efes. 2:3). Și, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, acest ceva s-a întâmplat. Hristos a luat asupra Lui natura și păcatele noastre, a mers în locul pedepsei, iar mânia lui Dumnezeu a fost revărsată asupra Lui.

Acesta este întreg sensul morții Sale pe Cruce: este actul prin care păcatul este pedepsit și prin care mânia lui Dumnezeu se manifestă împotriva păcatului. Dacă nu vedem acest lucru în crucea Calvarului, privim la acea cruce fără lentilele Noului Testament. Există acel aspect teribil al crucii pe care nu trebuie să îl uităm niciodată. Nu trebuie să uităm nicicând de strigătul abandonării Fiului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Acest strigăt s-a ridicat pentru că El trecea prin mânia lui Dumnezeu dezlănțuită împotriva păcatului. Aici, însă, apostolul este mai preocupat să accentueze aspectul pozitiv. Hristos nu doar că a murit și a fost îngropat, ci El a și înviat. Dumnezeu „L-a înviat din morți, și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume, care se poate numi” (Efes. 1:20-21). Aceasta a implicat o înviere și o înălțare. Același lucru, spune apostolul, este valabil în cazul nostru pentru că suntem în Hristos – „ne-a înviat împreună cu El”. Aceste lucruri s-au petrecut cu fiecare creștin. Aici este acțiunea lui Dumnezeu. Evident, acest lucru nu are nevoie de vreo demonstrație. Ce poate face acel om mort în păcate și sub mânia lui Dumnezeu? Nimic. De aceea, Dumnezeu este Cel care ia inițiativa, și El îl înviază. Așa cum a înviat trupul mort al Fiului Său, Dumnezeu ne înviază pe noi spiritual.

Ce presupune „învierea”? Înseamnă „a face viu” sau „a da viață”. De aceea, primul lucru valid în cazul creștinului este că el ajunge la capătul stării sale moarte – noi eram morți în păcate și greșeli, dar am fost născuți spiritual. Orice om care se naște în această lume, se naște fără cea mai mică licărire divină în el. Toți oamenii care se nasc în această lume se nasc morți spiritual, pentru că ei sunt copii ai lui Adam. Ideea că o licărire divină ar rămâne în om este o contradicție nu doar cu acest pasaj al Scripturii, ci și cu întreaga Scriptură. Starea fiecărei persoane născute în această lume este o stare a morții. Comparația folosită pentru a ilustra acest adevăr este trupul mort al Domnului Isus Hristos, care a fost îngropat într-un mormânt având o piatră rostogolită la gura lui. Iată care este, așadar, primul adevăr pozitiv: am ajuns la sfârșitul stării mele moarte. Nu mai sunt mort în greșeli și păcate, nu mai sunt mort spiritual. De ce? Pentru că am murit împreună cu Hristos. Am murit împreună cu Hristos față de Legea lui Dumnezeu și față de mânia lui Dumnezeu.

Creștinul este un om care trebuie să recunoască acest adevăr. Începutul creștinismului înseamnă să spui: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1). Creștinul nu este un om care speră să fie mântuit și iertat, nici unul care trage nădejdea că, în final, va fi în măsură să satisfacă cerințele Legii și să stea în picioare înaintea lui Dumnezeu. Dacă un creștin înțelege corect creștinismul, el va spune: „Sunt deja acolo, am încetat să fiu mort, sunt viu, am fost înviat, am fost făcut viu!” Primul aspect important al acestei afirmații este cel negativ, care spune că nu mai sunt mort. Am încetat să mor, căci sunt mort față de păcat, mort față de Lege, mort față de mânia lui Dumnezeu. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”. Poți spune aceasta? Este afirmația pe care orice creștin ar trebui să o facă… Scriptura subliniază clar: nu sunt creștin și nu pot fi deloc creștin fără a fi în Hristos. Rezultă de aici că, dacă sunt în Hristos, ceea ce este valabil în legătură cu El este valabil și în legătură cu mine. El a murit față de păcat, și eu am murit de asemenea față de păcat pentru totdeauna, în El. Când Domnul Isus Hristos a murit pe acea cruce, pe dealul Calvarului, eu muream împreună cu El… Când El a murit pe aceea cruce și a îndurat mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, eu participam în acel act. Eu eram în El, muream împreună cu El. Sunt mort față de Lege, sunt mort față de mânia lui Dumnezeu… Dar, mai mult, El ne-a înviat, ne-a făcut vii. Ești mort sau viu spiritual?

Dar privește la această situație dintr-un unghi mai pozitiv. Asta înseamnă că Dumnezeu a pus un Duh nou de viață în mine. „Legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de Legea păcatului și a morții” (Rom. 8:2). „Legea Duhului de viață în Hristos” este în cel credincios. Aceasta este opusul morții și al stării moarte. Înainte să vină în noi acest nou Duh de viață în Hristos Isus, noi eram morți în păcatele și greșelile noastre, și supuși unui duh foarte diferit – „domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efes. 2:2). Dar această situație nu mai este adevărată. Există un Duh de viață.

Ce este „învierea”? Învierea este regenerarea, nimic altceva. Când apostolul spune aici, „ați fost înviați”, El vrea să spună: „El v-a regenerat”. El v-a dat viața cea nouă, ați fost născuți din nou, ați fost creați din nou și făcuți părtași naturii divine. Ce este regenerarea? Nu îmi imaginez o definiție mai bună decât aceasta: regenerarea este un act al lui Dumnezeu, prin care este implantat în om un principiu al vieții noi și înclinația care guvernează sufletul este făcută sfântă. Iată ce este regenerarea. Înseamnă că Dumnezeu, prin acțiunea Sa puternică, pune o nouă înclinație în sufletul meu. Observați că spun „înclinație”, nu facultăți. Ceea ce are nevoie omul aflat în păcat nu sunt facultăți noi, ci o nouă înclinație. Poate că te întrebi care este diferența dintre facultăți și înclinație. Iată care este: înclinația este ceea ce determină felul în care omul își folosește facultățile. Înclinația este ceea ce guvernează și organizează folosirea facultăților, care îl face pe un om muzician, pe un altul poet și pe un altul altceva. Astfel, diferența dintre păcătos și creștin, dintre necredincios și credincios, nu este că cel credincios, creștinul, are anumite facultăți care îi lipsesc celuilalt om. Nu, ceea ce se petrece este că această nouă înclinație dată creștinului îi dirijează facultățile într-o modalitate cu totul diferită… Ceea ce este nou este o nouă înclinație, o nouă dispoziție. El s-a îndreptat într-o direcție diferită, căci există o nouă putere ce lucrează în el și îi ghidează facultățile.

Acesta este lucrul care face dintr-un om un creștin. Acesta este principiul vieții din el, anume că există o nouă dispoziție sau înclinație. Ea afectează întreg omul: îi afectează mintea, inima, voința…

Ești viu? A pus Dumnezeu în tine acest principiu de viață? Așa cum ești în acest moment, știi că s-a petrecut acest lucru cu tine, că în asta constă această diferență esențială dintre tine și omul din lume?… Înviați! Noi eram morți, fără viață, nu puteam să ne mișcăm spiritual, nu aveam niciun apetit spiritual, nicio recunoaștere sau înțelegere spirituală a lucrurilor. Dar dacă suntem creștini, acest lucru nu ni se mai aplică. Noi am fost înviați împreună cu Hristos, acest principiu nou de viață a intrat în noi și am fost regenerați. Nu există creștinism fără regenerare… Întrucât suntem uniți cu Hristos, ceva din viața Lui se găsește în noi ca rezultat al acestei uniri vitale, indisolubile, ca rezultat al acestei legături tainice și intime… Ai viața? Ai fost înviat? Iată începutul creștinismului. Nu există creștinism fără acest adevăr… Ești conștient că un principiu lucrează în tine influențându-te, modelându-te, călăuzindu-te și convingându-te? Ești conștient că îl ai?, dacă aș putea să mă exprim în felul acesta, chiar cu riscul de a nu fi înțeles bine. Creștinul este un om condus de acest principiu de viață care a intrat în el, căci această nouă înclinație îl guvernează și el este conștient de existența unei lucrări care se face în el… Dumnezeu a început o bună lucrare în mine, și eu știu acest lucru. El a pus această nouă viață în mine – în mine! Sunt născut din nou și mă aflu în unire cu Hristos.

Fie ca Dumnezeu, prin Duhul Său, să ilumineze ochii minții noastre așa încât să începem să înțelegem această lucrare măreață a puterii lui Dumnezeu în noi.


Fragment din God’s Way of Reconciliation: An Exposition of Ephesians 2, 70-81, publicată de The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org. Folosit cu permisiune.

Sus