Îndreptățiți în Hristos

… pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce îl socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. (Rom. 4:5).

Când se spune că noi nu suntem îndreptățiți prin nicio neprihănire sau bunătate a noastră, ceea ce textul dorește să spună nu este o respingere a bunătății, a vreunui lucru bun din noi sau a vreunei fapte bune pe care Dumnezeu consideră nimerit să ne-o dea în baza vreunui lucru bun din Hristos… Pentru a căpăta o mai bună claritate asupra acestui text, voi explica mai detaliat ceea ce doresc să spun.

(1) Este un lucru cert că există o unire sau relație între poporul lui Hristos și El. Acest lucru este exprimat în Scriptură în mod repetat prin a fi în Hristos și este ilustrat frecvent prin metafora membrelor lui Hristos sau a fi uniți cu El ca membre ale trupului, în relație cu Capul și ca mlădițe ale viței. Această unire este comparată cu unirea în căsnicie dintre soț și soție. Nu îmi propun să descriu ce fel de unire este aceasta, și nici nu este nevoie, pentru scopul de față, să intru în vreo dispută pe această temă. Dacă există cineva căruia nu-i place acest termen, unire, și îl consideră obscur și neclar, termenul relație slujește în același fel scopului meu. Nu doresc acum să stabilesc mai multe lucruri despre acest subiect decât am accepta imediat majoritatea dintre noi, adică faptul că există o relație specială între creștinii autentici și Hristos, relație care nu există între El și alți oameni. Acest lucru este dovedit prin acele expresii metaforice din Scriptură, unde se vorbește despre a fi în Hristos, a fi membre ale lui Hristos etc.

(2) Această relație sau unire cu Hristos, prin care se spune despre creștini că sunt în Hristos (orice ar însemna ea) este temeiul dreptului lor la binecuvântările Lui. Această afirmație nu are nevoie de nicio dovadă, căci rațiunea o demonstrează de îndată. Ea este dovedită peste măsură și din Scriptură: „Cine Îl are pe Fiul, are viața; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața” (1 Ioan 5:12). „Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi… neprihănire” (1 Cor. 1:30). Mai întâi, noi trebuie să fim în El, iar apoi El va fi făcut pentru noi neprihănire sau îndreptățire. „El ne-a făcut acceptați în Cel preaiubit” (Efes. 1:6, lit. KJV). Faptul că noi suntem în El este temeiul acceptării noastre. Așa stă situația în acele uniri pe care Duhul Sfânt a găsit de cuviință să le folosească pentru a le compara cu aceasta. Unirea membrelor unui trup cu capul trupului este temeiul faptului că ele sunt părtașe vieții capului. Unirea mlădițelor în viță este temeiul părtășiei lor la seva și viața viței. Relația soției cu soțul ei este temeiul dreptului ei asupra averii lui. În multe aspecte, ei sunt priviți ca una în lege. Astfel, există o unire legală între Hristos și creștinii adevărați, astfel că… în anumite privințe, unul este acceptat de Judecătorul suprem ca și cum ar fi celălalt.

(3) Astfel, credința este acea trăsătură care face ca orice persoană care o are să fie potrivită înaintea lui Dumnezeu așa încât să fie considerată ca aparținându-i neprihănirea lui Hristos și ca și cum ar fi făcut satisfacerea dreptății lui Dumnezeu așa cum Hristos a satisfăcut-o; altfel spus, ca urmare a existenței credinței în el, în ceea ce îl privește, această credință evidențiază unirea dintre el și Hristos. Din ceea ce tocmai am observat, faptul că un om este în Hristos… constituie temeiul posesiei meritelor lui Hristos și a satisfacerii dreptății de către El și a dreptului la binecuvântările procurate de El. Motivul este clar: este ușor să vedem cum faptul că avem meritele lui Hristos și binecuvântările Lui decurge din posesia – dacă m-aș putea exprima astfel – lui Hristos însuși și din unirea noastră cu El. Dacă așa stau lucrurile, trebuie să fie ușor să vedem și cum sau în ce manieră credința dintr-un om (care, în ce îl privește, îi unește sufletul cu Hristos) trebuie să fie acel lucru pe care Dumnezeu îl consideră potrivit pentru a primi meritele lui Hristos care îi aparțin [în virtutea unirii cu El, n.tr.]. Una este ca Dumnezeu să îi dea unui anumit om un drept la meritele și binecuvântările lui Hristos ca și cum s-ar califica la acesta, și cu totul altceva este ca El să îi dea acest drept ca urmare a felului în care el privește la valoarea sau atractivitatea acelui lucru care îl califică sau ca o răsplată pentru excelența lui. Întrucât nu există nimeni care să nu fie de acord că există o relație specială între Hristos și adevărații Lui ucenici, și deoarece Scriptura spune despre ei, într-un anume sens, că sunt una, presupun că nu există nimeni care să nu fie de acord că poate exista un lucru pe care creștinul adevărat să îl facă, în ceea ce îl privește, prin care el este activ în a veni în această relație sau unire… Ceea ce eu spun este că acest act este cel al credinței.

Nu pretind că aș putea defini credința justificatoare sau să determin precis ce anume este cuprins în ea. Voi spune doar acest lucru despre ea: credința justificatoare este aceea prin care sufletul, care anterior a fost despărțit și străin de Hristos, se unește cu El. Sufletul încetează să se mai afle în acea stare de înstrăinare, și vine în unirea sau relația menționată cu El. Sau, dacă ar fi să folosesc limbajul Scripturii, ea este acel lucru prin care sufletul vine la Hristos și Îl primește. Aceasta este dovedită de Scriptură, prin folosirea expresiilor care ilustrează credința. „Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-ați și văzut, și tot nu credeți. Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; și pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:35-39). „Voia Tatălui meu este ca oricine Îl vede pe Fiul și crede în El, să aibă viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (6:40). „Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeți în Acela pe care L-a trimis El. Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața” (5:38-40). „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela îl veți primi. Cum puteți crede voi, care umblați după slava, pe care v-o dați unii altora?” (5:43-44). „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (1:12).

Dacă pretinde cineva că acestea sunt figuri de stil obscure, că azi am înțelege cu greu ce vor să spună, eu admit că expresiile „a-L primi pe Hristos” și „a veni la Hristos” sunt metaforice. Chiar dacă le-aș considera metafore obscure, cel puțin acest lucru este clar în ele: credința este acel lucru prin care cei ce erau anterior despărțiți și la distanță de Hristos – altfel spus, nu erau atât de apropiați și uniți cu El cum sunt copiii Lui – încetează să mai fie la o astfel de distanță și vin în acea relație și apropiere…

Dumnezeu nu le dă unirea cu Hristos sau părtășia în Mântuitorul acelora care cred ca și cum ea ar fi o răsplată pentru credință, ci doar întrucât credința este ceea ce unește activ sufletul cu Hristos. Credința este în sine actul unirii din partea celui care crede. Dumnezeu consideră potrivit ca, pentru a uni două ființe active și raționale, ele să fie văzute ca una, dar trebuie să existe un act al amândurora prin care să se primească reciproc într-un fel activ. Când cere acest lucru pentru a înfăptui unirea lui Hristos cu poporul Lui, Dumnezeu îi tratează pe oameni considerându-i ființe raționale, capabile de acțiune și alegere. De aceea, El vede potrivit ca doar cei ce sunt una cu Hristos prin actul lor să fie considerați una înaintea Legii. Ceea ce este real în unirea lui Hristos cu poporul Lui este temelia a ceea ce este legal; altfel spus, există ceva real în ei și între ei care îi unește și care constituie temeiul potrivirii dintre ei astfel încât Judecătorul să îi socotească una. Și dacă există vreun act sau calificativ în cei credincioși ce survine din acea unire, pe baza căruia Judecătorul să îi privească și să îi accepte ca una, nu trebuie să ne mire că, pe baza aceluiași act sau calificativ, El acceptă satisfacerea dreptății Sale și meritele unuia pentru celălalt, ca și cum ar fi meritele proprii și satisfacerea dreptății de către el. Acest lucru rezultă în mod necesar sau este mai degrabă o implicație.

Acesta este felul în care credința îndreptățește sau ne face părtași meritelor și satisfacerii dreptății de către Hristos, și ne dă dreptul la beneficiile procurate de El, făcându-i pe Hristos și pe cel credincios una și pe credincios acceptat înaintea Judecătorului suprem. Prin credință avem noi dreptul la viața veșnică, pentru că prin credință Îl avem pe Fiul lui Dumnezeu, prin care vine viața. Atunci când afirmă că, „cine Îl are pe Fiul, are viața” (1 Ioan 5:12), apostolul Ioan arată clar că are în vedere acele cuvinte ale lui Hristos prin care vorbește în Evanghelie: „Cine crede în Fiul, are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Și acolo unde Scriptura vorbește despre credință ca instrumentul prin care sufletul Îl primește sau vine la Hristos, ea spune și despre această primire, venire la sau unire cu Hristos ca fiind temeiul părtășiei credinciosului la beneficiile Lui. Tuturor celor ce L-au primit, acelora El „le-a dat puterea” să se facă copii ai lui Dumnezeu. Totuși, tot Evanghelia spune că voi [ceilalți] „nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața”, astfel că există o diferență uriașă între ideea că satisfacerea dreptății și meritele lui Hristos ar fi ale celor care cred pentru că părtășia în acestea ar fi o răsplată cuvenită pentru credință… și ideea că satisfacerea dreptății și meritele lui Hristos sunt ale celor care cred datorită lui Hristos și a faptului că ei sunt astfel uniți înaintea ochilor Judecătorului, încât ei sunt priviți și tratați ca fiind una.

Fragment din “Justification by Faith Alone” din The Works of Jonathan Edwards, Vol. 1, reprinted by The Banner of Truth Trust, www.banneroftruth.org.