Credința ne unește cu Hristos

Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. (Efes. 2:8)

Ne îndreptăm atenția acum către efectul credinței care ne unește cu Hristos și astfel ne mântuiește sufletul. Scriptura vorbește foarte mult pe tema credinței, alocând spații ample importanței ei mari și necesității ei indispensabile pentru mântuire. De exemplu, citim că „cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit” (Marcu 16:16). Credința este ceea ce face ca un om să fie creștin, care produce toate acele lucruri care însoțesc mântuirea, acea mântuire care este punctul de turnură în existența omului, acea mântuire care îl eliberează de sub autoritatea diavolului și îl așază în Împărăția Fiului preaiubit al lui Dumnezeu.

Credința ocupă acest loc important în mântuirea noastră, pentru că ea ne unește cu Hristos. Apostolul ne spune expres acest lucru în Efeseni 3:17, unde este scris: „Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință”. Această unire a credincioșilor cu Hristos, realizată prin credință, este notată frecvent în Noul Testament. Natura ei ne este prezentată prin orice modalitate de exprimare și de descriere potrivită pentru a ne transmite cea mai categorică impresie asupra disponibilității și importanței ei.

Tatăl a găsit de cuviință ca „toată plinătatea să locuiască în El” (Col. 1:19), și numai din Hristos să poată deriva orice parte a acestei „plinătăți”. Legământul Răscumpărării¹ a fost încheiat între Tatăl și Fiul, căci omul nu a fost parte a legământului nici direct și nici în principal. Deoarece Hristos a împlinit condițiile acestui legământ, toate binecuvântările pe care legământul le-a asigurat au fost turnate asupra Lui și continuă să se afle în posesia Lui. În orice lucru legat de acest legământ veșnic, El a acționat în calitate de Cap și Garant al poporului Lui. El a luat locul copiilor Lui, fiind de acord să sufere ceea ce ei ar fi trebuit să îndure și să procure pentru ei ceea ce era necesar pentru mântuirea lor, ceea ce ei nu ar fi putut obține niciodată prin ei înșiși. El a fost acceptat de Dumnezeu ca Garant și Substitut al tuturor celor care aveau să creadă ulterior în El, și L-a tratat în consecință.

Când un om crede în Hristos, el este unit cu Hristos, potrivit rânduielii lui Dumnezeu. Există o unire formată între ei. Dumnezeu îl privește ca și cum ar fi Hristos, și îl tratează ca și cum ar fi suferit pedeapsa pentru păcatele sale, pedeapsă pe care, în realitate, Hristos a îndurat-o în locul lui; ca și cum ar fi împlinit în propria persoană acea ascultare completă și perfectă față de Legea divină pe care Mântuitorul nostru a împlinit-o. Unirea cu Hristos constă în principal din punerea în contul celor credincioși a suferințelor și neprihănirii lui Hristos, sau, așa cum este denumită în mod obișnuit, ascultarea Sa activă și pasivă; ea constă din această părtășie la suferințele și meritul Lui.

Această unire și comuniune cu El este fundamentul mântuirii lor în toate părțile și în toate aspectele ei. Când ei cred în El, Dumnezeu îi privește ca fiind una cu El, ca și cum ei ar fi suferit ceea ce El a suferit, ca și cum ei ar fi făcut ceea ce El a făcut, ca și cum ei ar fi plătit pedeapsa pentru păcatele lor și ar fi câștigat dreptul la favoarea Lui.

Văzându-i astfel, uniți cu Hristos – una cu El – Dumnezeu le dă binecuvântările pe care Hristos le-a procurat pentru toți cei ce cred în Numele Lui. Prin credință, ei obțin iertarea păcatelor lor, acceptarea înaintea lui Dumnezeu ca persoane neprihănite, regenerarea și sfințirea naturilor lor și, în final, o moștenire printre cei care sunt sfințiți.

Hristos este marele Cap al influenței: toate binecuvântările duhovnicești sunt roadele răscumpărării făcute de El. Doar prin rămânerea în El suntem făcuți în stare să aducem roade spre viața veșnică, așa cum este scris: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă” (Ioan 15:5).

Puteți vedea de aici importanța deosebită a credinței în mântuirea păcătoșilor. Ea este instrumentul prin care primim toate lucrurile necesare pentru pacea noastră. Nimeni nu poate fi mântuit fără ea, și toți care o au, vor fi în mod cert mântuiți. Ea este legată, în toate afirmațiile Cuvântului lui Dumnezeu, de aproape orice binecuvântare menționată ca importantă și valoroasă, datorită originii din care ele derivă și a instrumentului prin care toate sunt primite. Duhul Sfânt este Cel care înfăptuiește unirea dintre Hristos și credincioși, iar credința produsă în inimile lor prin puterea Sa este legătura care îi aduce alături și formează legătura unirii.

În timp ce mântuirea este astfel prin credință, ea este în același timp „prin har” (Efes. 2:5, 8). Ea survine în întregime din harul fără plată și din favoarea nemeritată a lui Dumnezeu. Nu există nimic în credință care să fie meritoriu ca har sau virtute, ca act al nostru, care să ne aducă meritul de a primi ceva din mâinile lui Dumnezeu… Văzută ca o lucrare sau act al nostru, credința nu poate în sine să procure pentru noi iertarea păcatului după cum nici pocăința nu o poate obține, dacă aceasta ar fi fost în puterea noastră. Cu atât mai puțin – [chiar dacă] am putea crede prin puterea noastră – ea nu ar putea atrage vreun merit pentru noi, ca să primim vreo răsplată din mâinile lui Dumnezeu.

Credința nu mântuiește ca o lucrare sau un har, ci ea este doar instrumentul prin care suntem uniți cu Hristos. Lucrarea Lui este singurul temei al mântuirii noastre și a tot ceea ce este legat de ea. Noi Îi datorăm totul lui Hristos. El a procurat-o pentru noi prin suferințele și ascultarea Lui, iar El ne-o dă prin Duhul Lui. De aceea, trebuie să ne păzim, prieteni, să nu îi dăm credinței noastre, în lucrarea mântuirii, locul care Îi aparține doar lui Hristos. Când mântuirea este atribuită credinței, aceasta înseamnă că îi atașăm meritul la care ni se cere expres să renunțăm. Noi suntem mântuiți, este drept, prin credință, dar ea este credința în Hristos Isus. Credința noastră este ceea ce ne duce de la noi înșine la Hristos, transferând întreaga noastră dependență, ca să zicem așa, de la faptele noastre la ceea ce El a făcut și a suferit pentru noi. Ea este un act constant al bizuirii, al încrederii în El pentru orice lucru care ține de cealaltă lume. Ea poartă constant asupra ei o recunoaștere a inabilității noastre totale de a face vreun lucru pentru noi înșine. Astfel, nu doar că mântuirea doar prin credință este consecventă cu faptul că este prin har, ci mai mult, așa cum ne spune apostolul, ea este prin credință ca să fie prin har. Nu doar că cele două sunt consecvente reciproc, ci una ne oferă cea mai izbitoare ilustrație a celeilalte. Nimic nu ar fi întemeiat mai bine și ilustrat mai clar harul necondiționat al Evangheliei decât să facem ca mântuirea noastră să depindă de credință, căci, dincolo de a fi de la bun început darul lui Dumnezeu, credința este un apel constant la lucrarea Lui: ea este deopotrivă în formă și substanță o sprijinire totală și fără rezerve a ființelor noastre pe îndurarea Lui prin Hristos și o sprijinire doar pe El. Noi credem în Domnul Isus Hristos, și suntem mântuiți.

Fragment din Sermons from 1828 to 1860, retipărită de Still Waters Revival Books, www.swrb.com & www.PuritanDownloads.com. Folosit cu permisiune.

Note bibliografice și explicative

(1) Legământul răscumpărării– termenul aplicat acordului dintre membrii Dumnezeirii pentru a-i răscumpăra pe păcătoși: Dumnezeu Tatăl a hotărât realizarea mântuirii prin Persoana și lucrarea lui Dumnezeu-Fiul, și aplicarea mântuirii prin puterea regeneratoare a lui Dumnezeu Duhul Sfânt.