Despre credință

Credința înseamnă să crezi o mărturie. „Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi, și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră” (2 Tes. 1:10). Ea este un accept al adevărului, așa cum ni se spune în capitolul 11 din cartea Evrei, unde se vorbește despre credința mântuitoare, așa cum apare în ultimele versete din capitolul menționat: „Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi” (Evrei 11:39-40). „El zicea: ‚S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă, și credeți în Evanghelie’” (Marcu 1:15). „Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aveți viața în Numele Lui” (Ioan 20:31). „Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului” (2 Tes. 2:13).

Ea este o credință în adevăr, izvorâtă dintr-o conștientizare a gloriei și perfecțiunii lui Dumnezeu, sau cel puțin dintr-un astfel de simțământ: „‚Tomo’ i-a zis Isus, ‚pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut’” (Ioan 20:29). „Căci își zicea ea: ‚Numai să mă pot atinge de haina Lui, și mă voi tămădui’” (Matei 9:21). „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbește prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Și nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul”, decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12:3). Este o credință a adevărului ce se hrănește și se desfată spiritual din lucrurile divine. „Și pentru ce nu judecați și voi singuri ce este drept?” (Luca 12:57). Credincioșii primesc adevărul în dragostea Lui și spun adevărul în dragoste. „Credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efes. 4:15).

Obiectul credinței este Evanghelia lui Isus Hristos: „El zicea: ‚S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă, și credeți în Evanghelie’” (Marcu 1:15). „Căci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:8). „Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: ,Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?’ Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:16-17). Credința include o cunoaștere a lui Dumnezeu și a lui Hristos. „Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui” (2 Petru 1:2-3). „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Credința este caracterizată de o încredere în făgăduințe, sau cel puțin o mare parte a credinței. „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). „A doua zi, au pornit dis-de-dimineață spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit și a zis: „Ascultați-mă, Iuda și locuitorii Ierusalimului! Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi întăriți” (2 Cron. 20:20). O dependență de făgăduințele lui Dumnezeu este un act al credinței. „Căci noi, prin Duhul, așteptăm prin credință nădejdea neprihănirii” (Gal. 5:5).

Credința Îl primește pe Hristos. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Ea Îl primește pe Hristos în inimă. „Pe când iată cum vorbește neprihănirea, pe care o dă credința: „Să nu zici în inima ta: ,Cine se va sui în Cer?’ (Să pogoare adică pe Hristos din Cer). Sau: ,Cine se va pogorî în Adânc?’ (Să scoale adică pe Hristos din morți). Ce zice ea deci? ,Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta’. Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Rom. 10:6-10).

O credință adevărată trece dincolo de o simplă acceptare a mărturiei, căci ea primește Evanghelia și acceptă tot ce izvorăște din ea. „Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste măsură de mult împreună cu credința și cu dragostea care este în Hristos Isus. O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: ‚Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși’, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1:14-15). „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiți un alt duh pe care nu l-ați primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-ați primit-o, oh, cum îl îngăduiți de bine!” (2 Cor. 11:4).

Credința este mai mult decât simpla acceptare mentală, pentru că ea este denumită ascultare de Evanghelie. „Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: ,Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?’” (Rom. 10:16). „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Și dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17).

Credința ascultă din inimă de învățătura lui Dumnezeu. „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de îndreptarul învățăturii, pe care ați primit-o. Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de subt păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii” (Rom. 6:17-18).

Această expresie a ascultării de Evanghelie pare să denote că supunerea inimii față de Evanghelie are loc în tot ceea ce ea ne cheamă să facem. Este mai mult decât poate fi denumit o credință a adevărului Evangheliei. „Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă” (Ioan 12:42). Iar Filip l-a întrebat pe famen dacă acesta credea din toată inima (F.A. 8:37). Ea este o credință deplină, o convingere, după cum ne demonstrează acest pasaj.

Există mai multe feluri de credință care nu sunt autentice și nici mântuitoare, așa cum ne arată clar apostolul Iacov când spune: „Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele” (Iacov 2:18), unde arată că poate exista o credință fără fapte, dar ea nu este cea corectă. Când el spune, „îți voi arăta credința mea din faptele mele”, nu poate fi înțeles nimic altceva decât că îți voi arăta felul în care credința mea este cea corectă.

Credința este o încredere în Hristos. „Dați cinste Fiului, ca să nu Se mânie, și să nu pieriți pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toți câți se încred în El!” (Ps. 2:12). „…ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El, și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efes. 1:12-13). „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim. 1:12).

Există multe pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre încrederea în Dumnezeu ca fiind condiția de a intra în favoarea și mântuirea Lui. „Domnul a auzit, și S-a mâniat. Un foc s-a aprins împotriva lui Iacov, și s-a stârnit împotriva lui Israel mânia Lui, pentru că n-au crezut în Dumnezeu, pentru că n-au avut încredere în ajutorul [mântuirea] Lui” (Ps. 78:21-22). Ea implică supunere față de El. „Tot astfel și Isaia zice: ‚Din Iese va ieși o Rădăcină, care se va scula să domnească peste Neamuri; și Neamurile vor nădăjdui în El’” (Rom. 15:12). „Noi muncim, în adevăr, și ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, și mai ales al celor credincioși” (1 Tim. 4:10). „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim. 1:12). „De ce vă este frică, puțin credincioșilor?” (Matei 8:26). „Isus, care cunoștea lucrul acesta, le-a zis: „Puțin credincioșilor, pentru ce vă gândiți că n-ați luat pâini?” (Matei 16:8). „V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi, care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveți viața veșnică. Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă” (1 Ioan 5:13-14). Într-un verset se vorbește despre credința în Hristos, și ea este denumită încredere în următorul.

Credința este o dedicare a noastră față de Hristos. „Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea” (2 Tim. 1:12). Acesta este un sens scriptural al cuvântului a crede, așa cum ne arată Ioan: „Dar Isus nu Se încredea în ei” (Ioan 2:24).

Credința este o acceptare bucuroasă a Evangheliei. „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (F.A. 2:41). Ea susține adevărurile Evangheliei: „…dar Fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui… Totuși, Înțelepciunea a fost găsită dreaptă de toți copiii ei” (Luca 7:30, 35). Ea ascultă de învățătura Evangheliei. „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de îndreptarul învățăturii, pe care ați primit-o” (Rom. 6:17). Ea este ceea ce poate fi foarte bine înțeles prin acele expresii de a veni la Hristos, a privi la El, sau a deschide ușa înaintea Lui. Acest lucru este prezentat foarte clar în Scriptură.

Credința este acel gest de a veni și a lua apa vieții, de a mânca și bea trupul și sângele lui Hristos, de a auzi glasul lui Hristos și de a-L urma. „Dar voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteți din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine” (Ioan 10:26-27). „Isus le-a vorbit din nou, și a zis: ‚Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții’” (Ioan 8:12). „Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile Pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul” (Isaia 45:22).

Credința este formată din două lucruri, anume din a fi convins de făgăduințe și din a le accepta. „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ” (Evrei 11:13). Dragostea „crede totul, nădăjduiește totul” (1 Cor. 13:7). Dacă credința, nădejdea și dragostea despre care se vorbește în acest verset sunt aceleași cu cele care sunt comparate în ultimul verset, atunci credința izvorăște dintr-o înclinație iubitoare a inimii, sau dintr-un principiu al dragostei divine. „Dar știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu” (Ioan 5:42, în context). „Să n-asculți cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să știe dacă iubiți pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru” (Deut. 13:3). „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; și oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe cel născut din El” (1 Ioan 5:1).

Credința înseamnă să fii împăcat cu Dumnezeu, care este descoperit prin Hristos în Evanghelie, așa încât sufletul tău este împăcat. „Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, și ne-a încredințat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:18-21). „Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum” (Col. 1:21). Credința afectează întreg sufletul, nu doar mintea: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Matei 11:6).

În însăși natura credinței există o conștientizare a nevredniciei noastre. „‚Da, Doamne’, a zis ea, ‚dar și cățeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor’. Atunci Isus i-a zis: ‚O, femeie, mare este credința Ta; facă-ți-se cum voiești’. Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela” (Matei 15:27-28). Observați de asemenea pasajele care îi descriu pe sutaș (Luca 7:6-9), pe femeia păcătoasă (Luca 7:37-38, mai ales v. 50), pe fiul risipitor (Luca 15), și pe tâlharul care s-a pocăit (Luca 23:41). Vedeți și ce scrie în cartea Habacuc: „Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Hab. 2:4; v. și Prov. 28:25; Ps. 40:4; 131).

Credința înseamnă să fii atras la Hristos. Nimeni nu poate veni la Hristos, dacă nu este atras de Tatăl. Caracterul fără plată al legământului harului este astfel ilustrat, așa încât condiția găsirii este să cauți, condiția primirii este să ceri, iar condiția ca ușa să se deschidă este să bați. De aici rezultă că credința constituie o apropriere din inimă de Dumnezeu prin Hristos, spre mântuire, sau căutarea lui Dumnezeu, prin El. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice: ,Dă-Mi să beau!’ tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Credința înseamnă să-L chemi pe Hristos, iar ea este opusul respingerii lui Isus Hristos (Luca 23:42). „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine, să nu rămână în întuneric. Dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocotește și nu primește cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi” (Ioan 12:46-48). „Cinstea aceasta este dar pentru voi care ați crezut! Dar pentru cei necredincioși, piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (1 Petru 2:7).

Dragostea este izvorul credinței, și este inclusă în aceasta. „Cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina” (Ioan 3:18-19). „Și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți, pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tes. 2:10, 12).

Credința înseamnă să fii însetat după apa vieții (Apoc. 21:6). Ea este o căutare autentică a mântuirii prin Hristos. A crede în Hristos înseamnă să ne alipim de El și de poporul Lui, așa cum se spune despre ucenicii lui Teuda (F.A. 5:36). Iar când spunem că suntem îndreptățiți doar prin credință, ne referim la faptul că suntem mântuiți prin Hristos ca urmare a alipirii noastre de El. Credința înseamnă să fim convinși să ne alăturăm Lui și poporului Lui. „Isus le-a vorbit din nou, și a zis: ‚Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții’” (Ioan 8:12).

A crede în Hristos înseamnă să privim la El ca la Profetul nostru, să ne supunem Lui recunoscându-L ca Regele nostru, și să depindem de El ca marele nostru Preot. Dorința după Hristos este un act al credinței în El, pentru că El este denumit dorința tuturor popoarelor (Hag. 2:7), adică Acela ce este dorința tuturor popoarelor, când toate popoarele vor crede în El și I se vor supune, potrivit cu făgăduințele și profețiile frecvente ale Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă există și alte lucruri incluse în acest verset, totuși acesta este sensul de bază.

Credinței îi aparține o conștientizare a puterii și suficienței lui Hristos în mântuire, sau a faptului că El este potrivit pentru lucrarea de mântuire (Matei 9:2, 21, 28-29). „… deplin încredințat că El ce făgăduiește, poate să și împlinească” (Rom. 4:21). Ea presupune o conștientizare a fidelității Lui: „Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; și fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, și i-a zis: ‚Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’” (Matei 14:30-31). Ea constituie o încredere în dorința Lui de a mântui (Matei 15:22-28). „Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută… Mulțumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, și m-a pus în slujba Lui” (1 Tim. 1:5, 12). Ea are încredere în puterea Lui: „Și un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat, și I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poți să mă cureți’” (Matei 8:2). „‚Doamne’, a răspuns sutașul, ‚nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, și robul meu va fi tămăduit’” (Matei 8:8).

Credința este o supunere față de neprihănirea și dreptatea lui Dumnezeu: „…pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu” (Rom. 10:3). Ea poate fi ilustrată foarte bine prin a alerga la un refugiu, precum era cetatea de scăpare în vechime: „pentru ca, prin două lucruri cari nu se pot schimba, și în cari este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Evrei 6:18). Credința este un simțământ al suficienței și al realității neprihănirii lui Hristos, al puterii și harului Său în mântuire. „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8). Credința presupune primirea adevărului cu dragoste față de acesta: „…și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, …pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți, pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tes. 2:10, 12). Inima trebuie să se apropie de noul legământ depinzând de el, iubindu-l și dorindu-l. „Măcar că nu este așa casa mea înaintea lui Dumnezeu, totuși El a făcut cu mine un legământ vecinic, bine întărit în toate privințele și tare. Nu va face El oare să răsară din el tot ce este spre mântuirea și bucuria mea?” (2 Sam. 23:5).

Având în vedere cele spuse până aici, mă gândesc că cea mai bună și mai clară definiție a credinței care îndreptățește, în acord cu Scriptura, este următoarea: credința este îmbrățișarea de către suflet, în întregime, a revelației lui Isus Hristos ca Mântuitor al nostru. Cuvântul îmbrățișare este un termen metaforic, dar cred că este mai clar decât orice altă modalitate de exprimare. El presupune ideea de a crede, întrucât credința este primul act al sufletului care primește sau acceptă o revelație sau lucru declarat, așa încât este mai corect s-o denumim credință, decât dragoste sau alegere. Dacă am vorbi doar despre o persoană, ar fi mai adecvat să vorbim despre dragoste. Dacă ne-am referi doar la o moștenire, un dar sau o răsplată, ar fi mai potrivit să-i spunem primire.

Această definiție ar putea fi exprimată și în următoarele cuvinte: credința presupune acceptarea, însușirea și supunerea în întregime a sufletului față de revelația lui Isus Hristos ca Mântuitor al nostru; sau astfel: credința este îmbrățișarea de către suflet a acelui adevăr al lui Dumnezeu care Îl descoperă pe Isus Hristos ca Mântuitor al nostru. Ea mai poate fi exprimată și ca acceptarea și dependența în întregime a sufletului de adevărul lui Dumnezeu care Îl revelează pe Hristos ca Mântuitor al nostru.

Credința presupune alipirea întregului suflet și primirea adevărului, îmbrățișarea lui. Ea constituie o supunere completă a minții și inimii față de acea revelație, o idee și aderare la el cu credință, cu dorință și dragoste. Credința admite și primește această revelație cu tot respectul și creditul care i se cuvin. Sufletul primește această revelație ca adevărată, vrednică și divină. Credința poate fi mai degrabă descrisă decât definită pe scurt, pentru că nu avem cuvinte suficiente. Ea nu poate fi definită printr-un cuvânt sau două, ci avem nevoie de o mulțime de termeni și descrieri pentru ea. M-am folosit aici de anumite expresii metaforice, dar am făcut asta pentru că nu am găsit termeni potriviți pentru a o descrie mai clar.

Credința este acceptarea cu tot sufletul a acestei revelații, conștientizând suficiența, demnitatea, gloria și superioritatea Autorului revelației. Credința este acceptarea din partea întregului suflet a acestui adevăr, alinierea și supunerea față de el, concomitent cu împotrivirea față de orice lucruri care i se opun. Ea este denumită credință pentru că ea crede pe deplin această revelație ca fiind primul și cel mai important exercițiu și al acceptului revelației din partea sufletului.

Alipirea de adevăr și acceptarea lui rațională provin dintr-o conștientizare al gloriei Celui care revelează și a suficienței și superiorității Celui care împlinește revelația. Alipirea și acceptarea însoțite de dorință și dragoste provin din bunătatea și superioritatea lucrului revelat și a Celui ce împlinește revelația. Dacă un om este forțat de un vrăjmaș să se supună unui împărat sau unui căpitan pentru a-l apăra, acest lucru implică părăsirea oricăror alte străduințe și preocupări, și adăpostirea lui sub protecția celui care îl va apăra. Dacă o considerăm ca pe un simplu act al minții, o tranzacție între ființele spirituale, atunci ea constituie abandonul tuturor celorlalte preocupări ale minții, și căutarea și dedicarea ei față de Mântuitor, alegând pe deplin mântuirea prin El, și dedicându-se complet Lui – sau exprimând dorința de a fi al Lui, cu nădejdea că El îl va mântui. De aceea, când un om se dedică lui Hristos ca Mântuitor, el părăsește toate celelalte căi imaginate de mântuire, și nădăjduiește și se dedică din toată inima lui Hristos spre mântuire, alegând pe deplin mântuirea prin El și recunoscându-L în această cale a mântuirii, cu un accept din inimă al sufletului de a-I aparține în întregime, nădăjduind în suficiența și dorința Lui de a mântui.

Fragment din The Works of Jonathan Edwards.